Pentru o alta istorie a gandirii romanesti

Pentru o alta istorie a gandirii romanesti Mareste imaginea.


Pentru o alta istorie a gandirii romanesti

- analiza pe marginea cartii -

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie

Are cercetatorul filozofic dreptul sa se apropie de materialul romanesc? Istoricii literari nu si-au sfarsit migala; folcloristii si etnografii mai au de aruncat sonde in sufletul anonim romanesc; filologii se cearta inca, iar istoricii nu conclud; si apoi sunt si sociologii, magicienii acestia moderni, care au pus stapanire pe sufletul organismelor colective si nu se grabesc sa-i descatuseze intelesurile. Dar istoria filozofiei e si ea, in definitiv, o metoda de cunoastere. Iar din perspectiva ei e timpul sa facem marturisirea ca ne-am saturat sa "cunoastem" cugetul si gandirea romaneasca prin filozofia lui Conta, rudimentele de filozofie ale lui Titu Maiorescu sau filozofia ganditorilor oficiali.

E si altceva de intreprins, sau cel putin de incercat, in aceasta privinta. Daca materialul romanesc e inca plin de nesiguranta, pentru ca n-a putut fi pe deplin identificat, in ganga de material sud-estic in care se afla, aceasta nu va sili pe istoricul gandirii decat sa fie mai prudent. Dar mai are cercetatorul filozofic drept sa ocoleasca materialul romanesc?

Daca materialul acesta romanesc se cere luminat din toate unghiurile, e timpul sa recunoastem, in el, partea care revine filozofiei. Poate ca ne vom deprinde a invata mai bine filozofia Apusului in clipa cand vom sta in fata sarcinii de a limpezi gandirea romaneasca.

Oricum, e bine sa ne gandim de pe acum la aceasta sarcina. Caci, desi materialul romanesc nu este inca prelucrat pentru filozofie si nici cercetatorul filozofic nu e pe masura greutatilor pe care le ridica acest material, filozofia romaneasca trebuie sa-si retina dreptul ei de explorare. Fara acesta ea nu-si va cunoaste niciodata izvoarele si va aparea ca o simpla reusita individuala uneori, asa cum e gandirea unui Conta, sau ca o neputinta colectiva, asa cum hotara, cu profetia sa de duh al pustiului, Titu Maiorescu.

Un text romanesc: "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie" ar putea ilustra cele de mai sus: indatorirea de a incepe sa ne interesam si din perspectiva filozofiei de materialul romanesc, chiar daca, in faza de astazi, greutatile pe care le ridica acest material ne condamna incercarea la diletantism.

Nu cunosc o problema de eruditie, in campul istoriei literare romanesti, mai cuceritoare decat cea a Invataturilor lui Neagoe Basarab. Sunt ele cu adevarat ale lui Neagoe ori nu? Apartin ele secolului al XVI-lea sau sunt scrise in secolul al XVII-lea, cum vroia D. Russo, care le atribuia unui calugar admirator al lui Neagoe? Sunt ele o opera de compilatie sau contin si parti originale? Exprima sensibilitatea si viata romaneasca sau le ascund?

De la Balcescu, care folosea, in 1846, in "Puterea armata si arta militara la romani", parti dintr-un manuscris romanesc al invataturilor, fara sa stie, pare-se, ca fusese publicat cu trei ani inainte, si pana astazi, cand profesorul Vasile Grecu publica in colectia Academiei versiunea greaca a invataturilor gasita acum cateva decenii la Muntele Athos, "cartea lui Neagoe" e o problema deschisa a istoriei literare romanesti.

Argumentele istorice, psihologice, filologice, de critica interna si externa, de eruditie sau bun-simt se incruciseaza peste paginile textului, asupra caruia tot ce s-a stabilit cu oarecare precizie, si, in orice caz, cu unanimitate, e ca a fost scris in limba slavona.

Se asteapta, deci, o editie critica a textului slavon, editie ce e in curs de pregatire. In ciuda impotrivirii lui D. Russo, care s-a ocupat in diferite randuri de invataturile lui "Pseudo-Neagoe", fara a aduce insa pana la sfarsitul vietii, scrupulos cum era, dovada ampla ca lucrarea e a unui calugar din veacul al XVII-lea. Istoricii literari cred, cum spune prof. Vasile Grecu, ca e greu sa contesti autenticitatea operei, "negand o traditie atat de categorica si neintrerupta".

Pentru o valorificare filozofica a Invataturilor, paternitatea lor este poate secundara. Chiar si diferenta de un veac intre data presupusa la care a scris-o Neagoe si inceputul secolului al XVII-lea, cand ar fi scris-o calugarul, e mai putin grava de cum pare la prima vedere, oricat ar fi vorba de istorie a filozofiei.

Materialul romanesc nu are intotdeauna caracter de istoricitate si nu se desfasoara linear, sau uneori nu se desfasoara pur si simplu, nu curge in timp. - Mai grava insa e intamplarea privitoare la lipsa de originalitate a operei. Istoricii literari au determinat cateva din izvoarele lucrarii, iar in aceasta privinta pornirea ostila a lui D. Russo s-a dovedit fecunda.

Concepute dupa "Oglinzile domnitorilor" din literatura bizantina, Invataturile imprumuta pasaje din Biblie, din "Viata Sfintilor Constantin sl Elena", "Varlaam si Ioasaf", "Fiziologul" si - mai greu identificabile, dar si mai compromitatoare - parti din "Umilinta" lui Simion Monahul sau "Omiliile" lui Ioan Hrisostomul si ale lui Efrem Sirul.

Istoricii atrag insa atentia asupra sensului diferit pe care il avea notiunea de autor inainte vreme. Chiar Russo scrie, intr-unul din studiile, in care denunta imprumuturile lui Neagoe sau Pseudo-Neagoe, ca "bizantinii, ca si scriitorii occidentali de data mai recenta (si, printre ei, chiar Shakespeare), nu aveau notiunea noastra de astazi de proprietate literara, si astfel de imprumuturi (astazi am zice plagiate) erau foarte obisnuite".

Dar imprejurarea aceasta explica problema fara s-o usureze. Ceea ce complica aici lucrurile, in cazul unei incercari de interpretare filozofica, e faptul ca tocmai textele care reflecta viata spirituala sau conceptia morala a autorului sunt cele a caror inautenticitate a fost ca si dovedita.

Sustinatorii originalitatii - in sensul epocii - a lui Neagoe recurg la pasajele autobiografice sau la cele privitoare la domnie si organizarea militara. Dar pasajele acestea sunt cele "mai nefilozofice'' ale lucrarii. Cat despre locurile ce tradeaza un sens de experienta spirituala si al caror autor nu a fost identificat inca, nimic nu impiedica sa se creada ca va fi identificat pe viitor. Ce mai ramane atunci din materialul asupra caruia ne aplecam?

Dar, se va spune. Neagoe "a ales". Chiar daca opera sa e de compilatie, ea e semnificativa prin ce a ales autorul. Intr-o vreme in care simtul proprietatii literare nu se exercita, e firesc sa judeci un autor si dupa cele ce prefera, nu numai dupa cele ce creeaza. Afinitatea ar putea fi la fel de definitorie ca gandul propriu.

Argumentul acesta ne-ar parea sarac, daca nu l-am putea intari cu unul intr-adevar istoric, in speta unul de istoria filozofiei. Nu stim ce este al lui Neagoe si nu putem, pretinde decat ca invataturile ar fi reprezentative pentru sensibilitatea si cugetarea romaneasca de atunci.

Dar avem o alta opera, aceasta originala, care sa ne poata garanta reprezentativitatea: este lucrarea de tinerete a lui Cantemir, "Divanul" sau "galceava inteleptului cu lumea, sau giudetul sufletului cu trupul".

Acelasi suflu de refuz al lumii, ca expresie a zadarniciei, aceeasi sensibilitate ascetica, aceleasi tanguiri de Vechi Testament si, totusi, aceeasi impacare finala cu omenescul si chiar conditia istorica domina intr-o parte si alta.

Nimeni nu va putea contesta inrudirea de tonalitate si chiar de material dintre cele doua opere. Cel mult se va spune: cum poate garanta opera lui Cantemir, aparuta la 1698, pentru lucrarea lui Neagoe, de pe la 1520? Dar aceasta e curiozitatea, de care aminteam, a unei istorii a gandirii romanesti: 180 de ani pot sa nu insemne aproape nimic pentru dezvoltarea ei, in timp ce istoria obisnuita are de consemnat framantari, razboaie, prefaceri si progrese.

Istoria gandirii romanesti nu va putea fi niciodata facuta dupa tiparul obisnuit al istoriei, cu atat mai putin dupa modelul unei istorii a gandirii apusene. Cantemir poate marturisi pentru Neagoe Basarab; Leibniz nu va marturisi pentru Cusanus.

E adevarat ca de aici s-ar putea scoate o intampinare. Caci tocmai faptul ca spiritul lucrarii lui Cantemir e acelasi cu cel al Invataturilor lui Neagoe ar putea intari impresia unora ca nici prima opera nu e originala si ca, in definitiv, amandoua reflecta un tip de gandire si chiar modele straine, bizantino-slave.

Nu era prea tanar Cantemir cand isi scria - si nu in tara - lucrarea? Nu statea prea mult sub inraurirea profesorului sau, Ieremia Cacavela? Atunci ce mai e romanesc in "Divan" si cat e de romanesc spre a garanta si alte opere? - Sa animam cercetarea mai atenta a intrebarilor acestora. Deocamdata e de ajuns sa spunem ca daca nici Cantemir, oriunde si-ar fi scris lucrarea si sub orice influenta, nu da masura culturii romanesti - invalmasita cu celelalte, dar romaneasca -, atunci istoria acesteia nu mai are rost.

E drept, Cantemir e, in felul sau, un enciclopedist; ca si un Leibniz. S-ar putea defini gandirea germana daca n-ar exista secole de-a randul, ca aparitie istorica sigura, decat Leibniz? Totusi. Cantemir va defini gandirea romaneasca, si aceasta va avea sa garanteze pentru Cantemir: istoria noastra se incepe cu ciudatenia ca se face in cerc. Cine nu se dezvata de occidentalism, nu are acces la ea.

Aceasta inseamna ca avem o garantie provizorie pentru Neagoe. Mai mult nu se poate cere, inainte de a fi indreptatit cum trebuie o noua metoda de cercetare in istoria gandirii. Iar ceea ce e interesant e ca metoda aceasta ne-o va impune tocmai natura speciala a materialului romanesc. Paradoxul e ca nu poti sti cum trebuie cercetatei opere de speta Invataturilor, decat dupa ce le-ai cercetat. Sa incercam deci o schita de interpretare filozofica a invataturilor.

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie

Cand reedita, in 1910, traducerea romaneasca a invataturilor dupa editia din 1843, Nicolae Iorga scria: "Cred ca am redat literaturii noastre o carte de citire populara, din care se pot scoate multe invataminte." Iata - in ciuda autoritatii celui care scrie - ceva care nu merita sa fie spus despre invataturi. O carte "de citire populara" sunt invataturile, ca si Biblia sau o carte clasica, in intelesul ca pot fi citite de oricine: dar nici paginile de viata duhovniceasca, nici cele de arta militara sau comportare domneasca nu fac din ea o carte cu adevarat populara.

Cat despre invatamintele pe care le mai poti trage astazi din ele - daca invata cineva vreodata din carti -, ele sunt ridicole in utilitarismul lor, fata de frumusetea de gand si expresie a cartii. Hotarat, N. Iorga facea un act cultural, iar acesta intereseaza, nu educatia poporului. Mai sugestiv se exprima Iorga mai tarziu (in "Istoria literaturii romane" - Introducere sintetica - Bucuresti, 1929, pp. 55-56), cand vede in ele "un suflu razboinic admirabil" si le considera "un produs al spiritului militar de la inceputul veacului al 16-lea".

Dar caracterizarea e voit partiala. Cuprinzator, privind adica si aspectul razboinic sau domnesc, dar si pe cel de viata spirituala, le caracterizeaza prof. N. Cartojan - chiar daca se refera doar la una din invataturi - spunand ca samburele doctrinei lui Neagoe e ideea monarhiei absolute, dar subordonata crestinismului.

In general, prof. Cartojan le considera "cel mai de seama monument al cugetarii si simtirii romanesti in limba slava", impreuna cu cercetatorul bulgar Romansky, care vede aici cea mai buna lucrare a vremii in limba slava.

Nu lipseste si o caracterizare filozofica. Pentru dl Marin Stefanescu, "filozofia din Invataturile lui Neagoe e o sinteza intre Morala crestina si Politica nationalista". Ba cercetatorul adauga ca, analizata mai atent, opera ar fi "o unire intre experienta si ratiune, determinism si libertate, spirit si materie, democratie si aristocratie".

Sa spunem in graba ca nu un asemenea tip generos de analiza filozofica ne intereseaza aici. Ne temem de la inceput ca nici "ratiune", nici "libertate" si nici "spirit" n-au sens in viziunea lui Neagoe. Cu atat mai putin democratie.

"Adu-ti aminte, adeseori de moartea ta si nu vei gresi mult lui Dumnezeu."

Indemnul acesta, care domina toata lucrarea, da de la inceput caracterul gandirii si sensibilitatii filozofice a lui Neagoe. E gandirea si sensibilitatea Ecleziastului, trecuta prin filtrul unui anumit tip de crestinism. Asa va fi si in "Divanul" lui Cantemir; asa incepe orice cuget romanesc din vremea aceea.

Toata problema e: cum se poate iesi de aici catre viata, sens istoric, implinire proprie? In opera lui Neagoe, sentimentul acela al sfarsitului, pe care-l intregeste cel al zadarniciei lumii, e cu atat mai izbitor cu cat e vorba de educatia unui viitor domn. Neagoe insa stie ca exista o alta ierarhie decat cea a pamantului si-si instiinteaza fiul: "Macar Domn, macar boier, macar bogat, macar sarac, toti o cale voim sa mergem la judecata lui Hristos" (p. 280). Si atunci, despre propria sa putere lumeasca, el spune celui pe care trebuie sa-l pregateasca pentru cele ale lumii: "Domnia mea se va risipi ca fumul." (p. 269)

Ce sentiment al zadarniciei poate sustine atata desprindere de lucruri, chiar si la stapanitori? Fireste, e in joc toata perspectiva aruncata de crestinism asupra lumilor: cea de aici nu e nimic fata de cea de dincolo, pentru ca exista cea de dincolo.

Dar, independent de certitudinile orbitoare de dincolo, deci independent de sentimentul religios, o constiinta care proclama zadarnicia lumii percepe direct nesigurantele si prabusirile acesteia. Totul se surpa, nimic nu se implineste pana la capat, "totul e stricat" , cum va zice mai tarziu Cantemir.

Si, totusi, cu aceste lucruri amagitoare ale lumii, "ca praful inaintea vazului", trebuie gasita o impacare. Cum? Pe ce registru? Uneori problema apare limpede ca problema - si asa va fi la Cantemir. Dar, alteori, ca la Neagoe, iti dai seama ca impacarea s-a facut pe nesimtite, si constiinta aceea tragica isi gaseste echilibru, sens de actiune si chiar seninatate, intr-o lume a nestatorniciei si amagirii.

In istoria gandirii occidentale, impacarea sfarseste prin a fi simpla: se face pe plan de cunoastere si pe plan de comportare etica. Si pentru apusean lumea e "trecatoare". Si pentru el - incepand cu lumea vechilor ganditori greci - totul e aparenta, amagire, nesiguranta, la inceput.

Dar, in fata acestei lumi a parelniciei, cugetul se trezeste la viata si cauta adevarul statornic, formele, ideile. Procesul se precizeaza treptat si - orice s-ar spune de catre unii istorici, care vor sa deosebeasca prea categoric viziunea antica de cea moderna - el este un proces linear: se desfasoara pe dimensiunea cunoasterii.

In fata nesigurantei impresiilor si a parerilor despre lume, cugetul vrea sa cunoasca. Singura deosebire intre cugetul antic si cel modern va fi ca, in primul, spiritul nu se afirma ca atare in fata lumii. Dar, si intr-o parte si in alta, nesiguranta externa va fi depasita prin cunoastere. Nu numai prin cunoastere, insa: si prin comportare.

In mijlocul lumii acesteia, unde totul se surpa, omul e totusi sortit actiunii, iar fapta sa vrea sa reflecteze, ca si cunostintele sale, o ordine, cat de cat incoruptibila. De asta data nu va fi vorba de adevaruri, ci de norme. Iar daca anticul isi va cauta normele tot mai mult prin raport la "ceea ce este", in timp ce modernul si le va cauta in lumea lui "ceea ce esti", lumea spiritului - si unul si altul, totusi, vor descoperi ordinea morala; ei vor avea astfel o mantuire, sau cel putin o implinire in etic.

Ce se intampla in viziunea romaneasca - solidara desigur cu cea rasariteana - a lui Neagoe? De la inceput, la el ca si la Cantemir, simti ca nu exista problematica de cunoastere. Faptul va fi din plin o trasatura - si nu doar negativa - a spiritualitatii romanesti. Orice demon al cunoasterii, orice criza a spiritului, tot ce tine de omul "faustic" occidental lipseste aici.

Neagoe nu se gandeste nici un moment sa-si indemne fiul - intre atatea indemnuri pe care i le da - sa se lumineze, sa se chinuiasca sa afle. Mai degraba ii aminteste de vorba aceea tulburatoare, "inteleptia lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu" (p. 15).

Daca exista posibilitate de impacare cu lumea, ea nu se petrece pe planul constiintei cunoscatoare; iar daca exista o cale de desavarsire in duh - si o vom gasi in invataturi - ea se desfasoara pe alte trepte decat cele ale intelegerii si mintii. Se desfasoara pe cele ale inimii, fireste. Dar, in timp ce la Augustin, de pilda, inima duce la cunoastere, iar la Pascal duce de asemenea la adevar, dincoace inima e muta. Nu vrea sa stie si sa se lumineze; vrea sa se odihneasca.

E numai crestinism aici? Dar exista tipuri de crestinism in care problematica de cunoastere sta pe prim-plan; exista apoi tipul acesta augustinian, de pilda, care duce si la cunoastere. Si apoi - tocmai pe linia lui idealist-augustiniana -, crestinismul a dus la descoperirea spiritului, la accentuarea unei lumi a subiectului fata de obiectivismul antic; in timp ce aici spiritul lipseste. Deci, e vorba doar de un tip de crestinism; si, pana la urma, s-ar putea sa fie o simpla componenta crestina, in gandirea romaneasca.

Absenta unei problematici a cunoasterii, de altfel, se intregeste cu absenta uneia etice. Ea nu e mai putin semnificativa si mai special crestina. Se vorbeste adesea, si pe drept cuvant, de etica crestina.

In viziunea aceasta romaneasca, insa, etica nu e nici un moment masura lucrurilor. Cand un interpret spune: "Etica lui Neagoe e cea a Bisericii" (Romansky, op.cit., p. 113), el nu lamureste aproape nimic. In realitate, exista un tip de crestinism dincolo de etica, dupa cum exista unul fara cunoastere: iar pe acesta l-a preferat sensibilitatea.si gandirea romaneasca. Poate ca nu l-a preferat doar, ci l-a luat in stapanire, i-a pus pecete romaneasca.

Iata, de pilda, ce se intampla pe plan de actiune: in viziunea lui Neagoe, omul trebuie totusi sa actioneze. Oricat ar vorbi de slava cea desarta a lumii, Neagoe nu poate spune fiului sau sa paraseasca lumea; si, chiar daca l-ar indemna la calugarie, el inca i-ar da sfatul sa faptuiasca. Dar din ce se naste fapta?

Ce face cu putinta activismul vietii? Intr-un sens, unicitatea ei. Vana si decazuta, viata aceasta e totusi un prilej. Singurul prilej. "Ca lacrimile noastre numai intr-aeeasta sunt de folos, pana suntem vii, iar dupa moarte, noi nu putem nimic sa lucram lui Dumnezeu. Ca cei morti nu cred, cei morti nu marturisesc, cei morti nu lucreaza, celor morti nu se va descoperi nici o taina." (p.284)

Iata deci ca viata noastra nu numai ca poate, dar trebuie sa fie lucratoare. Oricat de "nevrednici suntem, noi capatam ceva, ni se descopera si noua ceva. Dumnezeu e cel care o face, fireste. "Bucura-ma, Doamne, si pe mine, Neagoe, robul tau cel lenevos si ticalos" (p. 229); bucura-ma, asa, pasiv.

Dar viata noastra e trandava doar pentru ca nu facem de la noi destul. Sa faptuim - in pocainta, smerenie, "cu frica si cu tremur" -, si atunci poate ca Dumnezeu ne va bucura. Iar fapta aceasta nu e gest moral, etica - de biserica sau nu.

Raporturile noastre cu lumea nu sunt, de bunatate rationala; ci de mila. Caci mila trebuie sa aratam celorlalte fapturi omenesti, in tinnp ce sufletul omului "nu are alta nadejde in altceva sa-l miluiasca, fara numai la mila lui Dumnezeu".

Binele apusenilor are sens si pentru lumea de aici: n-a putut duce el la forme de morala tinand numai de ratiune si sens utilitar? Mila insa e fapta exilatului. Pe o alta linie, crestinismul gasea echilibrul cu lumea impunand lumii spiritul, constiinta morala, imperativul. Pe linia milei, va putea regasi actiunea, dar nu actul moral, si cu atat mai putin spiritul, din care decurge acesta. Si totusi, fapta izvorand din mila nu e mai putin insufletita. Caci fara lucrare, prilejul acesta al vietii e pierdut. "Celor morti nu se va descoperi nici o taina."

Ca de la integrarea aceasta in lume prin simpla mila Neagoe trece la consimtire a restului; caci indeamna fiul, nu numai sa se roage si sa se pocaiasca, ci si sa chibzuiasca la cele ale lumii; sa miluiasca pe cei saraci, dar mai intai pe slugile sale; sa se poarte cum trebuie, lumeste cum trebuie, cu acestia si boierii - totul nu e decat semnul unei impacari cu lumea care nu tine de tiparul obisnuit.

Caci nu un sens moral, cu atat mai putin unul teoretic, de cunoastere, va da masura acestei viziuni. Nu spiritul, ca factor de statornicie, in fata lumii nestatornice, va aduce echilibrul. Nu o filozofie a constiintei - cu un cuvant de scoala - e cea care echilibreaza. Si, totusi, un echilibru spiritual se capata si aici. A spune: e un echilibru de tip crestin - e prea putin. Caci orice echilibru de tip crestin, raspunde undeva pe registrul filozofic. Ce sens metafizic are atitudinea aceasta romaneasca? Ce legitimeaza impacarea noastra cu lumea?

Aceasta e problema, centrala poate in istoria gandirii vechi romanesti. Aici e simpla problema. Textul lui Neagoe despre intelesul de actiune al vietii sugereaza un inceput de raspuns: solutia lui Cantemir din partea a III-a a "Divanului"va sugera poate un altul ; faptul ca nu exista filozofie a constiintei, in "gandirea romaneasca, dar ar putea fi una a existentei, e inca o sugestie. Dar nu putem face mai mult decat sa punem problema. Poate doar s-o adancim.

Un loc din invataturi care ne-a izbit mai intai cand ne-a cazut sub ochi ne poate ajuta in acest efort de adancire. Neagoe da sfaturi fiului sau. Sa fii bland si nepizmaret, ii spune el; rasul si glumele sa nu intre in inimile noastre; pazeste-ti ochii si inima; smereste-te". Si, dupa ce-l indeamna pe Teodosie sa scotoceasca toate acestea, adauga:

"Insa nu le vei putea socoti, daca nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Ca, mai intai de toate, este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica, si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste, si dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea va pricepe omul ca nu este departe ele Dumnezeu." (pag. 144)

Nu e o adevarata scara catre cer? Sa observam, intai, ca puterea de sugestie a textului tine si de frumusetea si arhaismul expresiei lui. E destul sa se compare fragmentul cu versiunea din traducerea, deosebit de merituoasa, in felul ei, dar mai moderna si folosind alta punctuatie, a prof. V. Grecu. Textul grec da in traducere: "Dar toate acestea ti-e cu neputinta sa le prinzi cu mintea ta, daca nu ti-ai dobandit cu dreptate aceste virtuti: mai intai din toate tacerea, caci tacerea naste infranarea; iar infranarea face suferinta si cainta; iar cainta naste frica; frica face smerenie; iar smerenia naste prevedere; prevederea insa naste dragoste; iar dragostea aduce sufletul sa stea de vorba cu ingerii. Atunci pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu."

- Textul nu se mai inalta, curgator, ca dincolo; aici au intervenit punctele cu virgule, care frang elanul gandului; "iar" ramane singur ca legatura si nu mai alterneaza, intr-o savanta muzicalitate, cu "si"; au intervenit cuvintele explicative; in loc de "lucrurile lui Dumnezeu", avem: "aceste virtuti", pe care traducatorul roman le gasea, fireste, in textul grec; a intervenit "prevedere", concis si exact, in loc de poeticul "socoteala de cele ce vor sa fie"; si a intervenit un "insa" de factura logica.

Totul e precis - si nitel rigid. E fara indoiala mai putina poezie in textul modern. Si - sa nu ne ascundem - mai putin prilej de cercetare filozofica. Caci e ceva iremediabil liric la inceputurile oricarei reflexii filozofice.

Sa observam apoi ca factura textului indica o anumita tehnica de viata spirituala (nu e cumva un fragment dintr-un tratat ascetic?), tehnica pe care o mai gasim in diferite locuri din opera lui Neagoe. "Inima cea impietrita face manie, iar oprirea face liniste." "Blandetea goneste poftele, iar rasul face dezlipire de la Dumnezeu" (p. 141).

Sa avem frica lui Dumnezeu, spune alta data Neagoe. "Ca din frica lui Dumnezeu se naste postul, iara din post curatia, iara din curatie rugaciunea, iara rugaciunea naste smerenia, smerenia naste dragostea, iar dragostea toata legea si proorocia razima." (p. 313).

Intr-un rand, chiar, e vorba de o tehnica strict monahala, pentru combaterea Satanei. Totul e sa ai frica lui Dumnezeu, sta scris acolo; caci frica face mila sa coboare asupra-ne, "mila intareste pe om, si intarirea lui Dumnezeu este radacina bucuriei, si din radacina bucuriei se naste postul, postul naste ruga, ruga naste smerenia, smerenia naste curatie, curatia naste milostenie, iar milostenia va sfarama si va zdrobi capul Satanei" (p. 173). E greu sa crezi ca o asemenea tehnica de viata spirituala s-a nascut altundeva decat intr-o chilie.

Toate locurile acestea - inferioare, fireste, ca frumusete si adancime, primului fragment - vin sa arate ca el face parte dintr-o familie de practici sau tehnici, mai putin mistice ori filozofice, cat ascetice. Lucrul trebuie deschis recunoscut.

De altfel, fragmentul prin care inchide in el atata frumusete de gand, e precedat, in invataturi, de un pasaj care incepe: "Cand sezi in chilie.."; iar, la capatul lui, dupa ce Neagoe scade nivelul de gandire al capitolului, trecand la sfatul de a te feri de imbuibare si bautura, el exclama; "Hai dar fratilor sa fugim de lume" (p. 147).

Toate acestea faceau desigur pe Russo sa considere ca e vorba de opera unui calugar, nu a unui domnitor; iar, la un moment dat, pentru a dovedi ca invataturile nu sunt ale lui Neagoe, el citeaza intre altele tocmai fragmentul nostru, "ca mai intai de toate este tacerea." E adevarat ca el nu preciza daca fragmentul acesta e original sau daca nu face cumva parte din vreo lucrare de speta "Umilintei" lui Simion Monahul. Nici altcineva, dupa cate stim, n-a contestat pana acum originalitatea fragmentului nostru. Si, cu toate acestea, e aproape imposibil de crezut ca fragmentul e original - chiar sub pana unui calugar, cu atat mai putin in scrisul lui Neagoe.

S-ar putea spune iarasi: de ce n-ar figura indemnuri ascetice in invataturi, de vreme ce le vom gasi mai tarziu in "Divanul" lui Cantemir, care n-avea totusi sa se calugareasca? Si, apoi, pe vremea aceea, intre calugarie si lume distantele erau mult mai mici. De altfel, Neagoe insusi avea sa stea, pare-se, catva timp in marginea vietii calugaresti, iar unchiul sau, Barbul, ban de Craiova - atat de influent, dupa unii, in timpul domniei sale -, a intemeiat Manastirea Bistrita, unde a si devenit calugar in 1520, adica in jurul datei presupuse la care si-ar fi scris Neagoe invataturile.

Pe deasupra, in lucrare insasi se gaseste un intreg capitol, "Cuvant de invatatura catre doua slugi credincioase carele se lepadara de lume si se detera vietii calugaresti". Si nu se calugareste mai tarziu, dupa moartea lui, propria lui sotie, Despina?

Totusi, vom porni de la convingerea ca fragmentul de mai sus nu este al autorului nostru, Neagoe sau calugar. Ni se pare ca, daca l-ar fi gandit autorul invataturilor insusi, l-ar fi pregatit, l-ar fi dezvoltat si, in orice caz, i-ar fi pipait mai bine frumusetile.

"Sa nu gandesti ca eu graiesc acestea din capul meu", spune Neagoe insusi catre Teodosie, intr-un rand. Nu, nu le-a gandit din capul lui. Dar fragmentul acesta ne ingaduie sa adancim gandul si simtirea romaneasca, dintr-un veac, din doua veacuri sau de peste veac. E tot ce-i cerem.

"Ca mai intai de toate este tacerea", spun invataturile. Tacerea noastra sau tacerea lumii? Fireste, e o tehnica de viata in duh; e un exercitiu spiritual; deci, e tacerea noastra, ca fiinte care ne putem pierde, amagi, instraina prin cuvant. Dar si peste lucruri trebuie sa se astearna tacerea. Noi nu putem tacea spre a asculta zvonurile lumii. Trebuie sa fii surd lumii, ca mutenia ta sa fie launtrica. Altminteri, lumea ar vorbi in noi; ne-am pierde iarasi. Deci, tacem, odata cu ea.

Dar tacerea noastra face oprire. Oprire a cui? Iarasi a noastra, deopotriva cu a lumii. Valul acesta de care smtem purtati trebuie stavilit; lumea aceasta a amagirii trebuie oprita in curgerea ei. Daca vrem sa trecem mai departe, trebuie sa infranam ce e lume in noi. Deci, ne oprim odata cu ea, ne desfiintam odata cu ea. Caci tacerea noastra respinge, suspendata, desfiinteaza totul.

"Voi inchide acum ochii, imi voi astupa urechile, voi indeparta toate simturile, voi sterge de asemenea din minte toate plasmuirile celor trupesti." Este asa nepotrivit, in punctul acesta, citatul din "Meditatiile" lui Descartes? Si indoiala metodica a lui Descartes inseamna tacere, launtrica si externa. Si ea duce la oprire, a noastra si a lumii.

Tehnica filozofiei, la fel cu cea ascetica, incepe si ea printr-un act de suspendare a lumii, printr-o reductie. Iar reductia fenomenologica de azi, prin acea universala punere in paranteza a lucrurilor, are parca ceva din caracterul primelor doua trepte ale experientei spirituale din invataturile lui Neagoe.

Si abia acum, la cea de a treia treapta, iese mai limpede decat oricand la iveala toata deosebirea intre tehnica filozofica apuseana si cea de viata spirituala de aici. Descartes si Husserl opresc si ei valul lumii; dar pentru a ingadui spiritului sa se reverse peste lume. La ei, in clipa cand totul e oprit, se iveste spiritul. In punctul acesta devine deci posibila cunoasterea, certitudinea, o anumita filozofie a constiintei.

Ce se capata insa pe treapta a treia a fragmentului din invataturi? Umilinta si plangere! In tacerea lumii nu-si face aparitia spiritul. Constiinta nu ia directia luminii proprii. Se adanceste si mai mult in intunericul nefiintei pe care a invocat-o.

Sunt aici, dar abia incepand de aici, doua itinerarii spirituale deosebite. De o parte spirit, constiiinta de sine, cunoastere, act moral - de alta, drama de constiinta. Ca numai primul itinerar e filozofic? Intr-un sens de scoala, poate. Dar treapta urmatoare din itinerariul al doilea aduce, de la umilinta si plangere, frica - de pierdere, de parasire, de moarte? -, iar frica unei constiinte care s-a izolat de lume, spre a nu se mai regasi, e tema principala a filozofiei existentiale de astazi.

(Si apoi e faptul acesta extraordinar sub raportul cunoasterii psihologice: frica e precedata de plangere; intai e expresia emotiei si pe urma se naste emotia - aproape ca in teoria Lange-James. O tehnica atat de rafinata nu putea fi intamplatoare.)

Se pierde sensibilitatea filozofica in sensibilitate religioasa, odata cu smerenia? Dar trecerea de la frica la smerenie e o adevarata etapa de cunoastere existentiala. Constiinta traitoare, dominata de spaime, presimte pe Celalalt; iese din stransoarea nefiintei prin faptul insusi al fricii.

Smerenia e constiinta unui raport la altceva decat ea, iar daca smerenia "da socoteala de cele ce vor sa fie", e tocmai fiindca vesteste constiintei un echilibru in altceva, o iesire din singuratate, capatul de drum al unei inimi nelinistite.

Odihnita acum, inima e in stare de dragoste. Ea iubeste pe Creator si nu va refuza dragostea ei creaturii. Si inca odata, pe aceasta treapta, ispita filozofica va iesi in calea itinerariului nostru spiritual. Caci o constiinta incinsa de dragoste e si constiinta augustiniana sau pascaliana. Si nu pregateste dragostea pentru cunoastere si intelegere? Nu exista o functiune epistemologica a iubirii"?

De aceea am putea reveni, ca de pe o treapta superioara, la un inteles filozofic al lumii. Cine stie daca pe celalalt itinerar spiritul nu-si incepe prea devreme cariera si nu ramane inchis in lumea lui, in tristul sau idealism! Poate ca se deschide aici o alta cale pentru filozofare.

Dar invataturile lui Neagoe nu fac filozofie. Erau, pana aici, in marginea ei tot timpul; puteau oricand incepe dialogul filozofic cu lumea. Ele prefera insa dialogul cu ingerii. Undeva, in vecinatatea acestora, au presimtit pe Dumnezeu.

Prin urmare: exista momente filozofice, prilejuri filozofice, care sa indreptateasca o istorie a gandirii romanesti pornind din secolul al XVI-lea. Rezultatele unei confruntari cu filozofia obisnuita sunt insa:

Nu exista in gandirea romaneasca a timpului problematica de cunoastere.
Nu exista problematica morala.
Nu se pune problema spiritului ca atare.

Si, totusi, constiinta traitoare, analizata aici, e activa si sfarseste prin a-si gasi un ochilibru. Cum? - E poate prima dintre problemele unei istorii a gandirii romanesti.

Dar intrebarea prealabila este: sunt rezultatele de mai sus romanesti pentru ca privesc pe Neagoe? Sau apartin lui Neagoe pentru ca sunt romanesti? Iata cercul. Si, daca nu vom gasi mijlocul de a cerceta o istorie in cerc, istoria gandirii romanesti va fi, ca si pana acum, aproape o gluma.

Constantin Noica

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3993

Voteaza:

Pentru o alta istorie a gandirii romanesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE