Purificarea prin focul... credintei

Purificarea prin focul... credintei Mareste imaginea.

Incepand cu anul 64 al erei noastre, Biserica lui Hristos s-a aflat vinovata pentru multe lucruri, raspunzand pentru comportamentul lipsit de moralitate al diverselor persoane. Aducandu-ne aminte de imparatul Nero, cel care a incendiat vestita capitala a Imperiului Roman si care a acuzat pe crestini de acest gest reprobabil, se naste para­digma celui care nu II vrea pe Dumnezeu, care insa II gaseste responsabil pentru urmarea propriei nebunii. Totusi, unii "iubitori de arta" il lauda pentru curajul de a provoca si admira flacarile mistuind Roma, iar, altii, pentru demo­larea cetatii prin foc, ce lasa loc pentru o noua abordare arhitecturala a urbei. Desi este privit ca purificator in alegoria literara, in acest context, focul nu are decat rol distructiv, intinzandu-se de la case spre oameni, pana la "parjolirea" moralitatii si pierderea sufletului. Generali­zand, daca invatatura si viata sovaielnica a acuzatorului nu corespund cu adevarul divin revelat, actiunile repro­babile ale acestuia, intalnindu-se cu binele perceput ca rau, nu pot decat sa zguduie si sa se manifeste ca atare.

Din aceasta perioada, incepe prigonirea oficiala impotriva Bisericii, fiecare perioada/imparat intensificand sau slabind, in propriul stil, lupta impotriva lui Hristos. Golgota se prelungeste in mod public pana in anul 313, desi exista nenumarate episoade care traverseaza istoria, ajungand pana in actualitate; anumite cronici (conform Pr. Ilie Cleopa) pomenesc de existenta a peste 15 milioane de martiri, numai in primele 4 veacuri de crestinism. Avand statutul de prigo­nit de lume, pentru ca nu este pentru lume (dupa Invatatura celor 12 Apostoli), crestinul si invatatura sa sunt acuzati astazi de unele voci - reiterandu-se istoria -, ca ar fi adus multe pagube societatii, provocand lupte, revolte si razboaie. De altfel, la fel era blamat si Domnul Hristos, acuzat fiind ca "are pe Beelzebul si cu domnul demonilor alunga de­monii" (Mc, 3,22). Cum este posibil ca Cel Care Se apro­pia de bolnavi, leprosi si morti si ii vindeca/invia prin irumpere de iubire, sa aiba vreo legatura cu tatal urii? Cum se poate ca urmasul lui Hristos, crestinul si prigonitul sa prigoneasca? Iar, daca cineva se foloseste de bunul nume al crestinului, "judecatorul" trebuia sa aiba limpezime si sa afle identitatea celui rau.

In toata existenta sa (insistand asupra ideii de "ontolo­gie", de imprimare intrinseca in "a fi"), Biserica Ortodoxa nu a pornit razboaie, nici macar sfinte. insa, asemenea lui Nero, sunt (si vor mai fi!) persoane care arunca in Hristos si in Biserica Sa (pe care, dupa cuvantul Sau, nici portile iadului nu o vor putea birui - Mt. 16, 18) cu opinii care, desi nu intineaza cu nimic cele sfinte, aduc mahnire in sufletele multora.

De aceasta data, Biserica nu mai e vinovata de incen­diere, ci de ne-incendiere. Ea este acuzata de a nu asculta ultima dorinta a unei persoane. Este trecuta cu vederea, insa, orice dorinta a Bisericii, prima, ultima, oricare: che­marea la imparatia lui Dumnezeu, prin ascultare. Se uita (ori se trece cu vederea in mod disimulat) ca, in orice dialog, trebuie sa existe respect reciproc; daca Biserica nu poate opri (desi o regreta) dorinta cuiva de a se incinera, trebuie sa se respecte si consecinta relationala. Vazuta ca o institutie (divino-umana!), Biserica are invataturile sale, izvorate din revelatie, practica si sobornicitate, privite ca legi (numite eclezial canoane), care trebuie asumate, dupa cum libertatea oricui e un dar respectat de Dumnezeu si de Biserica Sa.

In relatie cu orice institutie/persoana, omul va respecta legile interne: libertatea, specificul persoanei si legea, ca mijloc de conservare a integritatii institutiei. Biserica nu va acuza pe nimeni niciodata pentru nerespectarea canonului, ci arata fiecaruia consecinta propriului act, "pedeapsa" maxima fiind excomunicarea, lucru cu mult mai practicat in alte institutii lumesti. Judecata este lasata Fiului lui Dumnezeu. Biserica doar arata criteriile comuniu­nii, dintre ele facand parte ascultarea si respectul reciproc. Orice persoana (facand referire si la lumea inteligibila a ingerilor), purtand darul greu al libertatii, are posibilitatea savarsirii oricarui act, insa nu poate antrena in dorinta sa o alta realitate, care are ca norma alt reper (cel sanatos), cu mult inainte de nasterea respectivei persoane. Iar, legea aceasta se aplica tuturor persoanelor, nediferentiat. Exceptiile (in cazul nostru, accidentele ce duc la arderea trupului) vin sa intareasca faptul ca, prin libertate, omul isi duce povara faptelor; accidentul insa umbreste liber­tatea, prin invadarea ei de catre celalalt.

Insistarea asupra acestui argument de baza, al respecta­rii si cunoasterii integritatii oricui (persoana sau comunitate, Biserica) reprezinta doar o propedeutica pentru celelalte argumente numeroase, de ordin biblic (Eccl., 12,7), istoric , (inexistenta unei practici a incinerarii) si canonic (hota­rarile Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1928, 1933 si 2012, care se bazeaza pe practica Bisericii). Ele au fost uzitate in trista polemica media, starnita de o cavalcada de oameni (actori, politicieni etc), fara o minima pregatire teologica. Neputinta de a intelege (mai degraba, lipsa de orice forma de respect pentru moralitate) este asimilabila cu glasul adolescentului care plange dupa libertate, insa nu doreste asumarea responsabilitatii.

Mai trist este faptul ca promotorii crematiunii si a acor­darii asistentei religioase in aceste circumstante nu doresc folosul rugaciunii, ci doar implinirea unui formalism; invocarea prezentei unui preot caterisit arata ca ei nu cred in puterea rugaciunii, ci doresc policromia unei cutume, devenita pentru ei superstitie. Nu credinta in nemurirea sufletului ii starneste, ori dorinta de a-l ajuta pe cel incinerat cu folosul rugaciunii, ci doar "injosirea" la care Biserica ii supune prin refuz. Mandria ii face atat de importanti lorusi, incat, prin vesnica negociere sau presiune, trebuie ca regula sa fie dictata de ignoranta.

Frica de mistuirea prin timp in pamant (care implica lucrarea fireasca a putrezirii materiei) ii arunca pe multi, in mod deliberat, in foc. Teama de "viermele cel neadormit" nu mai impresioneaza (fata de cel fizic, care nu mai poate provoca suferinta), desi acesta aduce insingurare, durere, iad. Unii nu mai fug de acest diavol care roade - inca din timpul vietii biologice - moralitatea, ci de firescul lucrurilor, de un mod demn si crestinesc de a muri. Flacarile crematoriului, desi intense, nu le pot inlocui pe cele ale iadului, stiind ca focul imaterial arde mult mai acerb decat cel fizic.

In viziunea Parintelui D. Staniloae, prin "cerul nou si pamantul nou" se intelege ca transfigurarea lumii nu se face prin foc material (vazut ca un final spectaculos al lumii de iubitorii de gen), ci prin arderea pacatului, acesta cazand de pe lume ca o zgura, ramanand rugul vesnic aprins al slavei lui Dumnezeu, impregnat in creatie. Biserica, zidita pe sfintele moaste, ca marturie a eshatonului, cin­steste trupul si frumusetea acestuia, pastrand nealterat chipul divin, vesnic viu. Ea nu este o moara cu noroc, ci loc al ascultarii si transfigurarii.

Pr. prof. Drd. Ovidiu Dinca

Sursa: Baraganul Ortodox

05 Martie 2013

Vizualizari: 590

Voteaza:

Purificarea prin focul... credintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE