Prin ce se defineste Ortodoxia

Prin ce se defineste Ortodoxia Mareste imaginea.


Cateva trasaturi caracteristice ale ortodoxiei

Crestinii din Occident sunt din ce in ce mai doritori sa cunoasca Ortodoxia. Prezentata in multe lucruri valoroase de catre unii teologi rasariteni, Ortodoxia departe de a fi astamparat setea de cunoastere a ei, a marit-o si mai mult. Aceasta se datoreste faptului ca Ortodoxia reprezinta un mod aparte de traire a crestinismului.

Impresia pe care o face Ortodoxia asupra crestinilor de alte confesiuni este ca ea e un mod foarte vechi de traire si exprimare a crestinismului. Dupa unii, acest mod nu ar mai corespunde mentalitatii si problemelor societatii de azi.

Altii - insa - se simt atrasi de ea tocmai pentru ca iradiaza un duh de evlavie detasat de agitatia actualitatii, oferind omului de azi, un refugiu intermitent, din framantarea cotidiana, intr-o zona a inefabilului atemporal, sau a spiritualitatii crestine originare, nediluata de succesivele ei adaptari la mentalitatile perioadelor istorice.

De altfel chiar teologii ortodocsi, prezentand Ortodoxia nu urmeaza aceeasi cale. Unii dintre ei lasa mai in umbra identatatea ei cu credinta Bisericii primare si accentueaza mai mult virtualitatile ei de adaptare la problemele lumii contemporane, virtualitati dovedite de gandirea ortodoxa mai noua. Altii, insa, cauta sa impace caracteristica Ortodoxiei de a reprezenta crestinismul originar neschimbat cu insusirea ei de a raspunde necesitatilor spirituale ale omului contemporan. Aceasta cale o vom urma si noi in expunerea de fata.

I. - Intr-adevar, Ortodoxia este identica in credinta si cultul ei cu continutul de credinta si de cult al crestinismului originar. Dar faptul paradoxal si absolut autentic este ca, fiind in esenta prelungirea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii nedivizate de la inceput, Ortodoxia raspunde totusi perfect necesitatilor spirituale de azi ale popoarelor care au pastrat-o. Ea nu s-a modificat esential dupa perioadele istorice prin care a trecut omenirea in cele doua mii de ani. Ea n-a facut din elementul trecator al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esentiale ale fiintei ei ca sa-i fie greu acum sa le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, si nu cauta nici acum o modificare esentiala pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a ramas la valorile esentiale si permanent umane ale evlaviei, la preocuparile simple, adanci si netrecatoare ale omului in raportarea lui la absolut.

Ea l-a ajutat pe om sa-si dea un raspuns la intrebarile trecatoare ale epocilor prin raspunsul ce l-a dat intrebarilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie si cu formele complicate de lupta ale cavalerului medieval sau cu haina severa si cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci si-a pastrat vioiciunea de miscari si simplitatea de gandire si de manifestare directa si esentiala a omului natural de totdeauna, putand fi totdeauna aceeasi si totdeauna actuala. Constiinta permanenta de vina a omului in fata lui Dumnezeu, datorita permanentei insuficiente cu care isi implineste datoriile, ea nu a complicat-o cu speculatiile teoriilor scolastico-medievale, de care se desparte atat de greu astazi catolicismul- intuitia intensa a misterioasei valori si responsabilitati a omului, traita de Sf. Ioan Gura de Aur si evenimentul interior tot atat de misterios al mantuirii, trait de Sfantul Apostol Pavel, nu a pretins sa le elucideze prin alternativele unilaterale si inguste ale teoriilor despre raportul intre libertate si har, sau dintre credinta si fapte bune, care sunt tot atatea fireturi in plus la o imbracaminte ideologica depasita, pe care anevoie o poate dezbraca azi catolicismul si protestantismul.

Ortodoxia n-a introdus in sanctuarul sau interior si n-a lasat sa patrunda in trasaturile simple al credintei sale inventiile marunte si complicate ale unor mesteri stapaniti mai mult de dorinta unor delicii de gimnastica intelectuala, decat de fiorul adanc si covarsitor al tainicului raport dintre om si Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesentiale ale mintii umane in esenta simpla, misterioasa si mareata, permanenta si inevitabil traita a datelor fundamentale ale misterului mantuirii. Am putea zice ca ea si-a pastrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, ramane deschis intotdeauna numai problemelor reale si esentiale ale vietii.

