Indemnul acesta, care domina toata lucrarea, da de la inceput caracterul gandirii si sensibilitatii filozofice a lui Neagoe. E gandirea si sensibilitatea Ecleziastului, trecuta prin filtrul unui anumit tip de crestinism. Asa va fi si in "Divanul" lui Cantemir; asa incepe orice cuget romanesc din vremea aceea.

Toata problema e: cum se poate iesi de aici catre viata, sens istoric, implinire proprie? In opera lui Neagoe, sentimentul acela al sfarsitului, pe care-l intregeste cel al zadarniciei lumii, e cu atat mai izbitor cu cat e vorba de educatia unui viitor domn. Neagoe insa stie ca exista o alta ierarhie decat cea a pamantului si-si instiinteaza fiul: "Macar Domn, macar boier, macar bogat, macar sarac, toti o cale voim sa mergem la judecata lui Hristos" (p. 280). Si atunci, despre propria sa putere lumeasca, el spune celui pe care trebuie sa-l pregateasca pentru cele ale lumii: "Domnia mea se va risipi ca fumul." (p. 269)

Ce sentiment al zadarniciei poate sustine atata desprindere de lucruri, chiar si la stapanitori? Fireste, e in joc toata perspectiva aruncata de crestinism asupra lumilor: cea de aici nu e nimic fata de cea de dincolo, pentru ca exista cea de dincolo.

Dar, independent de certitudinile orbitoare de dincolo, deci independent de sentimentul religios, o constiinta care proclama zadarnicia lumii percepe direct nesigurantele si prabusirile acesteia. Totul se surpa, nimic nu se implineste pana la capat, "totul e stricat" , cum va zice mai tarziu Cantemir.

Si, totusi, cu aceste lucruri amagitoare ale lumii, "ca praful inaintea vazului", trebuie gasita o impacare. Cum? Pe ce registru? Uneori problema apare limpede ca problema - si asa va fi la Cantemir. Dar, alteori, ca la Neagoe, iti dai seama ca impacarea s-a facut pe nesimtite, si constiinta aceea tragica isi gaseste echilibru, sens de actiune si chiar seninatate, intr-o lume a nestatorniciei si amagirii.

In istoria gandirii occidentale, impacarea sfarseste prin a fi simpla: se face pe plan de cunoastere si pe plan de comportare etica. Si pentru apusean lumea e "trecatoare". Si pentru el - incepand cu lumea vechilor ganditori greci - totul e aparenta, amagire, nesiguranta, la inceput.

Dar, in fata acestei lumi a parelniciei, cugetul se trezeste la viata si cauta adevarul statornic, formele, ideile. Procesul se precizeaza treptat si - orice s-ar spune de catre unii istorici, care vor sa deosebeasca prea categoric viziunea antica de cea moderna - el este un proces linear: se desfasoara pe dimensiunea cunoasterii.

In fata nesigurantei impresiilor si a parerilor despre lume, cugetul vrea sa cunoasca. Singura deosebire intre cugetul antic si cel modern va fi ca, in primul, spiritul nu se afirma ca atare in fata lumii. Dar, si intr-o parte si in alta, nesiguranta externa va fi depasita prin cunoastere. Nu numai prin cunoastere, insa: si prin comportare.

In mijlocul lumii acesteia, unde totul se surpa, omul e totusi sortit actiunii, iar fapta sa vrea sa reflecteze, ca si cunostintele sale, o ordine, cat de cat incoruptibila. De asta data nu va fi vorba de adevaruri, ci de norme. Iar daca anticul isi va cauta normele tot mai mult prin raport la "ceea ce este", in timp ce modernul si le va cauta in lumea lui "ceea ce esti", lumea spiritului - si unul si altul, totusi, vor descoperi ordinea morala; ei vor avea astfel o mantuire, sau cel putin o implinire in etic.

Ce se intampla in viziunea romaneasca - solidara desigur cu cea rasariteana - a lui Neagoe? De la inceput, la el ca si la Cantemir, simti ca nu exista problematica de cunoastere. Faptul va fi din plin o trasatura - si nu doar negativa - a spiritualitatii romanesti. Orice demon al cunoasterii, orice criza a spiritului, tot ce tine de omul "faustic" occidental lipseste aici.

Neagoe nu se gandeste nici un moment sa-si indemne fiul - intre atatea indemnuri pe care i le da - sa se lumineze, sa se chinuiasca sa afle. Mai degraba ii aminteste de vorba aceea tulburatoare, "inteleptia lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu" (p. 15).

Daca exista posibilitate de impacare cu lumea, ea nu se petrece pe planul constiintei cunoscatoare; iar daca exista o cale de desavarsire in duh - si o vom gasi in invataturi - ea se desfasoara pe alte trepte decat cele ale intelegerii si mintii. Se desfasoara pe cele ale inimii, fireste. Dar, in timp ce la Augustin, de pilda, inima duce la cunoastere, iar la Pascal duce de asemenea la adevar, dincoace inima e muta. Nu vrea sa stie si sa se lumineze; vrea sa se odihneasca.

E numai crestinism aici? Dar exista tipuri de crestinism in care problematica de cunoastere sta pe prim-plan; exista apoi tipul acesta augustinian, de pilda, care duce si la cunoastere. Si apoi - tocmai pe linia lui idealist-augustiniana -, crestinismul a dus la descoperirea spiritului, la accentuarea unei lumi a subiectului fata de obiectivismul antic; in timp ce aici spiritul lipseste. Deci, e vorba doar de un tip de crestinism; si, pana la urma, s-ar putea sa fie o simpla componenta crestina, in gandirea romaneasca.

Absenta unei problematici a cunoasterii, de altfel, se intregeste cu absenta uneia etice. Ea nu e mai putin semnificativa si mai special crestina. Se vorbeste adesea, si pe drept cuvant, de etica crestina.

In viziunea aceasta romaneasca, insa, etica nu e nici un moment masura lucrurilor. Cand un interpret spune: "Etica lui Neagoe e cea a Bisericii" (Romansky, op.cit., p. 113), el nu lamureste aproape nimic. In realitate, exista un tip de crestinism dincolo de etica, dupa cum exista unul fara cunoastere: iar pe acesta l-a preferat sensibilitatea.si gandirea romaneasca. Poate ca nu l-a preferat doar, ci l-a luat in stapanire, i-a pus pecete romaneasca.

Iata, de pilda, ce se intampla pe plan de actiune: in viziunea lui Neagoe, omul trebuie totusi sa actioneze. Oricat ar vorbi de slava cea desarta a lumii, Neagoe nu poate spune fiului sau sa paraseasca lumea; si, chiar daca l-ar indemna la calugarie, el inca i-ar da sfatul sa faptuiasca. Dar din ce se naste fapta?

Ce face cu putinta activismul vietii? Intr-un sens, unicitatea ei. Vana si decazuta, viata aceasta e totusi un prilej. Singurul prilej. "Ca lacrimile noastre numai intr-aeeasta sunt de folos, pana suntem vii, iar dupa moarte, noi nu putem nimic sa lucram lui Dumnezeu. Ca cei morti nu cred, cei morti nu marturisesc, cei morti nu lucreaza, celor morti nu se va descoperi nici o taina." (p.284)

Iata deci ca viata noastra nu numai ca poate, dar trebuie sa fie lucratoare. Oricat de "nevrednici suntem, noi capatam ceva, ni se descopera si noua ceva. Dumnezeu e cel care o face, fireste. "Bucura-ma, Doamne, si pe mine, Neagoe, robul tau cel lenevos si ticalos" (p. 229); bucura-ma, asa, pasiv.

Dar viata noastra e trandava doar pentru ca nu facem de la noi destul. Sa faptuim - in pocainta, smerenie, "cu frica si cu tremur" -, si atunci poate ca Dumnezeu ne va bucura. Iar fapta aceasta nu e gest moral, etica - de biserica sau nu.

Raporturile noastre cu lumea nu sunt, de bunatate rationala; ci de mila. Caci mila trebuie sa aratam celorlalte fapturi omenesti, in tinnp ce sufletul omului "nu are alta nadejde in altceva sa-l miluiasca, fara numai la mila lui Dumnezeu".

Binele apusenilor are sens si pentru lumea de aici: n-a putut duce el la forme de morala tinand numai de ratiune si sens utilitar? Mila insa e fapta exilatului. Pe o alta linie, crestinismul gasea echilibrul cu lumea impunand lumii spiritul, constiinta morala, imperativul. Pe linia milei, va putea regasi actiunea, dar nu actul moral, si cu atat mai putin spiritul, din care decurge acesta. Si totusi, fapta izvorand din mila nu e mai putin insufletita. Caci fara lucrare, prilejul acesta al vietii e pierdut. "Celor morti nu se va descoperi nici o taina."

Ca de la integrarea aceasta in lume prin simpla mila Neagoe trece la consimtire a restului; caci indeamna fiul, nu numai sa se roage si sa se pocaiasca, ci si sa chibzuiasca la cele ale lumii; sa miluiasca pe cei saraci, dar mai intai pe slugile sale; sa se poarte cum trebuie, lumeste cum trebuie, cu acestia si boierii - totul nu e decat semnul unei impacari cu lumea care nu tine de tiparul obisnuit.

Caci nu un sens moral, cu atat mai putin unul teoretic, de cunoastere, va da masura acestei viziuni. Nu spiritul, ca factor de statornicie, in fata lumii nestatornice, va aduce echilibrul. Nu o filozofie a constiintei - cu un cuvant de scoala - e cea care echilibreaza. Si, totusi, un echilibru spiritual se capata si aici. A spune: e un echilibru de tip crestin - e prea putin. Caci orice echilibru de tip crestin, raspunde undeva pe registrul filozofic. Ce sens metafizic are atitudinea aceasta romaneasca? Ce legitimeaza impacarea noastra cu lumea?

Aceasta e problema, centrala poate in istoria gandirii vechi romanesti. Aici e simpla problema. Textul lui Neagoe despre intelesul de actiune al vietii sugereaza un inceput de raspuns: solutia lui Cantemir din partea a III-a a "Divanului"va sugera poate un altul ; faptul ca nu exista filozofie a constiintei, in "gandirea romaneasca, dar ar putea fi una a existentei, e inca o sugestie. Dar nu putem face mai mult decat sa punem problema. Poate doar s-o adancim.

Un loc din invataturi care ne-a izbit mai intai cand ne-a cazut sub ochi ne poate ajuta in acest efort de adancire. Neagoe da sfaturi fiului sau. Sa fii bland si nepizmaret, ii spune el; rasul si glumele sa nu intre in inimile noastre; pazeste-ti ochii si inima; smereste-te". Si, dupa ce-l indeamna pe Teodosie sa scotoceasca toate acestea, adauga:

"Insa nu le vei putea socoti, daca nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Ca, mai intai de toate, este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica, si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste, si dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea va pricepe omul ca nu este departe ele Dumnezeu." (pag. 144)

Nu e o adevarata scara catre cer? Sa observam, intai, ca puterea de sugestie a textului tine si de frumusetea si arhaismul expresiei lui. E destul sa se compare fragmentul cu versiunea din traducerea, deosebit de merituoasa, in felul ei, dar mai moderna si folosind alta punctuatie, a prof. V. Grecu. Textul grec da in traducere: "Dar toate acestea ti-e cu neputinta sa le prinzi cu mintea ta, daca nu ti-ai dobandit cu dreptate aceste virtuti: mai intai din toate tacerea, caci tacerea naste infranarea; iar infranarea face suferinta si cainta; iar cainta naste frica; frica face smerenie; iar smerenia naste prevedere; prevederea insa naste dragoste; iar dragostea aduce sufletul sa stea de vorba cu ingerii. Atunci pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu."

- Textul nu se mai inalta, curgator, ca dincolo; aici au intervenit punctele cu virgule, care frang elanul gandului; "iar" ramane singur ca legatura si nu mai alterneaza, intr-o savanta muzicalitate, cu "si"; au intervenit cuvintele explicative; in loc de "lucrurile lui Dumnezeu", avem: "aceste virtuti", pe care traducatorul roman le gasea, fireste, in textul grec; a intervenit "prevedere", concis si exact, in loc de poeticul "socoteala de cele ce vor sa fie"; si a intervenit un "insa" de factura logica.

Totul e precis - si nitel rigid. E fara indoiala mai putina poezie in textul modern. Si - sa nu ne ascundem - mai putin prilej de cercetare filozofica. Caci e ceva iremediabil liric la inceputurile oricarei reflexii filozofice.

Sa observam apoi ca factura textului indica o anumita tehnica de viata spirituala (nu e cumva un fragment dintr-un tratat ascetic?), tehnica pe care o mai gasim in diferite locuri din opera lui Neagoe. "Inima cea impietrita face manie, iar oprirea face liniste." "Blandetea goneste poftele, iar rasul face dezlipire de la Dumnezeu" (p. 141).

Sa avem frica lui Dumnezeu, spune alta data Neagoe. "Ca din frica lui Dumnezeu se naste postul, iara din post curatia, iara din curatie rugaciunea, iara rugaciunea naste smerenia, smerenia naste dragostea, iar dragostea toata legea si proorocia razima." (p. 313).

Intr-un rand, chiar, e vorba de o tehnica strict monahala, pentru combaterea Satanei. Totul e sa ai frica lui Dumnezeu, sta scris acolo; caci frica face mila sa coboare asupra-ne, "mila intareste pe om, si intarirea lui Dumnezeu este radacina bucuriei, si din radacina bucuriei se naste postul, postul naste ruga, ruga naste smerenia, smerenia naste curatie, curatia naste milostenie, iar milostenia va sfarama si va zdrobi capul Satanei" (p. 173). E greu sa crezi ca o asemenea tehnica de viata spirituala s-a nascut altundeva decat intr-o chilie.

Toate locurile acestea - inferioare, fireste, ca frumusete si adancime, primului fragment - vin sa arate ca el face parte dintr-o familie de practici sau tehnici, mai putin mistice ori filozofice, cat ascetice. Lucrul trebuie deschis recunoscut.

De altfel, fragmentul prin care inchide in el atata frumusete de gand, e precedat, in invataturi, de un pasaj care incepe: "Cand sezi in chilie.."; iar, la capatul lui, dupa ce Neagoe scade nivelul de gandire al capitolului, trecand la sfatul de a te feri de imbuibare si bautura, el exclama; "Hai dar fratilor sa fugim de lume" (p. 147).

Toate acestea faceau desigur pe Russo sa considere ca e vorba de opera unui calugar, nu a unui domnitor; iar, la un moment dat, pentru a dovedi ca invataturile nu sunt ale lui Neagoe, el citeaza intre altele tocmai fragmentul nostru, "ca mai intai de toate este tacerea." E adevarat ca el nu preciza daca fragmentul acesta e original sau daca nu face cumva parte din vreo lucrare de speta "Umilintei" lui Simion Monahul. Nici altcineva, dupa cate stim, n-a contestat pana acum originalitatea fragmentului nostru. Si, cu toate acestea, e aproape imposibil de crezut ca fragmentul e original - chiar sub pana unui calugar, cu atat mai putin in scrisul lui Neagoe.

S-ar putea spune iarasi: de ce n-ar figura indemnuri ascetice in invataturi, de vreme ce le vom gasi mai tarziu in "Divanul" lui Cantemir, care n-avea totusi sa se calugareasca? Si, apoi, pe vremea aceea, intre calugarie si lume distantele erau mult mai mici. De altfel, Neagoe insusi avea sa stea, pare-se, catva timp in marginea vietii calugaresti, iar unchiul sau, Barbul, ban de Craiova - atat de influent, dupa unii, in timpul domniei sale -, a intemeiat Manastirea Bistrita, unde a si devenit calugar in 1520, adica in jurul datei presupuse la care si-ar fi scris Neagoe invataturile.

Pe deasupra, in lucrare insasi se gaseste un intreg capitol, "Cuvant de invatatura catre doua slugi credincioase carele se lepadara de lume si se detera vietii calugaresti". Si nu se calugareste mai tarziu, dupa moartea lui, propria lui sotie, Despina?

Totusi, vom porni de la convingerea ca fragmentul de mai sus nu este al autorului nostru, Neagoe sau calugar. Ni se pare ca, daca l-ar fi gandit autorul invataturilor insusi, l-ar fi pregatit, l-ar fi dezvoltat si, in orice caz, i-ar fi pipait mai bine frumusetile.

"Sa nu gandesti ca eu graiesc acestea din capul meu", spune Neagoe insusi catre Teodosie, intr-un rand. Nu, nu le-a gandit din capul lui. Dar fragmentul acesta ne ingaduie sa adancim gandul si simtirea romaneasca, dintr-un veac, din doua veacuri sau de peste veac. E tot ce-i cerem.

"Ca mai intai de toate este tacerea", spun invataturile. Tacerea noastra sau tacerea lumii? Fireste, e o tehnica de viata in duh; e un exercitiu spiritual; deci, e tacerea noastra, ca fiinte care ne putem pierde, amagi, instraina prin cuvant. Dar si peste lucruri trebuie sa se astearna tacerea. Noi nu putem tacea spre a asculta zvonurile lumii. Trebuie sa fii surd lumii, ca mutenia ta sa fie launtrica. Altminteri, lumea ar vorbi in noi; ne-am pierde iarasi. Deci, tacem, odata cu ea.

Dar tacerea noastra face oprire. Oprire a cui? Iarasi a noastra, deopotriva cu a lumii. Valul acesta de care smtem purtati trebuie stavilit; lumea aceasta a amagirii trebuie oprita in curgerea ei. Daca vrem sa trecem mai departe, trebuie sa infranam ce e lume in noi. Deci, ne oprim odata cu ea, ne desfiintam odata cu ea. Caci tacerea noastra respinge, suspendata, desfiinteaza totul.

"Voi inchide acum ochii, imi voi astupa urechile, voi indeparta toate simturile, voi sterge de asemenea din minte toate plasmuirile celor trupesti." Este asa nepotrivit, in punctul acesta, citatul din "Meditatiile" lui Descartes? Si indoiala metodica a lui Descartes inseamna tacere, launtrica si externa. Si ea duce la oprire, a noastra si a lumii.

Tehnica filozofiei, la fel cu cea ascetica, incepe si ea printr-un act de suspendare a lumii, printr-o reductie. Iar reductia fenomenologica de azi, prin acea universala punere in paranteza a lucrurilor, are parca ceva din caracterul primelor doua trepte ale experientei spirituale din invataturile lui Neagoe.

Si abia acum, la cea de a treia treapta, iese mai limpede decat oricand la iveala toata deosebirea intre tehnica filozofica apuseana si cea de viata spirituala de aici. Descartes si Husserl opresc si ei valul lumii; dar pentru a ingadui spiritului sa se reverse peste lume. La ei, in clipa cand totul e oprit, se iveste spiritul. In punctul acesta devine deci posibila cunoasterea, certitudinea, o anumita filozofie a constiintei.

Ce se capata insa pe treapta a treia a fragmentului din invataturi? Umilinta si plangere! In tacerea lumii nu-si face aparitia spiritul. Constiinta nu ia directia luminii proprii. Se adanceste si mai mult in intunericul nefiintei pe care a invocat-o.

Sunt aici, dar abia incepand de aici, doua itinerarii spirituale deosebite. De o parte spirit, constiiinta de sine, cunoastere, act moral - de alta, drama de constiinta. Ca numai primul itinerar e filozofic? Intr-un sens de scoala, poate. Dar treapta urmatoare din itinerariul al doilea aduce, de la umilinta si plangere, frica - de pierdere, de parasire, de moarte? -, iar frica unei constiinte care s-a izolat de lume, spre a nu se mai regasi, e tema principala a filozofiei existentiale de astazi.

(Si apoi e faptul acesta extraordinar sub raportul cunoasterii psihologice: frica e precedata de plangere; intai e expresia emotiei si pe urma se naste emotia - aproape ca in teoria Lange-James. O tehnica atat de rafinata nu putea fi intamplatoare.)

Se pierde sensibilitatea filozofica in sensibilitate religioasa, odata cu smerenia? Dar trecerea de la frica la smerenie e o adevarata etapa de cunoastere existentiala. Constiinta traitoare, dominata de spaime, presimte pe Celalalt; iese din stransoarea nefiintei prin faptul insusi al fricii.

Smerenia e constiinta unui raport la altceva decat ea, iar daca smerenia "da socoteala de cele ce vor sa fie", e tocmai fiindca vesteste constiintei un echilibru in altceva, o iesire din singuratate, capatul de drum al unei inimi nelinistite.

Odihnita acum, inima e in stare de dragoste. Ea iubeste pe Creator si nu va refuza dragostea ei creaturii. Si inca odata, pe aceasta treapta, ispita filozofica va iesi in calea itinerariului nostru spiritual. Caci o constiinta incinsa de dragoste e si constiinta augustiniana sau pascaliana. Si nu pregateste dragostea pentru cunoastere si intelegere? Nu exista o functiune epistemologica a iubirii"?

De aceea am putea reveni, ca de pe o treapta superioara, la un inteles filozofic al lumii. Cine stie daca pe celalalt itinerar spiritul nu-si incepe prea devreme cariera si nu ramane inchis in lumea lui, in tristul sau idealism! Poate ca se deschide aici o alta cale pentru filozofare.

Dar invataturile lui Neagoe nu fac filozofie. Erau, pana aici, in marginea ei tot timpul; puteau oricand incepe dialogul filozofic cu lumea. Ele prefera insa dialogul cu ingerii. Undeva, in vecinatatea acestora, au presimtit pe Dumnezeu.

Prin urmare: exista momente filozofice, prilejuri filozofice, care sa indreptateasca o istorie a gandirii romanesti pornind din secolul al XVI-lea. Rezultatele unei confruntari cu filozofia obisnuita sunt insa:

Nu exista in gandirea romaneasca a timpului problematica de cunoastere.
Nu exista problematica morala.
Nu se pune problema spiritului ca atare.

Si, totusi, constiinta traitoare, analizata aici, e activa si sfarseste prin a-si gasi un ochilibru. Cum? - E poate prima dintre problemele unei istorii a gandirii romanesti.

Dar intrebarea prealabila este: sunt rezultatele de mai sus romanesti pentru ca privesc pe Neagoe? Sau apartin lui Neagoe pentru ca sunt romanesti? Iata cercul. Si, daca nu vom gasi mijlocul de a cerceta o istorie in cerc, istoria gandirii romanesti va fi, ca si pana acum, aproape o gluma.

Constantin Noica