Moto: „Euharistia este implinirea iconomiei mantuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu fata de oameni si a unirii Sale cu noi. Daca Fiul lui Dumnezeu a voit sa vina atat de aproape de oameni incat sa Se uneasca cu ei, ca singur mod al mantuirii si indumnezeirii lor, El nu Se putea multumi sa se intrupeze numai ca un om cu intentia de a ramane separat de ceilalti, ci ca sa mearga mai departe, intrupandu-Se asa zicand in toti oamenii, neimpiedicandu-i de a ramane persoane deosebite si neincetand de a ramane El insusi o persoana deosebita pentru practicarea iubirii desavarsite. El trebuie sa vina in noi, dar nu o singura data, ci mereu, deci pe de o parte trebuie sa fie in noi, pe de alta sa ramana deosebit de noi si mai presus de noi, ca sa poata veni mereu intr-un mai mare grad in noi, spre sporirea continua a relatiei de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arata si prin unirea trupului nostru cu trupul si sangele Sau preacurat. Un prieten, desi ti-a devenit interior prin faptul ca ti s-a daruit o data, ti se daruieste mereu, sporind interioritatea lui in tine”.[1]

Cartea aceasta – aparuta cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, si care cu adevarat zideste, este foarte binevenita deoarece tema si problema abordata este una stringenta, esentiala si mereu actuala, caci vine in intampinarea intrebarilor si framantarilor noastre cu privire la modul, timpul si perioada imartasirii cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos in chip Euharistic. Este bine si corect sa ne impartasim cu Sfintele Taine numai in cele patru posturi de peste an? Putem sa ne impartasim mai des? Este obligatorie o perioada de pregatire si de post inainte de luarea Sfintei Impartasanii? Iata, acestea sunt doar cateva din intrebarile pe care si le pun multi dintre credinciosii nostri. In acest sens, lucrarea de fata, pe care vi-o recomandam spre minutioasa si profunda lectura, aduce cu siguranta, multe raspunsuri si lamuriri.

In aceasta carte – rodul unei munci asidue ce a culminat cu sustinerea unei teze de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Iustinian Patriarhul” din Bucuresti, in anul 2003, sub indrumarea si coordonarea Parintelui Profesor Nicolae Necula – Parintele Consilier Patriarhal si Paroh al Bisericii „Sf. Mina” din Bucuresti Gheorghe Ispas este autorul unei cuprinzatoare lucrari – ce se bucura de girul stiintific si Prefata Parintelui Profesor Dumitru Popescu – abordeaza tema si subiectul lucrarii din perspectiva liturgica, urmandu-i pe marii profesori de specialitate, intre care, la loc de frunte ii amintim si pomenim pe Petre Vintilescu ori Ene Braniste, autori de tratate si lucrari importante, care au aratat si demonstrat ca si Nicolae Cabasila ori Nicodim Aghioritul ca Sfanta Euharistie, inteleasa ca prezenta a lui Iisus Hristos Insusi, constituie centrul de gravitate al Liturghiei rasaritene. Dupa cum marturiseste chiar autorul acestei lucrari „prezenta lui Hristos in decursul Sfintei Liturghii poate fi impartita in trei fraze mai importante si anume: de la proscomidie si pana la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Iisus Hristos este prezent in mod tipic-simbolic; de la vohodul mic si pana la prefacere, Hristos este prezent in mod simbolico-mistic si in sfarsit, incepand cu prefacerea euhariastica, Hristos este prezent in chip real si substantial”.

Inainte de a intra in reflectiile asupra Sfintei Liturghii, de a intelege ce este ea, rolul ei in viata crestina, este nevoie a pune inceput bun prin a arata temeiul ei si a celorlalte Sfinte Taine in Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament consta in temeiul de neclintit al expresiei ca Adevarul este Persoana lui Iisus Hristos, si ca viata noastra inseamna participare, experienta, comuniune cu Iisus Hristos ca persoana si viata. „Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi”(Ioan 1,14) afirmatie scripturistica ce constituie baza si noua bucurie a Bisericii. Caci El a lasat Trupul Lui (Biserica) si a trimis pe Duhul Sau si nu un sistem filozofic si nici n-a intemeiat o noua religie. De la inceputuri pana astazi gasim aceasta realitate a comuniunii liturgice stransa in jurului Mesei Domnului: „Si staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni” dupa cum ne relateaza „Faptele Apostolilor” in capitolul 2,42. Aflandu-se de atunci in stare permanenta de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos si comuniune a Duhului Sfant, este fidela indemnului Mantuitorului de la Cina cea de Taina, unde a spus ca: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28) Aici, in adunarea (sinaxa) liturgica, se gaseste izvorul vietii, centrul ei, de aici decurgand invatatura noua, harul ei sfintitor si modul in care ea se conduce. Adevarul ei este viata; impartasirea de viata: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi.”(In. 6, 53)

Prin urmare, Adevarul este viata, este fiinta concreta. Pentru Sfantul Apostol Ioan Adevarul este identic cu viata, cu fiinta, el depaseste neajunsul cugetarii filozofice a lui Aristotel care vedea viata ca o calitate adaugata fiintei, nu fiinta insasi. Crestinul trebuie sa le rosteasca dintr-o rasuflare pe amandoua.

Toata Evanghelia a 4-a, a Sfantului Apostol Ioan autentifica ca cunoasterea este „viata vesnica” sau „adevarata viata” insasi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevarul si Viata” (In. 14. 6)

Daca Sfantul Apostol Ioan vede Adevarul ca praxis, ca traire, ucenicul sau - Sfantul Ignatie Teoforul imbina cunoasterea si viata intr-o abordare antologica a Adevarului, deoarece viata inseamna fiinta vesnica, adica fiinta care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevarul, nu pentru ca este un principiu epistemologic care explica universul, ci pentru ca El este viata  si multimea fiintelor, care isi gasesc semnificatia nestricacioasa intru Iisus Hristos, care recapituleaza in intregime creatia si istoria. Viata Sfintei Euharistii este viata lui Dumnezeu Insusi, ca viata de comuniune divina.

De aceea Sfantul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul, ce arata ca Iisus Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Domnul Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ducand la implinirea comuniunii in Sfanta Euharistie.

De aceea, cand abordam stiinta teologica hristologiei, adica invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos, nu intelegem in primul rand abordarea invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi, asa cum fac toate ereziile istoriei.

Cand  afirmam ca El este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Iisus Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Caci daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se daruieste in Sfintele Taine, in mod culminant oferindu-se in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Iisus Hristos ca viata si comuniune poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi si prin cuvintele Sale, incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, caci altfel totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii si rastalmacite dupa bunul plac.

O, frate crestine nu tu definesti modul si participarea la viata lui Iisus Hristos. Ea este data in Biserica din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfant, este Persoana care umple distanta dintre noi si Iisus Hristos, El realizeaza actul unirii si participarii omului la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in istorie. El aduce in Biserica, ca realitate, ca viata, evenimentul Iisus Hristos realizand, totodata, existenta Sa personala ca trup ori comunitate. Mantuitorul Iisus Hristos nu exista mai intai ca Adevar si apoi ca si comuniune, El este simultan si una si alta. Nu exista distante intre Domnul Hristos, Biserica si Sfantul Duh, cu atat mai mult intre Domnul Iisus Hristos si Sfantul Duh. De la intrupare si pana la Cincizecime se poate urmari pe firul rosu al Sfintei Scripturi, aceasta relatie existentiala, personala, intre Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Duh. Fundamentul relatiei de trimitere in lume in Biserica, se intemeiaza pe relatia lor in sanul Sfintei Treimi.

Asadar, atat de mare este Taina lui Iisus Hristos incat El nu redefineste separat prin El Insusi ci este parte integranta a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos inseamna in acelasi timp a vorbi despre Tatal si Duhul Sfant.

Adevarul lui Iisus Hristos si a Sfantului Duh este identic si de aceea Duhul Sfant este numit „Duhul Adevarului”(In.14.17...). Cele doua Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai dupa felul in care lucreaza. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arata acest lucru la modul cel mai concret. Existenta lui Iisus Hristos vine in planul existentei noastre isorice, nu in mod abstract, dupa cum cred sectarii care trateaza in mod teoretic cuvintele scripturii, intr-o maniera individualista, ignorand sensul si rostul comuniunii si al comunitatii.

Duhul Sfant este datator de putere si de viata, determinand fiinta noastra spre relationare, spre implinirea comunitatii, pentru ca El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfantul Duh ne nastem in Iisus Hristos, in Taina Sfantului Botez, incorporandu-ne in trupul istoric al lui Iisus Hristos - care este Biserica, asa cum insasi nasterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat sa poata deveni el insusi „Hristos”, adica fiinta de comuniune si de adevarata viata. De doua mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taina este un eveniment al Cincizecimii. Fiindca Sfanta Liturghie il reveleaza pe Domnul Iisus Hristos. Adevarul ca vizita, ca prezenta si realism, dar nu din afara ci ca „trup” adica interior propriei noastre experiente, ca o comuniune in interiorul Bisericii, a comunitatii Ei, si nu intr-o cunoastere rationala sau intr-o experienta mistica interioara individuala, desprinsa de Biserica, ca si comuniune cu Iisus Hristos in Duhul Sfant. O asemenea forma de religie este naturism religios.