De aceea Ortodoxia a castigat, cu prezentarea datelor simple si fundamentale ale misterului mantuirii, atentia omului din orice timp. Ea a cistigat intelegerea omului de totdeauna, pentru ca i-a actualizat trairea acestor trebuinte si raspunsuri fundamentale, indiferent ca a fost omul evului mediu, al Renasterii sau al erei noastre, caci omul ramane ou aceste trebuinte si cu aceasta sensibilitate in orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculatiile scolastice, ale evului mediu, pentru a intalni in mod real pe oamenii de atunci, dupa cum nu are nevoie nici azi sa se autosecularizeze pentru a intalni pe omul contemporan. Dimpotriva, ea intuieste ca printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atentia acestui om, caci nu i-ar mai aduce raspunsul la problemele fundamentale ale mantuirii, care continua sa-l framante in adancul fiintei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, si ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au ramas fidele in toate imprejurarile de viata prin care au trecut si in toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a insemnat o schimbare esentiala a ei ca mister, sau o inlocuire a misterului ei ou o ideologie determinata de un timp sau altul. Ea a ramas mereu acelasi mister al datelor simple, fundamentale si necesare ale trairii religioase. Dar misterul raspunde nu numai acestor trebuinte fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuintelor vietii. Misterul crestin trebuie pus in evidenta, in orice timp, in acord cu modul de inte-legere al acelui timp, dar trebuie pus in evidenta totdeauna in aceeasi integritate deplin satisfacatoare a trebuintelor mantuirii. Oamenii vor atinge apoi concluzia teoretica si practica, intelegand ca misterul mantuirii raspunde si problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai in calitatea lui de mister integral al crestinismului de totdeauna, fara sa ingusteze la rolul de simplu raspuns al acestor probleme speciale. Asa a facut Ortodoxia totdeauna si asa face si azi. In acest sens, comunica oamenilor pe "Iisus Hristos ieri si astazi acelasi", pe Iisus Hristos, Care, fiind acelasi, raspunde totusi tot asa de concret azi cum a raspuns si ieri. Legea veche era supusa schimbarii, pentru ca revelatia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei pana cand, la urma, a trebuit sa fie inlocuita cu Hristos. Modificarea provenea din nedesavarsirea ei ca mister al mantuirii. Ea se desfiinta "pentru neputinta si nefolosul ei. Caci legea n-a desavarsit pe nimeni" (Evrei VII, 18-19). "Aici insa Iisus ramane in veac, pentru ca poate sa mantuiasca desavarsit pe cei ce se apropie. Caci pururea e viu, ca sa mijloceasca pentru ei" (Evrei VII, 24-25).

Ortodoxia a inteles ca nu trebuie sa schimbe ceva din arhieria de-savarsita a lui Hristos, sa adauge sau sa reduca ceva din ea, ci numai sa o puna iarasi si iarasi in evidenta in deplinatatea ei. Ortodoxiei ii este strain dictonul "Ecclesia semper reformanda", pentru ca ea il comunica integral pe Hristos care e "semper conformis cum omni tempore". Crestinismul occidental a pornit, incepand din evul mediu, prin scolastica, pe o cale de "definire", adica de delimitare sau ingustare a misterului mantuirii, dupa masurile mintii omenesti si pe calea aceasta a lasat antrenata si Reforma, care a odraslit din catolicism. Abordarea intelectuala a misterului crestin a inlocuit trairea misterului integral cu reflexiunea asupra unor franturi rupte din el.

Ortodoxia a trait misterul mantuirii in deplinatatea lui totdeauna. Cei cativa termeni noi adoptati de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu sa reduca misterul la o definitie rationala, ci tocmai sa-l ocroteasca impotriva tentativelor de a-l rationaliza si limita, sau de a-l face sa se evaporeze. Acei termeni au avut rostul sa ocroteasca pastrarea pentru totdeauna a misterului vestit in Noul Testament ca sutem mantuiti de Fiul lui Dumnezeu, Care in acest scop s-a facut om si ramane etern acelasi - Dumnezeu si om, pe deplin accesibil noua. Sinoadele au ocrotit misterul mantuirii noastre, conform caruia sursa infinita de viata ni s-a facut accesibila prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita rationalista care golea misterul mintuirii si zadarnicea mantuirea insasi, reafirmand separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteista a omului cu Dumnezeu. Misterul mantuirii nu poate fi redat decat paradoxal si Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului crestin impotriva destramarii lui prin propozitii rationale unilaterale.

II. - Se aduce Ortodoxiei obiectia ca, asa cum crestinismul occidental s-a adaptat mentalitatii medievale si renascentiste, asa s-a adaptat si ea mentalitatii bizantine, ingropand miezul viu al misterului crestin intr-un fast formalist si aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negam ca Ortodoxia a suferit o anumita influenta bizantina. Dar influenta aceasta n-a atins esenta misterului crestin. Dimpotriva, trairea misterului a ramas vie si in perioada bizantina si se poate spune ca nu gandirea bizantina a generat spiritualitatea crestina din acea perioada, ci invers, trairea crestina originala a generat gandirea si arta bizantina. Nu viziunea bizantina despre existenta a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantina despre lume.

Ceea ce se considera mostenire bizantina in viata Bisericii Ortodoxe este, in special, multimea de simboale in care este exprimata credinta crestina si trairea ei in cult, in arta, in viata. Dar influenta bizantina a dezvoltat doar un simbolism inerent redarii misterului crestin. Definitiile intelectuale si expunerile doctrinare prin care Occidentul a cautat si cauta sa inlocuiasca redarea simbolica a misterului mantuirii, pornesc din convingerea ca acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omenesti. In realitate acest mister, atunci cand e redus la sensul exact al cuvintelor si definitiilor intelectuale, e ingustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxala a misterului mantuirii este mai real sugerata prin simfooale. Vorbirea despre cruce si inviere in mod general, privirea lor in imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugereaza mai real si mai existential misterul mantuirii decat teoria satisfactiei lui Anselm, sau teoria penala protestanta, rare nu pot reda decat o latura din misterul incomprehensibil al mantuirii.

Asemenea teorii sunt bune numai daca nu pretind sa inlocuiasca misterul insusi, in plenitudinea lui incomprehensibila, ci sa redea ceva din el in mod relativ si provizoriu. Influenta bizantina a constat in vointa de a o randul toate amanuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vietii religioase in asa fel ca sa exprime in mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mantuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai daca nu sunt manifestate cu seriozitate si cu convingere. O liturghie savarsita intr-o parohie de sat, cu credinciosi obisnuiti cu graiul ei natural-simbolic, reda in mod clar si patrunzator trasaturile esentiale ale misterului mantuirii. In orice caz, acest grai al simbolurilor mari si clare e cu mult mai accesibil si mai graitor credinciosilor in orice timp decat graiul doctrinar, incarcat de subtilitati care in Occident a cautat prea adeseori sa se substatuie sugerarii misterului prin simboluri. Daca Ortodoxia are trebuinta de o anumita adaptare la trebuintele omului de azi, aceasta nu poate consta intr-o parasire totala a exprimarii simbolice, ci numai intr-o simplificare a acestei exprimari, ca sa se vada imediat marile simboluri ale misterului crestin, corespunzatoare marilor, simplelor si permanentelor evidente si trebuinte spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie sa recunoastem ca in era bizantina Ortodoxia a mai prezentat o caracteristica. Crestinii occidentali o mentioneaza si pe aceasta, dar recunosc satisfacuti ca azi nu o mai are. Vrem sa ne oprim putin asupra ei, deoarece socotim ca nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantina, ci influenta bizantina doar a accentuat-o, fiind o nota inerenta a crestinismului autentic si ca atare ramane intr-un oarecare fel proprie Ortodoxiei pana azi. Cata vreme in Occidentul medieval si urmator evului mediu a aparut si s-a dezvoltat ideea a doua imperii separate si opuse, sau a doua sabii in lupta, in Orientul crestin s-a afirmat unitatea lumii, sustinuta de acelasi Hristos Pantocratorul, imperiul era induhovnicit din interior, nu era silit din exterior sa se supuna, de o sabie ce se pretindea spirituala, dar care, in fond, lucra tot lumeste si care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumeasca. Imperiul bizantin se simtea aflandu-se in interiorul aceleiasi zone in care se afla si Biserica, in cadrul ordinei universale a Pantocratorului Mantuitor, desi avea in acest cadru alte slujiri si autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsa in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si toate le-a supus sub picioarele Lui si mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii" (Efes. I, 22).

In secolele din urma lucrurile s-au dezvoltat in oarecare masura si in Orient in sensul conceptiei occidentale, ajungandu-se la o separatie a statului de Bisericii. Dar influenta occidentala in acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decat asupra Bisericii. Orto-doxia a pastrat si mai departe viziunea lumii ca o tesatura unitara de ratiuni, care isi au centrul si finalitatea in acelasi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a facut din partea ei nimic care sa adanceasca se-pararea, sau ca sa o transforme in tot felul de antagonisme si conflicte intre ordinea bisericeasca si ordinea statului sau a culturii. A gasit totdeauna in solicitudinea pentru aspiratiile profunde ale poporului o platforma de intelegere si de colaborare cu statul.

Din fericire semnalam in timpul din urma si in Occident incepu-tul unei viziuni unitare a sensului lumii si a finalitatii istoriei. Unii teologi protestanti vorbesc de Hristos cel cosmic, de un Hristos Domn al intregii istorii, despre finalitatea panistorica a operei mantuitoare a lui Hristos, despre conducerea intregii istorii de catre Hristos spre o tinta unitara, Se vorbeste chiar de o "Biserica latenta" a intregii omeniri, asa cum Sfantul Maxim Marturisitorul vorbea de o "Biserica a neamurilor" (necrestine), aflata in faza ei profetica. Din partea ei, biserica Romano-Catolica declara ca vrea sa renunte la lupta impotriva societatii necrestine, a culturii, a statului, iar un Teilhard de Chardin, un Rahner, vad universul intreg condus spre tinta finala a imparatiei Lui Dumnezeu prin transcenderi succesive. Teologii catolici declara ca faptele bune ale omului natural, sunt faptele facute cu ajutorul harului si considera pe necredinciosii care savarsesc binele, ca credinciosi are nu-si dau seama de aceasta calitate a lor.

De aci se trag toate concluziile favorabile unei colaborari a crestinilor cu omenirea contemporana pentru implinirea aspiratiilor nobile le acestei omeniri. Oare nu se manifesta in aceasta o revenire la viziunea unitara a cosmosului sub obladuirea si conducerea Pantocratorului Mantuitor, pe care Ortodoxia a avut-o totdeauna si care si-a gasit in era bizantina doar o expresie mai vizibila. Misterul divin, ca mister al mantuirii, planeaza cu eficienta peste toate si in toate; el nu a taiat lumea in doua, facandu-se accesibil numai unei parti si repudiind pe cealalta.

III. - Trairea misterului integral al mantuirii de catre Ortodoxie este una -cu experienta vie a Duhului Sfant, ca suflare a vietii din planul divin. Duhul Sfant este cel ce face mereu contemporan, mereu trait, misterul mantuirii. De aceea Duhul Sfant ocupa un loc atat de important in preocuparea si vorbirea Ortodoxiei. In Duhul Sfant, sau prin Duhul Sfant, Ortodoxia traieste continuu intregul mister al mantuirii, traieste pe Hristos cel intrupat, rastignit si inviat, in comunicarea vie a Sa si a starilor Sale catre credinciosi.

S-a vorbit si se vorbeste mult si in protestantism despre Duhul Sfant. Dar Duhul Sfant a devenit acolo factorul sustinator al individualismului orgolios, al unei originalitati de intelegere individuala-noua a credintei, nu al experientei mai presus de intelegere a misterului. Duhul Sfant a fost identificat cu fenomenele intelectuale si sentimentale imanente si individualiste. Dar experienta autentica a Duhului ne ridica la perceptia mai presus de minte si de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca, o realitate neinventata de noi, pentru toti. Duhul Sfant e capatul lucrarii divine a Treimii ajunsa in intimitatea noastra subiectiva si revelandu-ni-se ca atare, cum spun Parintii orientali. El ne reveleaza de aceea realitatea divina nu ca teorie intelectuala, ci ca viata misterioasa, mai presus de viata noastra imanenta. El pune la priza vietii noastre sufletesti viata lui Hristos cel rastignit si inviat, facand-o viata comuna si noua.

De aceea Duhul e datator de viata si ne face vii, pentru ca ne ridica din speculatiile despre Dumnezeu si despre mantuire, facute de la distanta, in insasi experienta misterului divin in lucrarea lui mantuitoare. Ortodoxia, fiind ex-perienta Duhului - ca experienta a misterului integral al mantuirii -, este totdeauna actuala, pentru ca totdeauna aceasta experienta raspunde unei necesitati umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuala, care prin firea ei ingusta si unilaterala e lipsita de viata si este depasita dupa un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Aceasta impartasire din realitatea misterului divin al mantuirii, prin Duhul Sfant, este o adevarata viata pentru suflet, cu tot ce inseamna o astfel de viata. De aceea si canta Ortodoxia : "Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza", "prin Duhul Sfant e incepatura vietii", "Duhul misca faptura", unde vine El "odrasleste viata", "se innoiesc toate", "prin Duhul Sfant e intelepciunea" si "toata buna daruire".

IV. - Cativa teologi protestanti (Edmund Schlink, Vogel) au re marcat, in timpul mai nou, ca Ortodoxia este doxologica. Acest lucru este adevarat in sensul ca, pentru Ortodoxie, Dumnezeu si lucrarea Lui creatoare si mantuitoare nu este un obiect de doctrina teoretica, ci de lauda entuziasta, ca si pentru psalmistul Vechiului Testament.

Ortodoxia se dovedeste si in aceasta continuatoarea crestinismului de la inceput, care e modul Vechiului Testament de a se comporta fata de Dumnezeu. Dar lauda in cultul ortodox nu este exclusiva, ci ea este impreunata cu multumirea pentru ce a facut si face Dumnezeu pentru noi si cu rugaciunea ce se aduce lui Dumnezeu pentru a ne face parte in continuare de mila si, de darurile Sale. Insusirile marete si faptele minunate de bunatate ale lui Dumnezeu sunt mentionate cu ca un temei pentru cererea unor noi milostiviri si daruri ale Lui si ca asigurari ca El ne va face parte din aceste milostiviri si daruri.

Ortodoxia este doxologica in sensul larg ca toata cunostinta des-re Dumnezeu si despre lucrarea Lui mantuitoare este orientata practic, existential, este transformata in rugaciune, in graire directa catre Dumnezeu, in continutul dialogului nostru cu Dumnezeu, in substanta raportului nostru personal si viu cu El. Ortodoxia a pastrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe cand in crestinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrina, de filozofie al crestinismului, de gnoza, care transforma pe Dumnezeu in obiect, diluindu-i realitatea si subordonandu-l mintii umane.

Dar numai in relatia dialogica Dumnezeu e trait intens si adevarat. De aceea Ortodoxia e o experienta vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener in dialogul cu credinciosul lucreaza, la randul Sau, aupra partenerului uman, il binecuvanteaza, ii raspunde la cereri cu magaierile si darurile Sale.

Dumnezeu lucreaza asupra credinciosilor prin cult, prin sacramente, iar credinciosii simt si marturisesc prezenta lui Dumnezeu in cantarile de lauda si rugaciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental e un dialog ontologic intre Dumnezeu si credinciosi si numai dupa aceea este si un dialog verbal. Dumnezeu lucreaza asupra noastra, in timp ce ne rugam Lui, dupa ce am amintat faptele Lui mantuitoare si L-am laudat pentru ele. Iar lucrand asupra noastra, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca sa intuim lucrarea Lui, ca sa o simtim si ne porneasca sa dam expresie de lauda si de multumita pentru aceasta simtire a noastra. Asa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugaciune a cunostintei de Dumnezeu, ci si izvor de cunoastere si de continua verificare a cunostintei de totdeauna a Bisericii, forma primordiala a traditiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt calauza spre experienta continutului lor si exprimarea acestei experiente.

Credinciosii Bisericii Ortodoxe nu si-au insusit invatatura Bisericii in genere din catehisme st expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din praca sacramentala a misterului mantuirii. Gandirea despre Dumnezeu e cult si cultul e gandire, calauza in gandire. Credinciosul ortodox nu pretuieste reflexiunea despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui man-toare, dar aceasta reflexiune o face in spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflexiunea partenerului care lauda pe Dumnezeu, ii multumeste ii cere ceva, e o reflexiune in cadrul viu al dialogului, in experienta misterului divin. Gandirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar daca nu se realizeaza in vremea cultului.

Asa fiind, in cultul sacramental al Ortodoxiei care e si gandire, e lucrator Duhul Sfant, Care e capatul lucrarii divine strabatuta in interiorul nostru cel mai intim. In ordinea cultului se produce continuu "momentul intalnirii cu Dumnezeu asa cum in matca unui rau se fac experientele adancurilor. In cult vorbim lui Dumnezeu cantand, pentru ca numai cantarea da expresie caldurii experientei mai presus de cuvant. In cantare fiinta noastra devine sensibila la experienta misterului, e rapita de entuziasmul produs in ea de trairea misterului, a Duhului de viata datator si gaseste forma de comunicare a acestei trairi entuziaste. Cantarea elibereaza cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, facandu-le adecvate vietii inefabile a misterului trait.

Dar cultul mai este, in acelasi timp, si vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuintele sale si ale semenilor sai, ale lumii intregi ca si despre bucuriile sale pentru darurile primite. In cult, omul isi vede si isi traieste profund si existential, trebuintele sale de Dumnezeu si ia cunostinta de ceea ce devine el prin impartasirea cu Dumnezeu. Caci in Duhul Sfant, omul se vede pe sine nu in impasul neputintei si al nefericirii pe care le traieste in necunoasterea lui Dumnezeu, ci in nadejdea optimista a implinirii sale si in inceputul acestei impliniri, care se tese in dialogul misterios si mantuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se traieste pe sine, in cadrul lui, inaltat si gusta de mai inainte inaltarile sale viitoare, inclusiv viata sa eterna in Dumnezeu, in Duhul iubirii si al comuniunii cu Dumnezeu si, cu oamenii Sai. Icoanele sfintilor, imnele de lauda cantate lor, trairea comuniunii cu ei, maresc acest optimism. Acestea cuprind o adevarata doctrina optimista despre om, despre ceea ce poate omul sa ajunga, prin adancirea dialogului sau viu cu Dumnezeu si cu semenii sai, o doctrina a maretiei care asteapta pe om, o doctrina a nadejdii pentru fiecare credincios, a unei nadejdi pregustate. Icoanele si imnele adresate sfintilor ii tin pe credincios in tensiune intre arvuna primita si desavarsirea fagaduita, pe drumul dezvoltarii dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatolocfic. Perspectiva eshatologica a cultului proiecteaza o lumina de optimism asupra vietii prezente.

V. - Temeiul cel mai adanc al nadejdii, al bucuriei care strabate tot cultul ortodox si caracterizeaza Ortodoxia este Invierea. Sarbatoarea Pastilor care sta in centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei traite de ucenici cand au vazut pe Domnul inviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinta vietii, dupa tristetea intensa pentru moartea care a trebuit sa o suporte chiar Sta-panul vietii prin faptul ca s-a facut om. "Cerurile sa se veseleasca si pamantul bucura-se, si sa praznuiasca lumea cea vazuta toata si cea nevazuta, ca a inviat Hristos, veselia cea vesnica". Totul s-a umplut de siguranta vietii, dupa ce totul inainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune ca aceasta e vestea cu adevarat buna, sau evanghelia pe care a adus-o si pe care o propovaduieste crestinismul lumii: bucuria invierii.

Daca crestinismul n-ar mai da lumii aceasta bucurie unica, ratiunea lui de a fi ar inceta. Bucuria invierii este vestita de crestinism in fiecare duminica. Caci fiecare duminica este inchinata Invierii. Dar tot cultul vibreaza de bucuria invierii si e strabatut prin aceasta de tensiunea eshatologica a nadejdii in inviere. "Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul", proclama Biserica in noaptea Invierii. In noaptea lipsei de sens a lumii supusa mortii, acoperita de un cer a carui intentie nu se cunostea, a timpului care purta totul spre moarte, avand imprimata in sine pecetea nonsensului, a izbucnit viata din mormant, care umple de lumina sensului intreaga lume si timpul ci, cate ne-a descoperit intentia binevoitoare a cerului fata de lume si a descoperit chiar si ingerilor sensul creatiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfasura in intunericul lipsei de sens, un timp spre inviere, o desfasurare luminoasa, o continua sarbatoare.

Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, asigurandu-ne ca ne duc spre inviere, cum au dus spre viata de slava pe sfintii pe care-i fericim in ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii vesnice, cum zilele saptamanii sunt ajunuri ale duminicii, caci ele ne obliga inca la un efort, asemanator efortului de pe pamant al sfintilor, pentru a ajunge la fericita lor odihna.

 

Ortodoxia accentueaza cu deosebita staruinta credinta crestinismului in biruinta vietii. Lupta atata timp nedecisa intre viata si moarte s-a terminat cu biruinta definitiva a vietii. Acum nu ne mai temem dep moarte, acum nu ne mai intristeaza moartea, caci ea e trecere la viata adevarata, pe care o pregustam de pe acum. Amestecul de sens si de nonsens, imprimat in toate, prin faptul ca pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse mortii, a devenit acum numai sens. Viata a biruit deplin si definitiv asupra neantului si a tristetii.

Creatia intreaga e destinata, prin inviere, vietii netrecatoare, creatia intreaga e recuperata de Cel re a creat-o. Crestinismul apusean e atat de obsedat de grozavia vinei omului si de marimea jertfei ce a trebuit adusa pentru ea, ca nu se poate bucura de ajuns de lumina invierii in care am fost mutati. El e ca omul care, trecut prin spaima innecului de la care a fost salvat, continua sd tremure de acea spaima si nu se poate bucura deplin de viata la care a fost readus. Sau e ca fiul care obsedat de suferinta mamei care l-a nascut, nu se bucura din plin de viata pe care i-a daruit-o, uitand ca mama insasi e vesela ca l-a adus la viata.

VI. - Eficienta universala a invierii lui Hristos, trairea misterului mantuirii in cultul public al Bisericii, pun in relief catolicitatea Ortodoxiei. Lumina si forta invierii lui Hristos imbraca si patrund toate. Toti vom invia impreuna, o data cu innoirea intregului cosmos. Fiecare din noi vom invia numai ca madular al umanitatii, in solidaritate cu ea si cu cosmosul intreg. Primul sens al catolicitatii este cuprinderea tuturor in raza invierii potentiale. Mantuirea consta in readunarea tuturor in Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu in care au fost create toate ca un intreg armonic (Colos. I, 17-20).

 

Biserica este aluatul prin care se actualizeaza aceasta solidaritate a lumii intregi si, ca atare, e obligata mai mult decat oricine sa lucreze in sensul acesta. Biserica e comunitatea celor constienti ca sunt prinsi in dialooul ontologic cu Hristos cel inviat. Dar, din partea Sa, Hristos i-a prins pe toti in acest dialog. Ca atare Biserica nu e catolica cu adevarat daca nu se simte solidara cu lumea intreaga si nu adanceste continuu aceasta solidaritate. Credinciosii ei sunt catolici in masura in care se simt prinsi, la un loc cu lumea intreaga, in legatura cu Hristos si lucreaza conform acestei convingeri. Biserica se distinge prin constiinta despre aceasta solidaritate a lumii in Hristos si despre datoria ei de a lucra pentru adancirea acestei solidaritati.

Dar prin comuniunea speciala dintre ei, credinciosii sunt chemati sa faca vizibila perfectiunea solidaritatii la care e chemata intreaga omenire. Ei se impartasesc impreuna din Hristos cel inviat, aratand ca numai impreuna se vor impartasi de inviere, ca madulare ale aceluiasi Hristos total. Ei canta si se roaga impreuna la liturghie, si prin aceasta sufletele lor se topesc intr-o unitate de gandire, de simtire, de marturisire, de iubire comuna a lui Hristos si de iubire reciproca. Iar liturghia este opera acestei unitati intre credinciosi si intre ei si Hristos, o jertfa si o inaltare comuna cu Hristos. Fiecare ii imbratiseaza pe toti si toti pe fiecare. Fiecare reprezinta o valoare in aceasta unitate, imbogatind-o cu ceva unic.

Aflandu-se impreuna in mod constient, in cadrul dialogului viu si ontologic cu Hristos, toti gandesc in cadrul acestui dialog. Cultul fiind experienta comuna a misterului mantuirii si reflexiunea in cadrul ei, toti credinciosii adancesc intelegerea misterului si-l pastreaza. Fiecare contribuie, prin experienta lui, la imbogatirea experientei si intelegerii comune a dialogului cu Dumnezeu si se hraneste din ea, actualizand la maximum virtualitatile nesfarsite ale misterului dialogului. Astfel, pe langa sensul extensiv, catolicitatea are si un sens intensiv, sensul de comuniune in continua adancire: fiecare se dezvolta in comuniune cu toti si comuniunea se dezvolta prin aportul personal pozitiv al fiecarui membru, prin darul fiecaruia, dezvoltat in Duhul comuniunii in fiecare se vede si se valorifica intregul si in intreg fiecare. Ortodoxia prefera, pentru acest sens de comuniune al catolicitatii, termenul sobornicitate, pentru ca prin el se pune mai bine in relief convergenta libera a celor ce o constituie. Sobornicitatea impaca prin iubire libertatea credinciosilor cu unitatea lor, valorificand darurile personale prin punerea lor in slujba comunitatii. Catolicismul influentat de feudalism a dezvoltat teoria satisfactiei; Reforma, influentata de individualismul burghez, a dezvoltat teoria neputintei morale umane; Ortodoxia a ramas crestinismul comuniunii de la inceput, pentru ca, datorita imprejurarilor istorice, ea a ramas crestinismul poporului de jos.

Comuniunea e o opera a Duhului, care imparte daruri deosebite, dar da si elanul fructificarii lor in folosul comunitatii, in folosul reciproc. De aceea Duhul Sfant este Duhul comuniunii, al legaturii dintre toate in Hristos, puterea lui Hristos, care tine toate adunate in Logosul creator pe planul cosmic si readuna constient si afectuos pe cei ce cred in Logosul intrupat si inviat, realizind comuniunea. Duhul Sfant tine in dialog constient pe credinciosi cu Hristos si intreolalta. Numai din El se poate restabili dialogul intre diferite Biserici despartite.

VII. - Dar comunitatea bisericeasca are trebuinta de o reprezentare pentru continua implinire a slujirilor care o mentin ca comunitate : predicarea cuvantului si savarsirea Euharistiei si a celorlalte taine. Hristos, in calitate de cap al Bisericii, comunica mereu Bisericii darurile Sale sau pe Duhul Sfant. Biserica are in sine viata lui Hristos, dar n-o are din sine, ci primind-o continuu, intr-un dialog in care Hristos e Cel ce da continuu, raspunzand la cereri. Continuu are loc o pogorare a Duhului Sfant prin prodicarea cuvantului si prin sacramente. Ocazionarea acestei comunicari si lui Hristos comunitatii cu care e legat, dar si deasupra careia se gaseste, o implineste preotia slujitoare.

Preotia slujitoare reprezinta pe de o parte comunitatea in cererile ei, pe de alta pe Hristos care i se comunica comunitatii. Preotia face parte din Biserica in cererile ei ratre Hristos, dar reprezinta si pe Hristos in comunicarea continua a darurilor Sale. "Tot arhiereul se ia dintre oameni si se randuieste spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate. Nu-si ia cineva de la sine aceasta cinste, ci cel ce e chemat de Dumnezeu, ca si Aron" (Evrei V, I, 4). Preotul se include pe de o parte in comunitatea pentru care se roaga, dar pe de alta parte e constient ca o reprezinta pe ea si mijloceste prin rugaciunile lui darurile. El zice pe de o parte : "Iar pe noi toti care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea aceluiasi Sfant Duh". Iar pe de alta: "insuti plineste si acum cererile de folos ale robilor Tai".

Ortodoxia imbina aceste doua reprezentari in slujirea preotiei, spre deosebire da catolicism care considera preotia mai mult ca o reprezentare a lui Hristos, sau de protestantism, care o considera exclusiv ca o reprezentare a comunitatii. Imbinarea amintata se constata in faptul ca membrii ierarhiei pe de o parte sunt alesi de corpul bisericesc, pe de alta primesc un har special prin hirotonie; ca harul hirotoniei il primesc prin rugaciunile credinciosilor asociate la rugaciunea ierarhului ; ca ei implinesc slujiri speciale, in care nu pot fi inlocuiti do alti membrii ai comunitatii, dar nu pot implini slujirea lor fara asistenta si ajutorul comunitatii ; ca, in fine, chiar definirea doctrinei in Sinoadele ecumenice de catre episcopat are trebuinta de o receptie din partea corpului credinciosilor. Ierarhia reprezinta, pe de o parte, comunitatea care se afla in realitatea Duhului lu.i Hristos, iar pe de alta parte, satisface necesitatea transcenderii continue a comunitatii spre Duhul lui Hristos, sau a pogorarii continue a lui Hrislos asupra ei. Prin ierarhie se manifesta faptul ca comunitatea nu traieste intr-o autosuficienta. Structura sacramentala si ierarhica a Bisericii reprezinta aceasta necesitate de transcendere continua a comunitatii, dar de transcendere pe trepte legate interior cu treptele pe care se afla. In acest sens ierarhia face parte din Biserica, facand legatura intre treapta pe care se afla comunitatea si cea pe care se salta, prin miscarea comunitatii spre Duhul si a Duhului spre comunitate. De aceea sacramentele, inclusiv sacramentul hirotoniei, sunt si ale lui Hristos si ale Bisericii.

VIII. - In structura sacramentala a Bisercii se da o expresie constienta sau se redescopera structura sacramentala a cosmosului. Lumea nu are sens decat inteleasa ca dar al lui Dumnezeu catre oameni. Universul e via daruita oamenilor de Dumnezeu. "Universul a fost creat pentru noi si nu noi pentru univers", spune Sfantul Ioan Gura de Aur (Omilia XVIII la Romani). Totul e dar al lui Dumnezeu catre om, semn al iubirii Lui. Prin toate lucrurile ni se certifica si comunica fluidul iubirii divine, al bunavointei sau harului Sau. Deci toate sunt sacramente, precum orice dar pe care ni-l face un semen al nostru e un semn si purtator al iubirii lui catre noi. Dar darul cere sa i se raspunda cu dar, ca sa se realizeze circuitul iubirii. Insa intru-cat omul nu poate darui decat cele ce i-au fost date spre trebuinta, darul lui e jertfa si il ofera cu multumire lui Dumnezeu. Darul omului catre Dumnezeu e jertfa si euharistie. Fiecare om e preot ce aduce euharistia sa lui Dumnezeu. In Hristos sunt concentrate cele mai inalte daruri ale lui Dumnezeu si cea mai pura euharistie a omului. El este arhiereul cel mai inalt. In lumina Lui intelegem toata lumea ca dar si avem puterea de a o oferi lui Dumnezeu ca euharistie pura.

Dar oferind-o lui Dumnezeu ca dar sau ca jertfa, punem pe ea pecetea muncii, a intelegerii noastre, a duhului nostru de jertfa, sau fie transcendere spre Dumnezeu. Cu cat intelegem mai mult valoarea si complexitatea acestui dar divin si-i dezvoltam virtualitatile, cu atat mai mult inmultim prin aceasta talantii ce ni s-au dat, cu atat mai mult il laudam pe Dumnezeu si-1 facem mai multa bucurie, dovedin-du-ne parteneri activi in dialogul iubirii dintre El si noi. Rodurile ce le aducem lui Dumnezeu sunt o sinteza intre darul lui Dumnezeu si intelegerea si munca noastra. Iar oferindu-le lui Dumnezeu, El ni le intoarce din nou incarcate de o noua binacuvantare, de un nou flux de iubire. Sacramentul divin e urmat de euharistia noastra si aceasta iarasi este urmata de sacramentul divin. Iar acest circuit al iubirii creste necontenit, transformandu-ne pe noi si umanizand sau spiritualizand lumea. Astfel, omul nu se afla in fata lumii ca in fata unui obiect fara sens, sau cu un sens pur utilitarist, ci ea este incadrata in raportul personal in continua dezvoltare dintre om si Dumnezeu.

IX. - Dar lumea data omului ca dar trebuie sa-si pastreze acest caracter si in raportul dintre om si om. Sfantul Grigore de Nazianz spune : "Sa imitam legea cea mai inalta si cea dintai a lui Dumnezeu, care face sa ploua peste cei drepti si peste cei pacatosi si face soarele sa rasara tuturor la fel, care le-a dat pe toate comune oamenilor, cinstind egala valoare a firii omenesti prin egalitatea darului". (De pau perum amore, P. G. XXXV, col. 891). Lumea e data nu numai pentru manifestarea iubirii dintre Dumnezeu si oameni, ci si pentru manifestarea iubirii oamenilor intreolalta. Legatura dintre aceste doua iubiri, sau dintre intrebuintarea lumii ca dar intre Dumnezeu si om si intre om si om, o arata evlavia ortodoxa prin faptul ca orice rod il aduce un om lui Dumnezeu la biserica, dupa ce primeste binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui, il consuma nu numai el, ci daruieste din el si celorlalti oameni, precum orice dar facut de un credincios unui sarac e considerai ca facut lui Dumnezeu, conform cuvantului Mantuitorului (Matei XXV, 34-41). E un fenomen care ar trebui sa ia amploare pina la generalizarea completa, faptul ca lumea e primita in dar de la Dumnezeu, implica datoria omului de a o face continuu dar semenilor sai. Aceasta intrebuintare transforma bunurile materiale si spirituale din ziduri despartitoare si din motive de cearta, de lupta si de orgoliu, in punti ale iubirii si comuniunii, ale catolicitatii. Numai ateasta viziune despre rostul lucrurilor, radical deosebita de cea individualista, poate rezolva problema sociala.

X. - Precum intoarcerea lumii ca dar lui Dumnezeu nu se sfarseste niciodata, ci inscrie un progres continuu in dezvoltarea darului si in cresterea iubirii, asa nu trebuie sa inceteze implinirea datoriei iubirii fata de semeni, ci trebuie sa creasca continuu. Sfantul Ioan Gura de Aur, urmand Marelui Pavel (Rom. XIII, 8), declara ca datoria iubirii nu inceteaza niciodata, ci din ce este mai constiincios implinita, din aceea constiinta ei creste mai mult. Dar prin aceasta creste spiritual omul insusi. Necesitatea de a iubi si de a fi iubit devine tot mai subtila si mai adanca, din ce sporesc oamenii din punct de vedere spiritual. Iar situatiile in care omul are trebuinta de iubire, de ajutor, se insira si se schimba fara incetare. S-a spus in teologia occidentala ca crestinismul patristic nu e preocupat de om si de aceea nici Ortodoxia. Dar nu s-au scris in toata literatura crestina din cele doua mii de ani pagini mai patetice despre datoria iubirii fata de om, despre valoarea omului si despre tinta mareata spre care e chemat, ca cele scrise de Parintii capadocieni.

Ei deschid perspectiva unui progres nesfarsit al umanitatii prin crestere constiintei despre datoria iubirii dintre om si om, despre responsabilitatea omului pentru om. Aceasta e slava spre care e chemat omul, indumnezeirea lui printr-o umanizare continua. In considerarea lucrurilor ca bunuri de daruit si in simtirea iubirii de om ca o datorie nesfarsita, Ortodoxia intrupeaza aceleasi principii sociale maximaliste, pe care ie intrupeaza Evanghelia cand ne porunceste sa iubim pe aproapele si chiar pe dusmani ca pe noi insine. In aceste principii se concentreaza si se finalizeaza practic si existential, orizontul infinit deschis de dogmatica crestina.

Viziunea unui progres al umanitatii prin adancirea constiintei despre datoria nesfirsita a iubirii, e sprijinita si de invatatura ortodoxa despre energiile divine necreate. Aceasta implica o viziune dinamica a lui Dumnezeu. Dumnezeu isi pune in evidenta si in lucrare, in cursul progresului spiritual al omenirii, alte si alte energii, pe masura capacitatii omenirii de a se deschide lor si de a le fructifica.

Dar progresul se face mereu in compasul invierii lui Hristos si al invierii noastre in El, pe calea neabatuta a interminabilei desavarsiri din sursa nesfarsita a iubirii lui Hristos.

Acestea sunt valorile esentiale ale Ortodoxiei. Ortodoxia n-a creat doctrine care sa ingusteze mesajul evanghelic la orizontul moral si social limitat al timpurilor trecute. Ea se deschide celor mai indraznete din visurile generoase ale omenirii contemporane, fara sa incurajeze totusi haosul propus de unele din ele. Ea nu ingusteaza progresul prin autoritate si nu incurajeaza dezordinea individualista, ci promoveaza progresul in desavarsirea infinita a comuniunii.

Parintele Dumitru Staniloae

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1603

Voteaza:

Prin ce se defineste Ortodoxia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE