Vederea sotului sau a sotiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neincetat trebuie cerut in rugaciunea impreuna: "Ajuta-mi Doamne si arata-mi-l pe sotul meu — sau pe sotia mea — pe care mi l-ai dat, asa cum Tu insuti il vezi". E o cerere esentiala pentru viata cuplului, deoarece depaseste orice intelepciune si orice rationament omenesc, viciate de caderea adamica prin lucrarea printului acestei lumi.

Privirea dumnezeiasca e deasupra pacatului, deasupra obscuritatii si dezvaluie intotdeauna potentialitatea sufleteasca a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viata spirituala ne cere sa nu ramanem niciodata pe pozitiile definitive ale asprei judecati: "el este asa si asa — ea are un caracter asa si pe dincolo — e un om imposibil, nu se va schimba niciodata etc".

Daca si Dumnezeu ne-ar privi in acelasi fel, n-am mai avea nici o sansa de a ne indrepta.

Prea adesea, oamenii se privesc unii pe altii cu ochi intunecati, lipsiti de lumina necreata a harului divin si de adevarata iubire. Ne fotografiem aproapele in delict si apoi, asemenea unor santajisti, ii fluturam prin fata ochilor fotografia ori de cate ori avem ocazia:"Vezi, uita-te bine, asa esti tu, asa si nu altfel!". Dar un asemenea mod de a-l trata nu doar ca il impiedica sa se schimbe, ci il si precipita spre o cadere mult mai mare. Cel care-si judeca aproapele in inima sa e un asasin sufletesc. Tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit sa ne-o repete: ,,nu judecati ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura".

Doamne, cat de folositoare e aceasta porunca pentru viata spirituala, dar mai cu seama pentru viata spirituala a cuplului! Acolo unde e loc pentru judecata, nu e loc pentru o viata spirituala autentica. O inima care judeca se leapada de Cel Care a murit pe cruce spunand: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Judecarea aproapelui e, cu siguranta, pacatul cel mai raspandit pe fata pamantului, cel mai devastator si cel mai putin cunoscut, caci prea putini sunt aceia care isi dau seama ca judeca — intr-atat aceasta patima a devenit o a doua natura! Si e chiar patima care cel mai adesea duce cuplul la pieire.

Daca isi face simtita prezenta si nu e alungata, combatuta de inimi care se smeresc si cer de la Dumnezeu pacea si impacarea — iar acestea nu se dobandesc fara incercari — familia va fi in mare pericol. Razboiul dus impotriva judecatii e un razboi al tuturor familiilor crestine, caci vrajmasul Bisericii si al semintiei umane se foloseste de aceasta arma pentru a distruge viata spirituala inca in fasa fiind, pentru a diviza tot ce e unit, pentru a faramita casnicia. Dumnezeu ingaduie aceasta lupta, pentru ca iesind biruitor cu ajutorul armelor harului divin, omul sa se purifice de elementele naturii cazute si de plasmuirile lumii materiale, cu toate seductiile Judecata e cum nu se poate mai subtila, pentru ca nu incepe cu o condamnare directa a celuilalt, ci prin ,,simpla constatare" la inceput, a unei diferente, a ceva care e putin altfel si-l separa, il distinge pe celalalt de restul lumii.

A nu fi in rand cu un anume conformism care constituie, cu modele sale, iluzia acestei lumi, al carei print e Satan, deja presupune sa fii expus judecatii celor a caror privire, nepurificata de Dumnezeu, e „mondena", lumeasca si nu duhovniceasca. De-atatea ori ne-am putea surprinde pe noi insine privindu-ne aproapele nimic mai mult decat uimiti de faptul ca e altfel — iar aceasta se poate numi, deja, judecare. Bunaoara rasismul: nu e decat o „simpla constatare", dar contine in ea nici mai mult nici mai putin decat o condamnare la moarte! La fel si atunci cand ne intemnitam aproapele intr-un comportament negativ, si hotaram noi ca niciodata nu se va putea schimba — tot condamnare la moarte se numeste. Pentru ca ii refuzam posibilitatea, sansa de a se transforma, de a trai, de a evolua. Si aceasta tot judecata se numeste.

In cuplu, privirea e fundamentala. Ochii limpezi sunt icoana ochilor dumnezeiesti. In ochii lui Dumnezeu, Petru, care se lepadase de Hristos, si-a vazut nu doar iertarea ci si rascumpararea, transformarea si devenirea duhovniceasca. In ochii lui Dumnezeu, femeia pacatoasa isi descoperea nu doar iertarea, ci si posibilitatea unei alte vieti, cu totul innoite: ,,Mergi; de-acum sa nu mai pacatuiesti". Cata incredere si credinta, in aceste cuvinte!  Daca Dumnezeu nu ar avea incredere in omul care a pacatuit si s-a indepartat de El, omul n-ar mai fi capabil sa creada nici in Dumnezeu, nici in sine insusi. Nu si-ar mai putea reveni. Cat de importanta e privirea celuilalt!. Daca e o privire intelegatoare, iubitoare, plina de incredere si de speranta, cate posibilitati nu-i deschide celuilalt de a se ridica, (le a se schimba, de a-si continua inaintarea . Harul lui Dumnezeu trece intotdeauna prin ochii celuilalt. Iata unul dintre principiile de baza ale vietii spirituale in Taina Cununiei.

De altfel, omul isi vede aproapele cam tot asa cum se vede pe sine. Daca isi descopera sufletul in ochii lui Dumnezeu, Care ii arata greselile si in acelasi timp i le iarta tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adica iubit, va invata ca si el, dupa cuvintele din Tatal Nostru, sa ierte la randul sau. Daca din contra, se culpabilizeaza si, din orgoliu, refuza iertarea, adica se judeca si se condamna singur, socotind ca numai si numai parerea pe care o are el despre sine conteaza, refuzand privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranta necrutator fata de aproapele sau! Privirea lui Dumnezeu este TOTUL in viata spirituala si cu atat mai mult in experienta mistica a familiei.

Daca aceasta privire lipseste, e inlocuita pe loc in inima omului de viziunea lumeasca, cu propriile-i intelepciuni, legi, razboaie si dezastre: uscaciunea spirituala isi va intinde curand imperiul peste o asemenea inima. Atunci, barbatul si femeia astfel atinsi vor continua pacatul lui Adam si al Evei care, sedusi de sarpe si alegand sa-l vada pe celalalt si sa se vada pe sine lipsiti de privirea lui Dumnezeu, au descoperit binele si raul, ca prime elemente ale judecatii. Revenirea intru privirea lui Dumnezeu, in lumina transfigurata care lumineaza si discerne totul, e cel mai important efort ascetic spre care trebuie sa tindem, rugandu-ne neincetat, cu multa si mare smerenie.

O alta ispita a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformitatii: „Trebuie sa fim la fel". Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul in fiinta, dar intreit in persoane cu totul distincte. Fiecare persoana e diferita de celelalte doua, fiind egale in unicitate, in esenta si in comuniune. Prin judecati nu doar constatam o diferenta, dar ajungem sa o si transformam in piedica pentru viata personala: ,,daca nu esti ca mine, nu vom pu-tea trai impreuna niciodata", "fa-te ca mine". Nu! . Iata, astfel ajungem sa negam si intruparea. Daca Dumnezeu ar fi ramas numai Dumnezeu, omul nu s-ar fi putut niciodata indumnezei. Dumnezeu devine insa om — ramanand in acelasi timp Dumnezeu — tocmai pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu — ramanand in acelasi timp om. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca noi sa putem deveni intru El.

Iubirea adevarata aduce revelatia persoanelor si a naturilor. Dumnezeu nu uniformizeaza, nu face sa dispara umanul in folosul divinului, nici nu aneantizeaza ipostasul, ci dimpotriva, dezvaluie identitatea profunda si reala a celuilalt. Prin adevarata iubire, fiecare se straduie sa devina celalalt, adica se deschide spre viata si spre privirea acestuia. Pe masura ce se apropie de Dumnezeu, omul primeste prin intermediul energiilor necreate, printr-un fel de adoptiune, natura divina si i se reveleaza, treptat, adevaratul sau ipostas. Pe masura ce descopera comuniunea cu sotul, in casnicie, si renunta la sine, la vechile sale prejudecati, din iubire pentru celalalt, omul renaste intru adevarata sa persoana duhovniceasca, in omul launtric.

Cel care-si iarta aproapele o face ca si cum L-ar ruga pe Dumnezeu sa-i ierte toate greselile, avand incredintarea ca va fi iertat negresit. Cel care nu iarta nimic, dar ii cere Domnului sa fie iertat, nu e nici macar ascultat, caci rugaciunea lui e minciuna inaintea lui Dumnezeu. Iata ce spune Hristos: ,,de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre". Daca fiecare, in momentul in care ne simtim imbolditi sa ne judecam aproapele, am auzi iarasi si iarasi, ca si cum chiar noua ne-ar fi spus, cuvantul Mantuitorului: ,,Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra"'' — cu siguranta ca in aceeasi clipa ne-am opri.

Dar Domnul vrea ca iertarea noastra sa nu se opreasca la cei care-si recunosc greselile pe fata. Oricat ar fi de sincera, o asemenea iertare nu e suficienta. Sigur ca unora le e greu sa ierte si o greseala recunoscuta, pentru care cel ce a comis-o se caleste ne-spus; le e greu, pentru ca mereu o raporteaza la paguba suferita. Dar cei care gandesc astfel fac din iertare un soi de afacere personala, ceea ce e complet fals. Iertarea nu e o afacere personala, ci e "marea afacere" a lui Dumnezeu. Caci iertarea aproapelui nu poate fi traita in afara Crucii Aceluia Care a fost rastignit pentru ridicarea pacatelor lumii si pentru mantuirea acesteia. Iertarea nu tine de nici o dimensiune omeneasca, ci provine din harul necreat al iubirii dumnezeiesti, care zamisleste in suflet milostenia.

Omenirea si-a dobandit iertarea prin sacrificiul de bunavoie al Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul-Trup, pe cruce. Numai si numai pentru ca Dumnezeu l-a iertat pe om, i-a sters datoria asemenea stapanului din pilda cu cel care datora zece mii de talanti si numai datorita energiei acestei iertari, ne putem noi ierta unii pe altii. Cel care isi iarta aproapele o face cu puterea harului primit spre iertarea propriilor pacate. Iertarea nu e o proprietate personala a omului. Aici, omul e doar un intendent al iertarii dumnezeiesti, pe care neincetat trebuie sa o reverse asupra aproapelui sau. Astfel, iertarea e cea care precede cainta, regretul, si nu invers. Caci ce nadejde ar mai fi pentru om, daca iertarea nu ar veni inaintea caintei? Cainta, cand vine, doar inradacineaza sufletul in iertarea divina.

Iertarea e o fapta dumnezeiasca, e legea absoluta pe care Hristos a dat-o Bisericii Sale. Fara aceasta lege, nu se poate realiza nici o legatura, nici in Biserica si nici in prototipul sau care am vazut ca e familia. Omul trebuie sa-si ierte aproapele inca inainte ca acesta sa-si fi dat seama de greseala savarsita, caci adevarata iertare nu e o simpla trecere cu vederea, ci presupune nadejdea in schimbarea pozitiva a celuilalt. Parabola fiului risipitor* vorbeste despre un parinte care si-a lasat fiul sa plece departe, fara a-l judeca, dar incepe sa-i astepte intoarcerea inca din clipa despartirii, nadajduind cu toata dragostea ca, odata si-odata, va reveni. Iata, deja a iertat! Iar acest har plin de iubire al iertarii nu intarzie sa cuprinda inima fiului cu speranta revenirii, a pocaintei. Si inca de departe vazandu-si fiul intorcandu-se, tatal ii fuge inainte pentru a-l imbratisa.

Ochii tatalui nu au judecat nici o clipa, nici nu au condamnat, nici nu l-au alungat pe fiul care, totusi, s-a purtat atat de rau. Ochii tatalui nu-l intemniteaza pe fiu in greseala, ci dimpotriva, il elibereaza, trezind in el dorinta de metanoia. Tocmai aceasta privire dumnezeiasca, in paternitatea Sa divina, Domnul nostru Iisus Hristos ne cere sa o avem mereu si mereu pentru aproapele nostru.

Daca legea aceasta e nesocotita, cuplul devine o absurditate. In familie, omul invata sa ierte si sa fie iertat. Daca barbatul si femeia traiesc intru aceasta privire, se vor bucura de negraite progrese spirituale. Nimic nu le va fi imposibil, pentru ca implinirea iubirii aproapelui si a lui Dumnezeu contine toate poruncile. Prin Taina Cununiei, omul invata sa-si priveasca aproapele cu o privire dumnezeiasca.

In fond, dobandirea privirii lui Dumnezeu trebuie sa fie dorinta duhovniceasca a tuturor credinciosilor, dar parca totusi, oarecum indeosebi, a celor uniti prin Taina Sfanta a Casatoriei.

Michel Philippe Laroche

.

• O noua comunicare sociala
  Publicat in : Editoriale
• Comunicare si comuniune
  Publicat in : Editoriale
• Comunicare si comuniune astazi
  Publicat in : Editoriale
• Parintele Galeriu - Internetul si implicatiile lui
  Publicat in : Interviuri
• Cast Away - Naufragiatul
  Publicat in : Religie