Problema istoriei. Relatia ei cu eshatonul

Are istoria umana un sens, o tinta anume in evolutia ei, o dezvoltare catre un anumit scop? Iata o intrebare pe care multi si-au pus-o inca din vremurile apostolice. Acest lucru apare inca din prima epistola a Sf. Petru unde apostolul se vede nevoit sa raspunda unora care contestau insasi ideea de evolutie, subminand astfel bazele credintei crestine ca istoria va avea un capat si ca in finalul ei se va produce parusia, adica a doua venire a Domnului. "Trebuie sa stiti, spune el, ca in zilele cele de apoi vor veni cu batjocura batjocoritori care vor umbla dupa poftele lor si vor zice: unde este fagaduinta venirii lui? Caci de cand au adormit parintii, au ramas toate asa ca de la inceputul fapturii.

Caci ei uita, in chip voit, aceasta, ca cerurile erau de demult si ca pamantul s-a inchegat, la cuvantul Domnului, din apa si prin apa. Si tot prin apa lumea de atunci a pierit inecata. Iar cerurile de acum si pamantul sunt tinute prin acelasi cuvant si pastrate pentru focul din " ziua judecatii si a pieirii oamenilor necredinciosi. Domnul insa nu intarzie cu "fagaduinta sa, dupa cum socotesc unii ca e intarziere, ci indelung rabda pentru voi, nevrand sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta. Noi aseptam, potrivit fagaduintelor lui, ceruri noi si pamant nou in care locuieste dreptatea. Vi se cuvine, deci, voua sa umblati intru viata sfanta si in cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului din pricina careia cerurile (cele vechi, n.n.), luand foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi (II Petru 3, 3-7, 13, 11-12).

Sf. Petru face aici, in mod evident aluzie, pe de o parte, la crearea lumii "din apa si prin apa", pe de alta, la innoirea omenirii din vremea lui Noe prin potop. Sfarsitul lumii va insemna insa nu doar o innoire a omenirii, ci o innoire a intregii creatii, a "stihiilor", a cosmosului insusi, iar aceasta se va petrece, de data aceasta "prin foc". Innoirea "prin foc" este o innoire din temelii a cosmosului pana la punctul in care nu numai ca va aparea o omenire cu adevarat noua, ci vor apare chiar, ceruri noi si un pamant nou.

Aceste innoiri, mai intai cea din timpul potopului ("prin apa"), apoi cea de la sfarsitul timpurilor ("prin foc") ii permite Sf. Petru sa argumenteze ideea ca istoria nu este un timp static, o perioada care, prin stagnare, prin repetitia monotona a acelorasi evenimente, da unora impresia ca "toate au ramas asa, ca de la inceputul fapturii"; in realitate lucrurile evolueaza, se innoiesc periodic dupa voia lui Dumnezeu, pana ce va interveni, la sfarsitul timpurilor, innoirea cea mare, cand insesi "stihiile" lumii vechi vor pieri arzand si vor face loc unei lumi noi. Noua lume pentru noii oameni va fi un cer nou si un pamant nou "in care domneste dreptatea".

Pana aici am expus conceptia celor care, inca in vremea Sf. Petru, incepusera sa se indoiasca de faptul ca istoria are vreun sens, vreo tinta anume; pentru ei istoria era o perioada a stagnarii sau a repetitiei vesnice in care nu-si are locul nici un sfarsit eshatologic. Exista insa si conceptia acelora care, dimpotriva, vad istoria ca o perpetua devenire. Viziunii stagnante a celor dintai, acestia ii opun o viziune a dinamismului absolut. Pentru ei istoria este devenirea insasi, nimic nu ramane identic cu sine in cursul veacurilor, ci totul se schimba din temelii. Nimic din ce-a fost odata nu va mai reveni, nimic nu va mai fi ce-a fost odata. Dar o devenire fara capat inseamna din nou ca istoria nu are sens!

Din faptul ca totul se schimba in timp si nimic nu mai ramane acelasi, rezulta ca istoria nu mai reveleaza in realitate vreun plan vesnic al lui Dumnezeu; evolutia istoriei devine haotica, fara vre-o tinta. Nici un scop, care se intrevedea la un moment dat, nu poate ramane valabil prea mult timp, caci totul, dar absolut totul se modifica intr-o transformare fara limite si fara sfarsit. O atare conceptie a atras atentia filosofului rus N. Berdiaeff care, comentand o atare eventualitate, spune urmatoarele: Istoria fara sfarsit ar fi absurda.

Si chiar daca o istorie de acest fel ar manifesta un progres neintrerupt, acest progres n-ar fi acceptabil, pentru ca ar insemna o transformare a tot ce s-a trait, a tot ce e viu si a tot ce e chemat sa traiasca in viitor, o transformare a fiecarei generatii vii intr-un mijloc pentru generatiile viitoare si asa la infinit... Un progres infinit ar insemna triumful mortii. Singura invierea a tot ce e viu poate da un sens procesului istoric al lumii, un sens care are masura comuna a destinului persoanei".

Relativismul impins la extrem, pe care-l cuprinde aceasta conceptie, echivaleaza, intr-adevar, cu un triumf al mortii, caci in cursul unei astfel de transformari sau deveniri fara sfarsit nimic nu mai ramane din vreo faptura: totul piere pentru a face loc . altor si altor forme de viata. Devenirea fara limite ar insemna o evolutie in care trecutul sau viitorul nu ar avea sens, caci cele prezente n-ar putea invoca in ascendenta lor nimic din ceea ce a fost odata si nici nu ar putea spera ca-n viitor, in descendenta lor, sa mai ramana ceva din ele insele. Iata de ce invatatura crestina afirma cu putere ca istoria are un capat, un final eshatologic. Numai astfel ea capata pentru noi un sens, o noima, o semnificatie precisa si numai intr-o astfel de istorie ne regasim rostul ca fiinte constiente, personale, aspirand spre nemurire.

Sensul istoriei: aratarea Fiului lui Dumnezeu. Faptul ca istoria are un sens nu este afirmat numai de autorii Noului Testament; afirmatia o gasim dezvoltata din plin si la autori patristici. Un exemplu in acest sens este Sf. Grigore de Nyssa. Nici un mister, spune teologul catolic J. Danielou, nu l-a chinuit pe Grigore atat de mult ca cel al timpului. La intalnirea intre gandirea greaca si gandirea crestina, ii simte, pe de o parte, tragicul si legea implacabila; el incearca nerabdarea duratelor si anxietatea repetitiilor. Insa nu raspunde la aceasta drama prin evadarea platoniciana in afara timpului, ci prin afirmarea crestina a unui sens al timpului, care ii confera o valoare pozitiva aratandu-l ca loc al unui plan divin.

Ceea ce am intrevazut deja in detaliu reapare in vederile de ansamblu. Cu alte cuvinte, Sf. Grigore a stiut sa evite in definirea crestina a timpului atat viziunea stoica a repetarii etapelor lui la nesfarsit, adica a vietii umane traite in interiorul timpului, dar condamnate sa se repete pana la detaliu de infinite ori, condamnate sa suporte "nerabdarea duratelor si anxietatea repetitiilor", cat si viziunea platoni ciana a unei vieti pur spirituale in afara timpului, a devenirii, condamnate la stagnare absoluta si la sterilitate.

Sf. Grigore afirma astfel ca istoria se desfasoara progresiv, gradat, catre un scop final. Aceasta desfasurare gradata catre finalitatea ei el o numeste succesiune, urmare. Iata cateva fragmente in care Sf. Grigore vorbeste despre sensul evolutiei cosmice, dar in special a celei umane: "Creatia comporta o extindere spatiala; succesiunea regulata a fenomenelor care alcatuiesc timpul este continuta in eoni, insa natura anterioara eonilor scapa supozitiilor de tip inainte si dupa... intreaga creatie, dupa cum am spus, care se produce potrivit unei succesiuni regulate este masurata prin extinderea eonilor. Si daca cineva s-ar inalta in spirit, prin succesiunea eonilor, pana la principiul lucrurilor nascute, cercetarea lui va fi circumscrisa de conditia eonilor. Dar natura (divina), care este deasupra creatiei, fiind separata de orice categorie spatiala, scapa oricarei succesiuni temporale, necunoscand nici progresul, nici incetarea, neplecand de la nici un inceput si pana la nici un scop printr-o modificare relativa la o ordine."

"Natura divina nu este in timp, dar de la ea vine timpul. Insa creatia isi urmeaza cursul plecand de la un inceput perfect recunoscut spre propriul sfarsit prin spatiile temporale, in asa fel incat este posibil pentru ea, dupa cum spune Solomon, sa-si respecte inceputul, mijlocul si sfarsitul, desemnand prin "diviziunea timpului succesiunea lucrurilor care sunt in ea (PG XLV, 365 B)." "Fara motiv, o, oamenilor, va mahniti si gemeti din cauza inlantuirii succesiunii necesare a lucrurilor. Voi nu stiti spre ce scop duce in univers ceea ce este randuit. Trebuie ca totul, potrivit unei ordini progresive, potrivit unei intelepciuni artiste a celui care calauzeste, sa fie unit cu natura divina ."

Menirea finala a cosmosului este, asadar, aceea de a deveni transparent pentru Creatorul sau, de a se uni cu El, pe scurt, de a se indumnezeii progresiv "potrivit succesiunii regulate a eonilor". Aceluiasi scop, insa, ii este destinata si natura umana si mai ales ea. "Credem, spune Sf. Grigore, ca neamul omenesc se dezvolta si se manifesta progresand, spre implinirea sa, printr-o evolutie naturala, fara a primi nimic din afara in ajutorul cresterii sale, ci progresand singur in mod ordonat spre starea sa de desavarsire...Astfel, forma omului, care trebuie sa, existe, subzista in potenta, in germene, dar este inca ascunsa acolo, pentru ca nu se poate manifesta decat potrivit unei succesiuni inevitabile" (PG XLIV 236 B-C).

"Aceasta idee el o explica in felul urmator: "Cand, la inceput, natura creatiei a subzistat prin puterea lui Dumnezeu, fiecare fiinta, inca de la inceput, a fost instituita imediat in implinirea ei. Or, natura umana este una din aceste fapturi. Nici ea, la fel ca si celelalte, nu a progresat inaintand spre desavarsirea ei, ci de la inceputul existentei sale a fost plasmuita in desavarsire. Dar, dupa ce a fost asimilata de moarte prin inclinatia ei catre pacat, a decazut din statornicia in bine; acum ea nu-si recupereaza masiv (dintr-o data) desavarsirea, ca in prima sa existenta, ci progreseaza spre mai bine inaintand, eliminand putin cate putin dispozitiile contrare. Caderea in pacat a primilor oameni a imprimat istoriei un sens descendent, o degradare a fiintei lor initiale, o "succesiune" nefericita a patimilor. "Succesiunea etapelor prin care am iesit din paradis, surghiuniti impreuna cu primul nostru parinte, sunt si cele prin care putem sa mergem in sens invers ca sa revenim la fericirea de la inceput. Care este aceasta succesiune? Este placerea produsa de minciuna care a fost originea caderii. Rusinea si teama au urmat pasiunii placerii, precum si faptul de a nu mai indrazni sa se prezinte inaintea ochilor Creatorului, ci de a se ascunde la umbra frunzisului...(PG XLVI, 373 D - 376 A).

"Aceasta ameliorare, aceasta indumnezeire progresiva a naturii umane realizata prin Iisus Hristos reprezinta sensul istoriei insesi". "Distrugerea pacatului si suprimarea mortii si-a avut inceputul in Hristos si apoi a fost aplicata dupa o ordine progresiva generatiilor umane (PG XLIV, 1313 B)." "In patimirea naturii sale omenesti Hristos a implinit economia mantuirii noastre, despartind pentru un timp sufletul de trup, dar nedespartindu-se de nici unul din cele doua cu care odata s-a unit, adunand din nou ceea ce fusese despartit, pentru a da inceput invierii mortilor care se va transmite in natura omeneasca (PG XLV, 548 B-C)" .

Cosmosul si istoria umana, spun in esenta fragmentele citate, sunt dominate de o evolutie gradata. Finalul acestei evolutii este apropierea lor de natura divina a Creatorului lor. Acesta este scopul insusi al devenirii cosmice si al istoriei umane, invatatura Sf. Grigore despre aceasta nu face insa decat sa reia, in termeni filosofici, ceea ce s-a spus deja in Noul Testament cu privire la destinul naturii umane si al cosmosului. Dupa Sf. Pavel, Hristos, cel ce S-a aratat in trup la "plinirea vremii" (I Timotei 3, 16), se va arata si-n trupurile noastre la sfarsitul timpurilor. Aceasta "aratare" nu este altceva , decat descoperirea progresiva in noi, in fiecare om, a invierii, care este semnul puterii dumnezeirii lui. Dar Hristos nu se va "arata" numai in trupurile oamenilor, ci in intregul cosmos. Deja prin creatie cosmosul reveleaza, descopera ceva din Creatorul sau cel tainic (Romani 1, 20); la sfarsitul timpurilor, insa, cosmosul intreg va deveni in asa masura transparent pentru dumnezeirea Fiului, incat stihiile toate vor fi considerate cu adevarat ca fiind niste "ceruri noi si un pamant nou" (II Petru 3, 13). Venirea Fiului Omului "pe norii cerului" in vremurile eshatologice va echivala cu o "aratare" a sa prin toate elementele din care este constituit cosmosul insusi. Asadar, sensul istoriei umane, ca si acela al devenirii cosmice, este "aratarea" progresiva in "succesiunea eonilor", cum spune Sf. Grigore, a lui Hristos in natura umana si-n aceea a cosmosului.

Nerabdarea multora in legatura cu a doua venire a Mantuitorului a facut ca problema motivului pentru care intarzie acest eveniment sa se puna foarte devreme. Insusi Sfantul Petru, pe care l-am citat mai sus, s-a vazut obligat sa dea un raspuiis acestei chestiuni: "Domnul nu intarzie cu fagaduinta sa, dupa cum socotesc unii ca e intarziere, ci indelung rabda pentru voi, nevrand sa piara cineva, ci (vrand ca) toti sa vina la pocainta." (I Petru 3, 9). Asadar, intarzierea parusiei este expresia rabdarii lui Dumnezeu, a dorintei Lui de a-i astepta pe toti sa se indrepte. Istoria nu este astfel decat intervalul in care se manifesta "rabdarea" Domnului fata de pacatosi; aceasta "rabdare" este esenta ei, motivatia existentei ei, esenta ei insasi, sensul ei. Aceasta idee este dezvoltata pe larg in perioada patristica de scriitori ca Origen si Parinti ca: Grigore de Nyssa, Maxim Marturisitorul sau Simeon Noul Teolog. Cautand sa explice versetul din Matei 26, 29, unde Mantuitorul spune ca nu va mai bea din acest rod al vitei pana ce nu-l va bea nou cu apostolii in imparatia Cerurilor, Origen spune urmatoarele:

"Sa vedem acum in ce mod Mantuitorul nostru nu bea vinul pana ce nu va bea cu sfintii vinul cel nou in imparatia lui Dumnezeu. Mantuitorul meu plange pentru pacatele mele. Mantuitorul meu nu se poate bucura cat-timp eu raman in faradelege. De ce nu poate? Pentru ca El insusi este avocatul pentru pacatele mele la Tatal; precum spune Ioan, ucenicul lui, ca "de va pacatui cineva, aparator drept avem la Tatal pe Iisus Hristos si El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre" (I Ioan 2, 1-2). Deci cum poate acela, care e avocatul pentru pacatele mele, sa bea vinul bucuriei, cand, pacatuind eu, il intristez? Cum poate acela care se apropie de altar, ca sa ispaseasca pentru mine pacatosul, sa fie in bucurie? Acela, la care urca continuu tristetea pentru pacatele mele? Este deci atata timp tristete, cat eu mai persist in greseala. Daca apostolul lui plange pentru cei ce pacatuisera inainte si nu au facut pocainta pentru cele ce au savarsit (II Corinteni 12, 21), ce sa spun de acela care e numit Fiul Iubirii? Deci pentru toate acestea sta in fata lui Dumnezeu intervenind pentru noi, sta la altar, ca sa ofere pentru noi ispasire lui Dumnezeu; si tocmai pentru ca avea sa se apropie de acest altar, spunea ca "nu voi bea din rodul vitei acesteia, pana ce nu voi bea pe cel nou cu voi". "Nu vrea deci sa bea singur vinul in imparatia lui Dumnezeu, ci ne asteapta si pe noi... Noi suntem, deci, cei care, neglijand viata noastra, intarziem bucuria lui (s.n.)".

Dar nu numai Mantuitorul ne asteapta cu rabdare pe toti, ci si sfintii insisi, care, in dragostea lor pentru noi toti, inca n-au primit cununa desavarsirii, rasplata totala, pentru ca s-o ia impreuna cu noi. Tot Origen continua: "Nu au primit inca bucuria lor nici apostolii, ci si ei asteapta, ca si eu sa ma fac partas la bucuria lor. Caci, plecand sfintii de aici, nu-si primesc indata cununile depline ale meritelor lor; ci ne asteapta pe noi, care suntem zabavnici sau pacatuim. Caci nu le este bucuria desavarsita nici lor, cat timp ei sunt indurerati si plang pentru pacatele noastre" . Comentand apoi textul de la Evrei 11, 39, Origen adauga: "Vezi, deci, ca Avraam asteapta inca (s.n.) sa ia cele desavarsite. Asteapta si Isaac si Iacov si toti proorocii ne asteapta pe noi ca sa primeasca cu noi fericirea desavarsita (s.n) ".

Justificarea acestei "asteptai" a noastra de catre sfinti este simpla: intreaga Biserica formeaza un singur trup, trupul lui Hristos; or, sfintii, care sunt madulare ei insisi ai acestui trup, nu se pot bucura deplin, daca alte madulare ale aceluiasi trap sufera. "De aceea, continua Origen, si taina aceea (a momentului precis in care va interveni sfarsitul timpurilor, n.n.) se pastreaza pentru ultima zi a judecatii amanate (s.n.). Caci unul (singur) este trapul, care e asteptat sa fie justificat, unul (singur) despre care se spune ca se va scula la judecata. "Sunt multe madulare, dar un singur trap; nu poate zice ochiul mainii: nu-mi esti de trebuinta" (I Corinteni 12, 20) . Cat priveste vederea, daca-i lipsesc ochiului celelalte madulare, ce bucurie va avea ochiul? Sau ce desavarsire va avea, daca nu va avea mana sau daca-i vor lipsi picioarele sau celelalte madulare?" .

Noi insine, fiind mantuiti, va trebui sa-i asteptam pe toti cei care se vor mai naste-n urma noastra: "Deci, vei avea bucurie plecand din aceasta viata, daca esti sfant. Dar bucuria deplina va fi atunci cand nu-ti va lipsi nici un madular al trupului. Vei astepta pe altii, cum si tu ai fost asteptat (s.n.)". Motivul acestei vaste si indelungate asteptari a tuturor este acela ca Fiul lui Dumnezeu va trebui sa supuna Tatalui intreaga fire omeneasca, inclusiv pe a Lui insusi: "Nu e de crezut, mai zice Origen, ca Fiul lui Dumnezeu nu e inca supus Tatalui, ci ca in timpurile cele mai de pe urma, cand ii vor fi supuse toate, atunci se va supune si El.

Dar pentru ca toate ale noastre le primeste in sine - si pentru ca spune ca El este cel care flamanzeste in noi si care inseteaza in noi, cel care este gol si bolnav, cel care este oaspete si cel care e inchis in temnita, si ca tot ce se va face unuia mai mic al Lui, Lui I se va face pe drept cuvant, intrucat fiecare din noi va fi supus deplin si desavarsit lui Dumnezeu, asa ca in nimic sa nu mai para neascultator, - se dovedeste ca in El totul va fi supus. Dar si in alt mod se intelege chiar mai deplin ceea ce spun. Daca vreunul din madulare ne doare, desi inima noastra e nevatamata si toate celelalte madulare ale noastre sunt sanatoase, totusi, ca prin durerea unui madular sufera omul intreg, nu zicem ca suntem sanatosi, ci ca ne simtim rau. De pilda, zicem: acela nu e sanatos. De ce? Pentru ca il doare piciorul sau rinichiul sau stomacul. Si nimeni nu zice ca e sanatos, daca-l doare stomacul (celelalte organe fiind sanatoase, n.n.), ci nu e sanatos, pentru ca il doare stomacul. Daca intelegi exemplul, sa ne intoarcem la ceea ce ne-am propus.

Apostolul zice ca suntem trupul lui Hristos si madulare in parte (Efeseni 5, 30). Deci Hristos, al carui trap e tot neamul omenesc, ba poate totalitatea intregii creaturi, totius creaturae uni-versitas, si fiecare din noi e madular in parte - daca vreunul dintre noi, care suntem madulare ale lui, e bolnav si sufera de boala vreunui pacat, adica daca e atins de rana vreunui pacat si nu e supus lui Dumnezeu - se spune ca El nu e inca supus lui Dumnezeu, ale carui madulare sunt si aceia care nu sunt supusi lui Dumnezeu. Dar cand va avea pe toti aceia, care sunt trupul si madularele lui, sanatosi si nu vor suferi de nici o boala a neascultarii, cand vor fi toate madularele sanatoase si supuse lui Dumnezeu, cu drept cuvant se va spune ca El este supus aceluia" .

Ideea completarii progresive a trupului lui Hristos ca motiv al amanarii parusiei lui Origen este preluata si de Sf. Grigore de Nyssa care zice: "Prin cei ce se adauga continuu la credinta, Hristos se zideste pe sine insusi. Si El va inceta sa se zideasca pe sine, cand va ajunge la masura de crestere si desavarsire a trupului si nu va mai lipsi ceva care sa trebuiasca sa se adauge prin zidire, toti fiind ziditi pe temelia proorocilor si a apostolilor... Daca, deci, cap fiind El, isi zideste corpul sau in continuare prin cei ce se adauga mereu, inchegandu-i si articulandu-i pe toti in ceea ce i se potriveste fiecaruia dupa masura lucrarii lui, ca sa fie, fie mana, fie picior, fie. ochi, fie ureche, fie altceva din cele ce completeaza trupul, pe masura credintei fiecaruia, iar facand aceasta se zideste pe sine precum s-a zis, e clar ca, salasluindu-se in toti, pe toti ii primeste in sine, care se unesc cu sine prin impartasirea de trupul sau, si pe toti ii face madulare ale trupului sau, ca sa fie madulare multe, dar un singur trup" .

Aceeasi idee o regasim si la Sf. Simeon Noul Teolog: "deci, fiindca Biserica este trupul lui Hristos si mireasa lui si lumea de sus si locasul lui Dumnezeu, iar madularele trupului lui sunt toti sfintii; si fiindca nu s-au nascut inca toti, nici n-au bineplacut, este vadit ca nici trupul lui Hristos nu e complet si nu s-a umplut inca lumea de sus, adica poporul Bisericii lui Dumnezeu, ci se afla inca multi in lume si pana azi multi care nu cred, dar vor crede in Hristos. Sunt si multi pacatosi si risipitori, care se vor pocai, si multi neascultatori, care vor asculta. Si inca multi se vor naste si vor bineplacea lui Dumnezeu pana la glasul trambitei din urma. De aceea e de trebuinta sa se nasca toti cei-mai-inainte-stiuti de Dumnezeu si sa se umple lumea Bisericii de deasupra lumii acesteia a Ierusalimului celor intai-nascuti in cele ceresti. Si atunci se va umple plinatatea trupului lui Hristos cu cei ce sunt mai inainte randuiti, ca sa se faca dupa chipul Fiului sau, care sunt fiii luminii si ai zilei aceleia. Acestia sunt toti cei mai inainte-randuiti si scrisi si masurati; ei se vor uni si se vor lipi de trupul lui Hristos si atunci va fi intreg si desavarsit trupul lui Hristos si nu va mai lipsi nici un madular" .

Milenarismul sau hiliasmul este acea credinta potrivit careia Hristos va inaugura o imparatie de o mie de ani cu cei drepti inainte de sfarsitul propriu-zis al istoriei. Credinta aceasta subzista sub doua forme distincte: milenarismul moderat, care se mai numeste si post-milenism, si milenarismul radical sau pre-milenismul. Potrivit versiunii moderate, parusia, a doua venire a lui Hristos, va avea loc la sfarsitul mileniului; mileniul propriu-zis este o perioada indeterminata de timp (posibil mii de ani chiar) in care, ca urmare a unei vaste si foarte intense misiuni crestinismul va deveni dominant asupra ideilor si institutiilor umane si insusi poporul evreu se va converti. Toate acestea vor fi efectul puterii nevazute a lui Hristos cel inaltat pe care El o exercita din cer ca un fel de parusie spirituala. La sfarsitul timpurilor El va veni personal si atunci se va produce si invierea si transfigurarea comunitatii crestine.

Dupa versiunea radicala sau pre-milenista, parusia, venirea fizica a lui Hristos, va avea loc la inceputul mileniului. Atunci va avea loc si invierea si prefacerea credinciosilor si restabilirea comunitatii transfigurate pe pamant. Hristos va exercita o stapanire imparateasca pe pamant, care va coincide cu imparatia fagaduita lui Israel. Evreii se vor intoarce din diaspora lor in Canaan acceptandu-L pe Hristos ca Mesia cel fagaduit de prooroci si indelung asteptat. "invatatura aceasta inseamna o reluare a sperantelor poporului iudeu, care astepta pe Mesia pentru a restabili imparatia lui pamanteasca distrusa de imparatia Babilonului". "Hiliasmul si asteptarea pentru Israel, spune un teolog, isi apartin reciproc" .

Ambele conceptii au insa in comun ideea subiacenta ca dreptii vor primi rasplata finala in cadrul acestei imparatii de o mie de ani, adica inainte de a se sfarsi definitiv istoria. Toate variantele hiliaste sau milenariste sunt insa auto-contradictorii. "Hiliasmul, spune Pr. D. Staniloae, nu se poate sustine din punct de vedere teologic si e in sine contradictoriu. Fata de hiliasmul moderat se poate spune: daca desavarsirea Bisericii in timp se produce inainte de venirea lui Hristos, de ce se mai asteapta venirea lui Hristos? Iar fata de Hiliasmul strict se naste intrebarea: oare nu inseamna venirea lui Hristos ca atare si invierea de obste, in mod necesar, sfarsitul istoriei si al chipului actual al creatiei? Unde ar mai fi, deci, loc pentru o imparatie intermediara? Sau, daca ea e desavarsirea finala, ce mai are sa aduca in plus imparatia Cerurilor care urmeaza mileniului? Nu se slabeste astfel nadejdea dupa imparatia finala?...".

"Sensul istoriei, continua acelasi teolog, nu se poate descoperi in istorie, judecata asupra ei nu se poate rosti in cuprinsul ei, caci aceasta ar insemna ca ea a ajuns la capat cat inca dureaza, ceea ce este imposibil. De aceea aratarea descoperita a lui Iisus Hristos cu umanitatea Sa desavarsit indumnezeita nu poate avea loc in istorie (s.n.). Istoria e prin fiinta ei drum, nu odihna finala, ea e tensiune neajunsa la capat. Ea e timp si in timp nu e dat totul concentrat. Fara sa socotim ca in ea trebuie sa se faca numaidecat raul, cat tine ea, inca nu se poseda tot binele. Ea e domeniul miscarii spre desavarsire, nu al desavarsirii in care a incetat miscarea mai departe; ea e domeniul relativului, al nedeplinei descoperiri, lasand loc mult presupunerilor, posibilitatilor, ambiguitatilor. Din aceasta tensiune nu se poate ajunge evolutiv la odihna, ci printr-un salt, care nu sta in puterile a ceea ce se afla in tensiune, in miscare, in puterile istoriei. E necesara o oprire a istoriei efectuata de sus, pentru ca omenirea sa fie trecuta la o existenta supra-istorica".

Argumentul hotarator impotriva oricarei forme de milenarism este, asadar, acela ca natura umana ajunsa la desavarsire, indumnezeita total, nu mai poate subzista in cadrai istoriei, caci aceasta stare nu mai suporta timpul, devenirea. Desavarsirea presupune iesirea cu totul din timp, din istorie. De aceea n-au primit nici sfintii desavarsirea, caci inca n-a sosit sfarsitul istoriei. Chiar aflati in cer, sfintii inca traiesc in istorie. Si ei asteapta sfarsitul ei fara sa cunoasca nici momentul, nici cum va arata starea desavarsirii depline, caci inca n-a venit invierea. "Teoriile care vad parusia ca un eveniment in partea finala a istoriei, care vad eshatologicul, desavarsirea, ca o faza finala a istoriei, concep imparatia cerurilor ca un chip dezvoltat al lumii acesteia sau lumea aceasta ca un chip nedezvoltat al imparatiei cerurilor. Nu vad caracterul transcendent al imparatiei cerurilor sau dualismul ireductibil dintre lumea aceasta si imparatia cerurilor".

Pr. lector Adrian Niculcea

• Diferente confesionale cu privire la viata dupa moarte
  Publicat in : Dogma
• Invatatura despre rai si iad
  Publicat in : Viata vesnica
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Timpul de pe urma din perspectiva biblica
  Publicat in : Religie