Acest adevar ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se refera la istorie, in intelesul vietii euharistice, conditionata fiind de caracterul de anamneaza (amintire) si epicleza (invocare) al Euharistiei. In cadrul ei istoria inceteaza a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut in prezent, in directie liniara. Adevarul nu vine la noi doar pe calea delegarii ori a imputernicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, in desfasurare liniara. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborare a Duhului Sfant, ce asuma istoria liniara intr-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice si realitati ale Cincizecimii.

Astfel Sfanta Liturghie este “reactualizarea lui Hristos printre noi. El vietuieste in noi si noi vietuim in El, Il insotim din Pestera Betleemului pana la inviere si inaltare. El vine intre noi, ne lumineaza mintea noastra, intunecata si umbrita de pacat, cu cereasca Sa invatatura ne conduce pasii pe calea mantuirii si, mai mult, ne da hrana chiar Trupul Sau si bautura, insusi Sangele Sau. Iar noi, prin Sfanta Liturghie, luam parte la chinurile calvarului Sau, bucurandu-ne apoi tot impreuna cu El de slavita Sa Inviere. Si pentru ca aceasta reactualizare a lui Iisus Hristos sa fie mai sensibila si mai inteligibila, a fost nevoie de folosirea ritului liturgic a sensurilor simbolico-istorice si mistico-divine. Prin sfintele simboluri din cuprinsul Liturghiei se savarseste si se invata cele mai presus de minte. Dar chiar si cele ce se savarsesc in chip vazut s-au impartasit de atata slava, incat pentru noi toti sunt lucruri minunate. De aceea, nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se savarsesc” – potrivit afirmatiilor autorului.

Cu alte cuvinte, intregul volum ramane tributar modului in care Sfanta Liturghie a fost inteleasa si comentata de vestitul teolog bizantin Nicolae Cabasila. Dupa ce arata ca Sfintele Taine, in general, dar mai cu seama Sfanta Euharistie formeaza “poarta” si “calea” prin care viata lui Dumnezeu coboara in creatie, Nicolae Cabasila considera ca “aceasta este calea pe care a trasat-o Dumnezeu si a deschis acea poarta venind astfel la noi, si mergand la Tatal, n-a rabdat sa o inchida, ci de la Acela revine la oameni, sau mai degraba este pururea prezent, este si va fi cu noi intotdeauna, pana la sfarsitul veacurilor” (Nicolae Cabasila – “Viata in Hristos”). Datorita coborarii lui Iisus Hristos in lume prin Sfanta Euharistie, lumea se impartaseste de viata nemuritoare ca antidot impotriva stricaciunii si mortii. Caci “prin aceste Taine ca prin niste ferestre intra in aceasta lume intunecata, Soarele dreptatii si omoara viata corespunzatoare lumii acesteia inviind pe cea supralumeasca. Ca Unul ce este Lumina lumii, El biruie lumea, aducand in trup muritor si curgator viata statornica si nemuritoare. Nicolae Cabasila pune un accent foarte puternic pe coborarea lui Iisus Hristos, asa incat atribuie impresia ca impartasirea de viata vesnica nu se mai realizeaza atat la nivelul superior al comuniunii trinitare, ci aici jos, la acela al comuniunii euharistice in Biserica, fiindca ceea ce il intereseaza in perspectiva istorica nu este atat inaltarea credinciosilor spre comuniunea vesnica cu Sfanta Treime, ci coborarea Domnului Iisus Hristos in istorie si in lumea actuala. Preocuparea sa de capetenie a fost aceea de a pune in evidenta dimensiunea istorica a misiunii pe care Biserica o are de implinit in aceasta lume.

In alta ordine de idei suntem datori sa retinem adevarul ca Biserica Ortodoxa este, inainte de toate, o Biserica liturgica. Cultul constituie centrul vietii bisericesti si cea mai sigura expresie a credintei sale (lex orandi lex credenti est). Liturghia, Euharistia Ortodoxa este bogata si profund biblica in continutul ei (98 de referiri la Vechiul Testament si 124 de trimiteri la Noul Testament). Aceasta explica (si) adevarul ce sustine ca Liturghia Ortodoxa a fost schimbata ori modificata foarte putin de-a lungul timpului. Pe langa faptul ca ea reprezinta interpretarea si experienta comuna a tainei lui Hristos si a Bisericii Sale, Liturghia Ortodoxa este, in acelasi timp, si o traditie vie, care uneste in aceeasi credinta o mare diversitate, de generatii si de biserici etnice si locale.[2] Drept urmare, Biserica Ortodoxa nu poate fi inteleasa fara Liturghia sa. Intaietatea si prioritatea acordata Sfintei Liturghii ca lex credenti (norma credintei) si ca lex orandi (randuiala cultului), fata de autoritatea juridica arbitrara sau fata de parerile teologice individuale si personale, constituie trasatura specifica a mentalitatii si conceptiei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, care cuprinde caracterul ei sacramental si comunitar.

Toate ecteniile si cererile utilizate in Sfanta Liturghie sunt la plural, chiar si atunci cand rugaciunile sunt rostite numai de catre preot, intrucat acestea sunt ale intregii comunitati, sau pentru intreaga comunitate. Forma, felul dialogic intre una si mai multe voci exprima integralitata si inclusivitatea unitatii Bisericii, diversitatea adunata in comuniune, evitand atat uniformitatea, cat si individualismul, aceasta comuniune fiind caracterizata prin dialog, daruire reciproca si fraternitate armonioasa.

Ortodoxia, ca fiind mosteniotoarea traditiei patristice ce este patrunsa de marile taine ale dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata fiind indeosebi, de realitatile vietii duhovnicesti si de raporturile ei inter si intra-umane. Viata Sfintei Treimi – Cea de viata datatoare, indreptata fiind catre lume prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat in launtrul existentei create a lumii o viata noua, o realitate superioara, de continut dumnezeiesc si anume: comuniunea. Ideea comuniunii este indreptata si spre interior, dar si spre exterior. In ceea ce priveste aspectul exterior al comuniunii, el se regaseste in una din insusirile si atributele Bisericii, asa dupa cum arata Simbolul de Credinta niceoconstantinopolitan, adica: sobornicitatea, care alcatuieste si configureaza sufletul, trupul si specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astazi doar de Biserica, reprezinta si reda in mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca (catolica si ecumenica in adevaratul si profundul sens al cuvantului) este acea biserica care aduna, uneste si traieste in comuniune.

Pornind, asadar, de la textul scripturistic: „cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine” (Ioan 6,57), Nicolae Cabasila admite faptul ca omul ca existenta superioara, poate asimila painea, vinul si orice mananca. Dar aceste alimente nu au o viata prin ele insele si nu pot fi izvor de viata vesnica. Lasa impresia ca ofera viata, deoarece conserva trupul provizoriu, dar in realitate se trateaza despre simpla supravietuire, care nu poate oferi omului eliberarea sa de stricaciune si moarte. In opozitie cu aceasta, Sfanta Euharistie este, in mod real si graitor, vie si poate oferi viata in adevar. Mantuitorul Iisus Hristos Cel absolut transcendent, nu se preface El insusi atunci cand se ofera ca hrana, ci preface pe om in ceea ce este El. „Hrana se transforma in cel ce o mananca, sustine Nicolae Cabasila – citat fiind de autorul acestei carti – pestele, painea si orice alt aliment se transforma in sange omenesc. In Euharistie se intampla contrariul, fiindca insasi painea vietii misca pe cele ce se hraneste si-l schimba, transformandu-l in ea insasi”. Lucrarea Domnului Iisus Hristos in Euharistie este ambivalenta sau dubla: pe de o parte, El se prelungeste in lume, dar pe de alta parte, El asuma lumea. Iisus Hristos se extinde adunand lumea in trupul Sau pentru a o transfigura. Biserica nu constituie o realitate statica. Ea reprezinta o dinamica transfiguratoare, ca nunta neincetata a Creatorului si a creatiei in spatiu si timp. In acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se topeste in trupul Mantuitorului prin Sfanta Euharistie, fiindca Iisus Hristos s-a contopit cu trupul, adica pentru faptul ca Euharistia este Insusi Iisus Hristos.

De aceea, noi suntem chemati sa realizam si sa constientizam adevarul Cultului Ortodox care actualizeaza si permanentizeaza relatarea scripturistica raportata la viata Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblica si istorica a Mantuitorului constituie, de fapt, realitatea cultica, euharistica a Lui, iar Taina Sfintei Euharistii este o “capodopera a iubirii, a milei si a atotputerniciei divine”[3]. Centrul cultului liturgic al Bisericii este recunoscut in mod covarsitor ca fiind Euharistia. “Trupul istoric al lui Iisus Hristos, asa cum a trait, a murit si a inviat, cum straluceste preamarit la dreapta Tatalui, se gaseste in mod real pe Sfanta Masa si se ofera credinciosilor ca fiind Cina cea de Taina”[4].

Memorialul sau cultul euharistic reda intreaga iconomie a mantuirii neamului omenesc, mergand chiar dincolo de intrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece intreaga istorie trecuta, prezenta si viitoare este in ea[5]. Euharistia ne reaminteste de creatia lumii, de cadere, de sfasietoarea cautare a lui Dumnezeu, de intruparea Domnului, de patimile, moartea si Invierea Lui, de Sfanta Sa Inaltare si de focul pogorator si intemeietor al Duhului. Recapituland intreaga istorie, Euharistia se deschide totodata spre eshaton, facandu-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Imparatiei vesnice deja incepute. Eshatologia este gustata in Euharistie iar Sfanta Euharistie arvuneste plinatatea Imparatiei ce va sa vina. Sfantul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul care arata ca Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ca si comuniune in Sfanta Euharistie. De aceea, cand vorbim de hristologie, invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos nu intelegem in primul rand a invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi cum fac toate ereziile istoriei.

Dincolo de aceasta, cand  afirmam ca el este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se da in Sfintele Taine, si in mod culminant in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Hristos ca viata si comuniune, poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi toti, prin cuvintele sale incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, daca nu, totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii, rastalmacite dupa bunul plac.

Potrivit invataturii Sfantului Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) inseamna vremea aceea (a Iconomiei), prin aceasta Sfanta Taina noi fiind contemporani evenimentelor trecute si viitoare din istoria sfanta a Mantuirii. Prin ea, vesnicia se manifesta si activeaza in realitatea cotidiana”[6]. Ca participanti la aceasta Taina, iesim din ciclitatea ametitoare a istoriei si suntem introdusi in prezentul continuu al vesniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi si in veci Acelasi.

Sfanta Scriptura si Cultul se intalnesc in continutul si finalitatea edificatoare a lor, caci scopul revelatiei divine unitare a Bibliei si a Cultului este indumnezeirea omului in Iisus Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei si Hristos al Euharistiei sunt Unul si Acelasi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos”[7]. Liturghia isi are inceputul in Evanghelie, iar Evanghelia isi continua dinamica transfiguratoare in Sfanta Liturghie. Imparatia anuntata la inceputul Sfintei Liturghii este aceeasi cu Imparatia a carei dimineata este vestita de „ingerul Domnului” prin cuvintele: „pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvantului si Liturghia Euharistica ori Liturghia catehumenilor si a credinciosilor continua cultic unitatea interioara dintre Cuvant si Taina. Cina pregatita pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii este atat a Cuvantului lui Dumnezeu, cat si a Trupului Domnului. Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul, mergand spre Emaus cu ucenicii Sai, le-a explicat scripturile, apoi, la masa „a luat painea, a binecuvantat-o, a frant-o si le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35).

De aceea, asadar, un loc cu totul deosebit il ocupa Taina Euharistiei, care este o incoronare, o culminare a tuturor celorlalte Taine, implicand in sine „puterea mortii depline fata de existenta separata de Dumnezeu”.[8] Prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, crestinii, asa cum a scris Parintele Staniloae, participa la Jertfa pe care Acesta a adus-o pentru noi, dar si la Invierea Lui. Chiar in rugaciunea epiclezei, rostita de catre preot in cadrul Sfintei Liturghii, se cere ca Duhul Sfant sa vina nu numai peste darurile de paine si de vin ce se vor preface in Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos, ci si peste noi, spre a fi sfintiti si pentru a putea participa la aceasta sfanta jertfa: „Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte”[9]. Asadar, prin aducerea de paine si de vin, crestinii prezinta inaintea lui Dumnezeu jertfa muncii lor, iar prefacerea acestora in Trupul si in Sangele Mantuitorului Iisus Hristos, pe langa prezenta reala a Fiului lui Dumnezeu in daruri si in comuniunea ecleziala, sau realitatea vie si puterea vesnica a Jertfei lui Hristos ce se transmite Bisericii prin Euharistie, se deschide credinciosilor perspectiva de se impartasi, prin Duhul Sfant, de Pastile lui Hristos, de a interioriza viata lui Hristos si de a se oferi Tatalui[10]. Prin Euharistie noi nu ne prezentam inaintea lui Dumnezeu in mod personal si nici lipsiti de Hristos. Nimeni nu poate sa savarseasca jertfa euharistica numai pentru el, deoarece nici Hristos nu a adus o jertfa diferita pentru fiecare in parte. El este ieri si azi si in veci Acelasi pentru toti, iar atunci cand dorim sa ne unim cu El, sa ne manifestam Jertfa fata de El, sau sa-L revelam a fi lucrator in noi, trebuie mai intai sa realizam o comuniune vie, in sinceritatea iubirii cu toti semenii nostri. „Astfel, prin faptul ca Hristos ne ia si pe noi ca sa ne aduca, prin impreuna noastra jertfire cu Sine, jertfa Tatalui, se produce o uniune stransa intre Jertfa Lui si jertfa noastra, in sensul ca jertfa noastra face parte din jertfa Lui, si jertfa Lui din jertfa noastra, sau noi suntem in El, Cel ce Se aduce si El in noi care ne aducem”[11].

Imputerniciti fiind cu Harul Sfintelor Taine si uniti fiind cu Hristos prin Sfanta Euharistie, crestinii continua sa-si manifeste dragostea fata de Dumnezeu prin savarsirea virtutilor. Asceza, ca lupta permanenta ce se duce impotriva autonomismului, egoismului si orgoliului personal, induhovniceste fiinta umana si ii ofera demnitatea stapanirii de sine. Persoana care si-a exercitat vointa prin post, rugaciune, milostenie, cultivarea smereniei si altele descopera in strafundurile sale capacitati noi de raportare la Dumnezeu. Sufletul si trupul traiesc impreuna dorinte si sentimente, neopunandu-se nici unul functiei pe care celalalt o reprezinta. Chiar daca la prima vedere aceasta lupta de renuntare si de incalcare, de taiere a voii apare ca o ingradire a libertatii omului, analizata dupa continutul si rezultatele ei, asceza crestina reprezinta „lupta omului cu propria-i natura, cu moartea care s-a amestecat cu natura”[12], realizand, de fapt, deschiderea fata de libertatea cea adevarata care se gaseste doar la Dumnezeu. Efortul pe care noi il depunem pe parcursul luptei duhovnicesti nu poate fi catalogat drept chin si nici autoflagelare, deoarece toate aceste acte si fapte se prezinta ca niste trepte cu ajutorul carora jertfa vietii noastre se ridica la Dumnezeu, iar atunci cand le implinim nu suntem condamnati si nici abandonati sub povara obligativitatii lor. Dumnezeu respecta libertatea omului si primeste darul pe care fiecare persoana poate sa-l aduca: unul mai mult, altul mai putin, si aurul, smirna si tamaia magilor (Matei 2, 11), dar si cei doi bani ai vaduvei (Marcu 12, 42-44)[13].

De remarcat faptul ca maretia jertfei noastre nu consta in meritele personale pe care incercam sa ni le pretindem, ci in sinceritatea si disponibilitatea cu care ne deschidem impreuna lucrarii cu Dumnezeu. Daca ar fi sa implinim singuri aceasta jertfa, ar insemna sa nu ne prezentam cu nimic inaintea lui Dumnezeu, caci fara ajutorul Lui nu se poate face nimic. Dar El vine in ajutorul „slabiciunii noastre” (Romani 8, 26) si ne invredniceste de bucuria roadelor. La inceput mai putin, dar perseverand si nedespartindu-ne de ajutorul acordat, putem ajunge sa ne prezentam cu jertfe curate. De aceea precizeaza Sfantul Marcu Ascetul ca trebuie sa oferim ca jertfa lui Hristos orice gand care ne apare in minte, chiar in momentul in care ia nastere[14]. Numai oferindu-ne lui Dumnezeu cu tot ce avem fiecare, cu gandul, cu mintea, cu sufletul, cu trupul, cu familia, cu bunurile etc. putem sa ne aratam traitori si urmatori ai lui Iisus Hristos. 

Drept urmare, in vremurile de astazi, cand suferinte si necazuri foarte multe si foarte variate cum ar fi neajunsurile si saracia, bolile si singuratatea, nedreptatea, patimile si violenta si multe altele incearca sa cuprinda sub aripa lor nefasta cat mai multi semeni, este foarte necesara o revenire si o reorientare sincera a existentei noastre catre Dumnezeu. Singur aflandu-se omul nu poate sa depaseasca zidul deznadejdilor pe care suferintele si greutatile i-l aduc inainte si astfel se loveste continuu cu renuntarea si cu cedarea. In aceste conditii durerea si necazul isi amplifica dimensiunile, lucrarea si roadele negative in sufletul uman, ajungand uneori chiar la groaza si disperare. Individualismul si autonomismul nu fac decat sa ne introduca in izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos si de la Hristos primim si noi puterea si capacitatea de a invinge toate dezamagirile pe care ni le aduc inainte. El nu a fost o victima in fata mortii, a stramtorarilor si a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevarat (si) asupra vietii. In mod liber primeste moartea: „Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Insumi il pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om sa nu mai fie sclavul ei, ci in toti sa se trezeasca dorinta de daruire, in mod liber, inaintea lui Dumnezeu.

Trebuie, foarte bine, retinut faptul, ca „jertfa lui Iisus Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare sociala, ci se distinge prin superioritatea absoluta si puterea de- savarsita pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprima”[15]. In urma unirii cu Domnul Hristos, ia nastere si in noi manifestarea iubirii Sale fata de lume. Prin mine Hristos il iubeste pe semenul meu si acela primeste iubirea mea care isi are sursa in Hristos. Prin aceasta iubire si prin puterea lui Hristos ajungem fiecare din noi, intr-o masura mai mare sau mai mica, sa ne daruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despartita de Inviere, tot asa nici jertfa noastra nu ramane straina de viata pe care El ne-o ofera. Si sa nu uitam faptul ca fara de jertfa lui Hristos, indeosebi cea euharistica, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere implinita si impartasita.                                                          

Revenind, de fapt, la baza acestor consideratii – foarte mult reiterate in aceasta carte de catre autor – ce pun accentul pe prezenta lui Iisus Hristos in Sfanta Euharistie, exista doua explicatii. Mai intai, asa dupa cum se desprinde chiar din titlul lucrarii principale ale Sfantului Nicolae Cabasila, acesta a fost interesat mai mult de „Viata lui Hristos”, ca atare, decat de persoana Sa. Bineinteles, Nicolae Cabasila nu face abstractie de persoana lui Iisus Hristos, ar fi chiar imposibil, insa acorda prioritate vietii asupra persoanei si tinde spre o conceptie hristologica substantialista, care ii permite – potrivit afirmatiilor Parintelui Dumitru Popescu – sa transfere centrul de gravitate al Bisericii de la Capul trupului, care este Iisus Hristos, la Euharistie ca trup al Sau. In al doilea rand, Cabasila a fost obligat sa procedeze astfel, datorita preocuparilor sale referitoare la misiunea istorica a crestinismului, care cere Bisericii sa devina factor activ in societate si cosmos. Drept urmare, Nicolae Cabasila cere permanent teologiei rasaritene sa depaseasca orizontul confesional ingust si sa puna in evidenta, in lumina iconomiei divine, misiunea Bisericii care urmareste transformarea lumii in cerul si pamantul nou al Imparatiei lui Dumnezeu.

Marele merit al lucrarii elaborate de catre Parintele Gheorghe Ispas consta in faptul ca doreste si aspira sa depaseasca conceptia teologica potrivit careia Domnul Iisus Hristos ar fi prezent in Euharistie doar in chip substantialist, si militeaza in favoarea unei viziuni spirituale si duhovnicesti care ne arata ca Iisus Hristos ramane prezent in Sfanta Euharistie in chip personal, caci Sfanta Euharistie constituie mijlocul prin care Iisus Hristos atrage credinciosilor in sfera relatiilor trinitare, asa cum rezulta din cuvintele adresate Tatalui in noaptea lacrimilor de sange: „Precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, sa fie si acestia una in noi, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Cu alte cuvinte, putem spune impreuna cu autorul cartii, ca Sfanta Euharistie este mijlocul de relatie dintre Biserica si Iisus Hristos in Sfanta Treime, fiindca Treimea ramane izvorul vietii vesnice, iar in reflectarea si sustinerea acestui sens ori directii, autorul cartii invoca un comentariu al Parintelui Profesor Dumitru Staniloae – care subliniaza ca in timp ce spiritualitatea inseamna experienta sau traire, teologia ramane reflexie asupra experientei[16]... Astfel, daca teologia este inteleasa doar ca viata in Hristos – afirma Parintele Dumitru Popescu – care face abstractie de persoana lui Iisus Hristos si de inaltarea spirituala a credinciosilor in slava Treimii – „Am vazut lumina cea adevarata”, atunci teologia pierde dimensiunea ei spirituala si se transforma in obiect de reflexie teologica, care nu poate contribui la zidirea si consolidarea duhovniceasca a credinciosilor.

In consecinta, lucrarea Parintelui Gheorghe Ispas – alcatuita din cinci capitole mari, formate, la randul lor, din multe subcapitole si subtitluri ori subteme, pe parcursul celor 209 pagini, la care se adauga Introducerea si Bibliografia generala – care trateaza despre Sfanta Euharistie ca taina a unitatii Bisericii in vremuri contemporane, potrivit caruia „suntem, in aceste vremuri, martorii si partasii la un proces complex de globalizare, intemeiat pe o mondializare, simtita in toate aspectele vietii: social, politic, cultural si chiar religios. Se (re)structureaza state, culturi traditionale, economii nationale etc. Cu scopul de se contura structuri ori societati transnationale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapolitica si de o elita economica. In societatea actuala, contemporana intalnim oameni ravasiti din punct de vedere interior si dezbinati launtric, care nu constientizeaza relatia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei insisi. Pretentiile si solicitarile lor religioase sunt „satisfacute mecanic, prin obisnuinte de familie sau uzante sociale, carora ei nu le adauga nimic care sa insemne un fior sufletesc, o cutremurare launtrica, o aderenta cerebrala”[17].

Intr-o asemenea situatie, globalizarea ideologica incearca sa se substituie unitatii in Iisus Hristos, universalitatii crestine si loveste puternic in demnitatea persoanei umane, afirmata si sustinuta de crestinism: „In timp ce pare ca-i uneste pe oameni in exterior sau favorizeaza apropierea reciproca a acestora, ca elimina barierele despartitoare dintre ei si faciliteaza comunicarea, in realitate ea duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea infatisarii si  comportamentului oamenilor... la anihilarea omului ca persoana”[18].

Universalitatea crestina, insa, se construieste diametral opus la nivel personal, cat si la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, inaltandu-l spre Dumnezeu, spre Imparatia Sa, pe care o „invocam” sa vina. Si, intr-adevar, aceasta legatura launtrica, fiintiala si ontologica a omului cu Dumnezeu se incununeaza cu unirea in chip tainic prin Euharistie, prin Sfanta Liturghie, un „bun pretios deja dat, existent, care trebuie numai reinviat si revalorificat”[19], evidentiind faptul ca este datoria Bisericii sa se implice in spiritualizarea societatii, avand constiinta ca „un viitor fara Biserica e un viitor fara viitor”[20].

Asadar, dincolo de toate aceste enunturi, aceasta carte se intemeiaza pe gandirea liturgica a Sfantului Nicolae Cabasila – specialist recunoscut, avizat si acreditat ori consacrat in acest domeniu. Intr-un mod cu totul constructiv, lucrarea de fata insa cauta sa incadreze viziunea liturgica a lui Nicolae Cabasila in perspectiva mai larga a spiritualitatii liturgice si patristice ori dogmatice rasaritene, ilustrata de marile ei personalitati, cum ar fi Sfintii: Vasile Cel Mare, Ioan Gura de Aur sau Grigorie Palama – care au facut apel, trimitere si referire la energiile necreate, pentru a apara si proteja crestinismul rasaritean, ortodox, de asalturile rationalismului teologic ori ale iluminismului ateu.

In alta ordine de idei, asa cum subliniaza Parintele Gheorghe Ispas in aceasta carte mult folositoare, existenta energiilor necreate ne ofera posibilitatea sa conciliem cele doua tendinte existente in opera Sfintilor Grigorie Palama si Nicolae Cabasila. Pe de o parte, energiile necreate ne permit sa interpretam Sfanta Euharistie si ca mijloc ce pune in evidenta dimensiunea dinamica si istorica a crestinismului, dupa cum ne arata Nicolae Cabasila. Ori, dupa cum spune foarte concludent Sfantul Maxim Marturisitorul: Iisus Hristos este inceputul, mijlocul si sfarsitul veacurilor. Ambele dimensiuni amintite in randurile de fata se sustin reciproc si vor permite Bisericii rasaritene, dreptmaritoare, ortodoxe – pa care nici portile iadului nu o vor birui – sa invinga asalturile dezlantuite ale secularizarii si desacralizarii din vremurile noastre.

In incheiere vom sustine ca volumul Parintelui Gheorghe Ispas este rezultatul unui sustinut si consistent efort teologic, bazat pe o temeinica bibliografie de specialitate, care urmareste doua scopuri: pe de o parte, lucrarea de fata cauta sa ne prezinte Euharistia drept Taina a unitatii Bisericii in vremuri contemporane, in lumina gandirii teologice a lui Nicolae Cabasila, iar pe de alta parte, lucrarea cauta sa tina impreuna, prin energiile divine necreate, cele doua tendinte liturgice din teologia ortodoxa romaneasca, care oscileaza intre Iisus Hristos si Sfanta Euharistie, scotand in evidenta ca Sfanta Euharistie este atat mijlocul prin care Biserica daruieste creatia lui Dumnezeu in semn de recunostinta si multumire, dar si Taina prin care Iisus Hristos sfinteste Biserica si creatia in Duhul Sfant, dupa bunavointa Tatalui. De aceea, cartea Parintelui Gheorghe Ispas cauta sa depaseasca tendintele singulare din domeniul liturgic, scotand in evidenta caracterul sintetic al Liturghiei ortodoxe, care ne infatiseaza pe Iisus Hristos in Sfanta Treime, imbratisand Biserica si creatia prin Sfanta Euharistie, in puterea Duhului Sfant, pentru a le calauzi catre cerul si pamantul nou al Imparatiei lui Dumnezeu, caci demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!..