Placere sau responsabilitate

Placere sau responsabilitate Mareste imaginea.

Plăcerea e ca atunci când unui copil mic îi dai un medicament pentru că e bolnav, dar știi că n-ar putea să-l ia direct, pentru că are un gust amar, și atunci i se adaugă zahăr și arome de fructe. Plăcerea e un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie făcute pentru a exista siguranța că ele chiar sunt făcute. Natura plăcerii este să fie un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie făcute, ne ajută să le facem mai cu voie bună, nu este însă niciodată un scop al lor. Problema cea mai mare pe care o naște plăcerea este că ea tinde să devină, dintr-un mijloc agreabil care să ne ajute, un scop în sine, care să ducă la dependeță, la neputința de a ne mai depăși cumva limitele, la abandonarea oricărei năzuințe de a mai trece peste hotarele terestre ale existenței. Rămânem ancorați în „aici și acum”, nu mai căutăm acel dincolo, care ne dă sensul pentru care trăim.

Biserica nu e împotriva plăcerii. Nu ne cere nimeni să servim cele mai insipide mâncăruri sau să facem dragoste în scârbă cu partenerul de viață. Dumnezeu însuși a pus plăcerea în lucruri și în acțiunile pe care le întreprindem, ca o garanție că vom continua să existăm, nu vom muri prin înfometare, îngheț, lipsa somnului, și ne vom perpetua ca specie cât timp pământul va oferi condiții prielnice de locuit. În același timp însă, trebuie să înțelegem și pericolele plăcerii. Atunci când o transformăm din mijloc în scop, pe care îl urmăm cu orice preț, trebuie să devenim conștienți că am trecut într-un stadiu de egoism care cu greu mai poate fi mărginit. Când devii rob al plăcerii, lumea întreagă devine sau o sursă de plăcere, sau de frustrare dacă transformarea nu poate avea loc. Nu mai poți să o primești ca pe un dar de care să te bucuri, pentru care să mulțumești. Oamenii nu mai sunt egali cu tine, posibili parteneri într-un dialog. Îi clasifici numai după câtă plăcere pot să îți ofere.

Plăcerea e inerentă vieții, normală, dar cu condiția să nu-și depășească limitele. Cum însă asta se întâmplă foarte des, atunci e mai bine să o socotim un dușman, să ne dispensăm de ea, chiar și în formele cele mai nevinovate. De aceea călugării renunță la orice lux, mănâncă puțin și prost, au puține ore de somn, își obosesc trupul cu multe munci și cu metanii, încercând astfel să elimine tot ce i-ar ține legați, îndepărtând orice îndulcire de înlesnirile omenești. Ei își reduc tot mai mult contactul cu lumea, de care vor să se dispenseze, ca să fie pregătiți în eventualitatea chemării către celălalt tărâm. Dar oare ne vrea Dumnezeu pe toți atât de nevoitori, de asceți, atât de slabi trupește? Cu siguranță că nu. Călugării își iau o măsură specială. Lecția pentru noi, cei mulți, este să ne dăm seama cât de grea e lupta cu îndulcirile lumii, cât efort ar trebui să depunem ca să ne curățim de zgura patimilor și să păstrăm mereu conștiința neputințelor noastre.

Înainte vreme oamenii erau mai legați de rosturile lor, ca tată de familie, de pildă, oștean, funcționar, țăran etc. Datoria trecea înainte, omul trebuia să corespundă rolului pe care îl primea. Își înțelegeau menirea și erau gata să facă sacrificii pentru ea. În epoca noastră toate acestea au devenit mult mai slabe. Rămân, în continuare, rolurile sociale, dar ele nu mai sunt la fel de constrângătoare. Astfel că, pentru prima oară în istoria umanității, în loc să ne vedem de datoria pe care o avem, ne strigăm cu glas tare, fără rețineri, fără vreo urmă de rușine, „dreptul la plăcere”, ca un drept inalienabil al omului.

Responsabilitatea apare atunci când eu pot să-mi pun în paranteză poftele proprii și să fiu gata să urmez binele pentru aproapele meu. Sunt câteva situații când asta apare firesc, de pildă atunci când fac ceva bun pentru familia mea. Dar să caut doar binele familiei mele e un soi de egoism lărgit. Adevărata responsabilitate se naște atunci când, numai în virtutea faptului de a fi om, acționez în vederea binelui comun.

Sunt cu atât mai capabil de responsabilitate cu cât nu mă las tiranizat de plăcerile pe care mi le oferă viața. Nu e nevoie să le elimin total, ci doar să le mențin în limite rezonabile. Energia mea, unică și limitată, poate să meargă fie spre oameni, fie spre poftele mele. Animalul nu poate vedea dincolo de plăcerea care îi este dată instinctual pentru menținerea vieții și perpetuarea speciei. Omul supus plăcerii devine un animal înzestrat cu rațiune, dar o rațiune pervertită, mult mai slabă decât cea obișnuită, mai puțin capabilă să facă deosebirile firești între bine și rău. În acest caz, rațiunea nu e cea care conduce omul, ci e cea condusă de pofte spre propria lor satisfacere. Iar omul cade mai jos decât animalul. Acesta e supus instinctelor, omul, în schimb, urmărește plăcerea pură, fără să-l intereseze menținerea speciei sau perpetuarea ei.

Ideea de responsabilitate implică automat ideea de libertate, în lipsa căreia nu ar avea sens. Un animal de pradă atacă, ucide și își mănâncă prada, dar nu e responsabil pentru asta. El se supune unui instinct. Omul însă, nu poate invoca niciun alibi în favoarea sa, atunci când face răul. Este responsabil pentru toate acțiunile sale pentru că este liber, sau măcar e considerat astfel. Pe măsură însă ce se supune plăcerii, e mai puțin apt să-și exercite libertatea, care devine un cuvânt gol, o lozincă fără acoperire.

Plăcerea, atunci când vreau s-o obțin pentru mine, pentru satisfacerea poftelor cărora mă supun, mă depărtează de semeni. Eu sunt condus de căutarea plăcerii, iar prezența lor, acțiunea, îmi limitează putințele. Atunci semenul meu devine dușmanul meu, persoana împotriva căreia se cuvine să lupt pentru că îmi limitează sfera acțiunii mele.

Omul supus plăcerii e mai puțin apt să iasă din subiectivitatea proprie, să aibă în vedere binele comun, să gândească soluții viabile din care el n-ar trage niciun folos. Căutarea plăcerii ne face mai egoiști, nu-i mai înțelegem pe ceilalți, tindem să le atribuim patimile noastre, de aceea îi vom privi nu ca pe semenii noștri pentru care pot face ceva, ci ca pe concurenți care-mi pun în pericol starea și poziția. Și, oricât mi-aș dori eu să trăiesc liniștit, în pace cu semenii, cât timp scopul meu principal va fi să-mi satisfac plăcerile, nu voi reuși acest lucru. Cauza tuturor conflictelor este că eu vreau să-mi satisfac poftele mele, iar lumea din jur nu pare dispusă să depună toate eforturile pentru acest scop nobil al meu. Mereu voi găsi ceva de reproșat oamenilor, la fel și ei mie, va fi o hâră permanentă, ca războiul rece dintre lagărul socialist și blocul capitalist, un conflict surd ținut sub control, dar cu momente fierbinți pe ici, pe colo.

Să fiu robit plăcerilor mă face apt pentru orice ticăloșie. Omul nu e rău de la natură, dar există circumstanțe în viață care să-l pună în postura de a-și dezvolta partea întunecată. Identificându-se cu plăcerile care devin patimi, omul îi simte ca dușmani pe toți cei care se opun satisfacerii plăcerilor proprii. Astfel că, adesea va considera că este atacat de lume, că este într-un război cu ea, când, de fapt, el îi atacă pe ceilalți. Gestionarea unei relații firești cu lumea devine aproape imposibilă.

*
Identificăm plăcerile, cel mai adesea, cu sexul și cu hrana. Dar plăcere există în tot ceea ce facem. În tabietul de dimineață, în privitul la televizor, în conversațiile amicale, chiar și în mersul pe stradă. Sunt acțiuni care nu au o intensitate maximă, dar ele ne pigmentează momentele zilei. Lucrurile pe care le facem nu sunt neutre, ele un un farmec aparte, atât de discret că nici nu-l mai simțim, dar n-am putea să mai trăim fără el. Are vreo importanță asta? Doar aceea că Dumnezeu ne face viața suportabilă, ba chiar frumoasă, cu condiția ca noi să ne găsim desfătarea în „bucuriile simple”, cele care par insipide și terne, și să știm să mulțumim. Dacă nu există mulțumire, dacă le iau pe toate ca firești, ca ceva ce mi se cuvine de la sine și pentru care n-am de dat socoteală nimănui, nici nu mă voi bucura de ele. Fără să mulțumești pentru darurile primite, viața devine o revendicare nervoasă a unor lucruri care, mi se pare mie, mi se cuvin de drept. Sufăr când nu le am dar nu mă mai bucur de ele când mi se oferă, nu le iau în seamă. Dacă însă aș fi atent al ele, aș putea fi fericit fără să mai cer nimic altceva.

*
Șansa noastră la echilibru și armonie este că avem sădite în noi plăceri contrare, care se luptă și se anulează una pe alta. Plăcerii directe și animalice de a mânca i se opune plăcerea socială de a avea un corp frumos pe care să-l prezinți lumii. Astfel, suntem cumva îngrădiți să nu ne dăm frâu liber tuturor poftelor pe termen nelimitat.
Trupul nostru, dar și mintea, cărora li se adresează plăcerile, au o capacitate limitată. Trebuie să facă și pauză, să se odihnească, să creeze, măcar artificial, o lipsă, pentru ca apoi să reia acțiunea plăcută. Dar în acest interval de pauză omul poate, măcar să stea să înțeleagă, să vadă ce se întâmplă cu el, să judece, să își propună măcar să iasă de sub tirania poftelor. E tot un gând bun al lui Dumnezeu atunci când ne-a făcut așa cum suntem. Oricât am fi de supuși patimilor de tot soiul, avem parte și de momente de răgaz, ca să ne putem vedea așa cum suntem, să încercăm să ne răscumpărăm, să facem ceva din noi înșine. Asta înseamnă că nimeni nu este pe de-a-ntregul pierdut, că fiecare are șansa de a-și contempla propria stare și, oricât de deplorabilă ar fi, poate încerca să iasă din ea.

*
Trăim într-o lume care ne predispune la satisfacerea plăcerilor. Asta ne promit reclamele care ne împânzesc viața, asta ni se spune că e binele, asta preluăm noi ca scop dezirabil în viață. Sigur, nu scăpăm de responsabilitate, ca angajați în diverse legături cu alți oameni, dar e o angajare cu răspundere limitată. Îmi știu foarte bine aria pentru care sunt responsabil, îmi fac treaba, atâta cât pot, apoi nu mai îmi pasă de restul. Ofer un tribut de responsabilitate societății, pentru ca apoi să-mi pot vedea, fără mustrări de conștiință, de plăcerile mele. Se poate trăi așa dar, după cum vedem, e o societate cu slabe legături între oameni, cu relații reglementate formal sau juridic, în care nu mă leagă nimic serios de semenii mei, în care fiecare își vede de treaba lui. Semenul meu, dacă nu poate fi o sursă de plăcere pentru mine, îmi e indiferent, iar dacă totuși sunt nevoit să am relații cu el, le reduc la tot ce poate fi mai formal.

Societățile anterioare au reușit să subziste datorită unei solidarități spontane care se crea între membrii lor, dispuși să se ajute unul pe altul, și să acționeze în vederea binelui comun. Acum până și concepte de felul binelui comun sunt privite ca suspecte, deoarece nimic nu trebuie să fie mai important decât individul luat în singularitatea lui și în totalitatea poftelor pe care le are. Nu mai poate fi stabilit un proiect al societății, astfel că nimeni nu mai are de purtat vreo responsabilitate care să depășească nivelul minimal de conviețuire.

Am creat, față de înaintașii noștri, o civilizație net superioară, dar confortul pe care-l avem, lipsa de legătură cu semenii noștri, supunerea la plăcerile de tot felul, fac din noi indivizi poleiți cu aparența sociabilității, dar tot mai individualiști și mai animalici în fond. Reduși la căutarea plăcerilor, nu mai suntem o comuniune de persoane, ci o populație de indivizi care poate fi ușor manipulată, făcută să zică, să accepte, să dorească orice vor cei ce știu să o conducă.

*
Scăparea este, ca întotdeauna, în Biserica lui Hristos, care se bazează nu pe plăcere, pe poftă, pe crearea de dependențe bolnave, ci pe iubire și pe jertfă. Ca să ne eliberăm de dependența de plăcere ( de dependeță, nu de plăcere), cu toată subordonarea față de trup, de instincte, trebuie să-i urmăm lui Hristos, vieții pe care a dus-o El, și atâtor sfinți, pe care-i avem ca exemplu. Plăcerea nu e interzisă pentru cei ce trăiesc în lume, cu condiția să rămână un ingredient al acțiunilor noastre, nu un scop al lor.

Dumnezeu a sădit în noi plăcerea, dar nu o folosește ca să ne apropie de El. Există muzică psaltică, podoabe bisericești, icoane bizantine care pot fi frumoase, dar ele nu ne atrag, nu provoacă plăcere așa cum o fac, de pildă, cântecele și tablourile lumești. Dumnezeu nu vrea să ne seducă, să ne subjuge cu frumusețea Lui, să ne facă o ofertă de nerefuzat. El a creat lumea, dar nu se potrivește ei, ne cere și nouă să nu ne potrivim acestui veac(Romani 12, 2). Ne respectă libertatea atât de mult, încât se face pe sine absent, ca să nu fim cumva constrânși de prezența Lui impunătoare. Dumnezeu nu exercită asupra noastră o atracție irezistibilă , iar dacă simți cumva asta, cu siguranță te afli în înșelare. De aceea e regretabil dar normal să te plictișești în timpul slujbelor bisericești, dar să stai mereu pasionat la un meci de fotbal.
Plăcerea își are limitele ei, între care poate să se manifeste fără opreliști, ca un ingredient care îți dă avânt. Dacă însă și le depășește, ajunge să ne scadă voința, să ne întunece mintea, să ne reducă gradul de libertate. Este o demonie în supunerea la plăceri și o luptă grea în eliberarea de ele. De altfel, viața creștină este lupta de dezrobire de sub fascinația și puterea pe care plăcerile o exercită asupra noastră. Cât timp caut să obțin plăcere, eu nu sunt liber, nu acționez ca o persoană stăpână pe mintea, pe voința, pe puterile mele.

Plăcerea pe care o exercită Dumnezeu nu ține de simțuri, nici nu satisface orgolii. Nu e la îndemâna oricui, fără să ne fie interzisă în vreun fel. Dar nu se dă fără să o dorești, fără să te silești spre ea. Nu e la îndemâna oricui pentru că nu se dau mărgăritare porcilor (Matei 7, 6), dar ne așteaptă Dumnezeu ca să fim în starea potrivită ca să o primim.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

26 Iulie 2016

Vizualizari: 1887

Voteaza:

Placere sau responsabilitate 5.00 / 5 din 3 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Ion Oprian Postat la 2015-10-30 03:22

    asa este. Doamne ajuta-ne!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE