Raul si patimile

Raul si patimile Mareste imaginea.

 

Raul si patimile

 

Dumnezeu Se afla mai presus de distinctia dintre bine si rau. Precum observa Sfantul Grigorie de Nyssa, nu exista nimic care sa stea impotriva bunatatii lui Dumnezeu, precum nu exista nimic care sa stea impotriva firii Lui. Bunatatea lui Dumnezeu nu subzista ca reactie impotriva rautatii, ci exista prin ea insasi. Cand il numim pe Dumnezeu bun, avem totdeauna in vedere corectura pe care o opereaza teologia apofatica, asezandu-L pe Dumnezeu absolut mai presus de orice concept omenesc.

 

Raul nu exista ca principiu ontologic, ci apare in mod secundar, prin parasirea binelui. Dar parasirea binelui presupune liber arbitru sau voie libera. Si doar fiindca exista fiinte cu libertate de alegere, devine posibila parasirea binelui si aparitia raului: "caci in afara liberei alegeri, nu exista rau, de sine statator". Asadar raul, desi inexistent prin sine insusi, capata existenta in fiintele cu libertate de alegere care parasesc binele. Nici diavolul nu a fost rau dintru inceput, ci a ajuns asa indepartandu-se de Dumnezeu prin libera sa alegere. Astfel, nu poate exista rau absolut. Aceasta o arata si expresia "nici un rau (nu este) neamestecat cu binele". Absolut e doar binele. De aceea zicerea "nici un bine (nu este) neamestecat cu raul" nu este adevarata. In sfarsit, rautatea nu este o anume fire ori esenta de sine statatoare sau insusirea vreunei firi ori esente, ci impotrivire fata de virtute si abatere spre ceea ce este impotriva firii.

 

Omul nu este initiatorul raului, adica "incepatorul raului", ci victima a incepatorului raului, care este diavolul. Aceasta o invata Sfanta Scriptura si o adevereste viata de zi cu zi. Nimeni nu alege raul ca rau. Ci il alege intrucat este inselat de infatisarea buna sub care inevitabil se prezinta. Cu toate acestea, fiecare trebuie sa se considere pe sine insusi ca incepator al rautatii ce exista inauntrul sau. Si luptandu-se cu rautatea ce o constata in sine insusi, combate rautatea in radacina ei.

 

Dar si asa zisul rau obstesc sau social se sprijina pe persoana umana. Nu exista societate sanatoasa formata din persoane bolnave. Nici societatea nu se tamaduieste cata vreme raman bolnave persoane ce o alcatuiesc. Iubirea-de-sine, care naste toate relele, creeaza si raul obstesc. Din cauza ei oamenii devin "nearmonizati si nealipiti si neconvietuitori". Cand este indepartata iubirea-de-sine a persoanelor, atunci automat se restrange si raul obstesc.

 

Patimile nu apartin firii omului, ci reprezinta stari impotriva firii. Ca si in cazul raului, nici ele nu au subzistenta proprie, ci apar prin alterarea sanatatii sufletesti. Sunt boli ale sufletului. Cand insa zabovesc inlauntrul omului, devin o a doua natura a lui si nu se mai indeparteaza de la el. Chiar si cand omul se pocaieste si primeste harul lui Dumnezeu, nu se izbaveste dintr-o data de patimile lui, ci ii trebuie timp pentru aceasta. Caracteristic este cazul cuvioasei Maria Egipteanca, care desi s-a pocait si a parasit definitiv viata pacatoasa totusi, pentru a sterge amintirile patimilor ei, a trebuit sa se lupte tot atatia ani cati mai inainte le slujise.

 

Cauza primordiala a patimilor nu sunt simtamintele sau dorintele, ci ignorarea sau necunoasterea lui Dumnezeu. Aceasta intuneca mintea omului si o face sa ramana tintuita in simturi. Cand mintea se supune simturilor, ii urmeaza si celelalte puteri sufletesti. In felul acesta se molipseste intregul suflet, inceteaza functionarea sa normala si apar patimile. Si fiindca sufletul omenesc este unitar si, totodata, multifacultativ, imbolnavirea lui vine nu doar din reaua functionare a mintii, ci din a oricarei alte parti a lui.

 

Maica patimilor este iubirea-de-sine. Iubirea-de-sine este "cea catre trup patimasa si necuvantatoare (irationala) iubire", care se datoreaza necunoasterii lui Dumnezeu. Exista, desigur, si buna iubire-de-sine, adica iubirea corecta pe care omul o are fata de el insusi, care este indispensabila sporirii si desavarsirii lui. De altfel aceasta este infatisata si ca temei al iubirii aproapelui. Dar iubirea-de-sine care coincide cu iubirea impatimita si necuvantatoare (nerationala) fata de trup il tintuieste pe om in iubirea lumii si in robia patimilor. De aceea viata duhovniceasca incepe cu lupta impotriva patimilor.

 

Patimile nu sunt acelasi lucru cu pacatele. Patimi sunt starile pacatoase ale sufletului, care sunt generate de catre pacate. insa este posibil ca patimile sa existe in suflet, dar sa ramana ascunse pentru ca nu li s-au dat pricini de-a se pune in lucrare si de a naste astfel pacate propriu-zise. Patimile acestea ascunse nu sunt cu nimic mai putin vatamatoare decat cele vazute, ba chiar sunt mai primejdioase/ fiindca raman neobservate si nu se lupta impotriva lor.

Cele trei patimi principale, care apar din iubirea-de-sine si le nasc pe toate celelalte, sunt lacomia pantecelui, iubirea de argint si slava desarta. Acestea corespund celor trei ganduri viclene pe care diavolul a vrut sa le strecoare lui Hristos la ispitirea din pustie. Propunerea de a preface pietrele in paini ascundea in ea momeala lacomiei pantecelui. Invitatia de a i Se inchina spre a-I da stapanirea lumii, insemna parasirea lui Dumnezeu si a ascultarii fata de El in schimbul bunurilor pamantesti, cum se intampla in cazul iubirii de argint. in sfarsit, invitatia de a Se arunca de pe aripa templului spre a fi salvat in chip minunat, insufla slava desarta.

 

Faptul ca lacomia pantecelui ocupa in enumerarea patimilor de obicei primul loc, ii arata deosebita gravitate. De altfel, ea este aceea care l-a scos pe om din rai si cu ea a inceput viata impatimita14. Din lacomia pantecelui se naste curvia  si toata necuratia trupeasca. O arma puternica impotriva lacomiei pantecelui este postul. Acesta s-a dat ca porunca in rai. Dar si postul are nevoie de darul deosebirii, pentru ca lacomia pantecelui, ca si curvia, reprezinta un abuz al unei miscari naturale a omului. Lipsa de discernamant duce la exagerare si ratacire.

 

Intr-o alta viziune asupra patimilor, cea dintai este iubirea de argint, considerata mai grava decat lacomia pantecelui. Sfantul Ioan Sinaitul sau Scararul considera cea dintai patima in cazul monahilor lacomia pantecelui, iar in cazul mirenilor iubirea de argint. Aceasta din urma - scrie Sfantul Ioan - nu are nimic care sa o atenueze, caci nu isi are inceputul in firea omului - cum se intampla cu lacomia pantecelui - ci in voia lui libera (libertatea de alegere). De altfel si Sfantul Apostol Pavel numeste iubirea de argint "radacina tuturor relelor". Din ea se nasc lacomia, furtul, rapirea si toate cele asemenea lor. Iubirea de argint intuneca mintea omului si zadarniceste corecta functionare a partii lui cuvantatoare sau rationale.

 

In sfarsit, slava desarta constituie o patima extrem de subtila, care duce la mandrie si pizma. O insusire proprie a slavei desarte este aceea ca se asociaza cu usurinta oricarei lucrari virtuoase si apare dimpreuna cu virtutile. De aceea este deosebit de periculoasa. Se combate cu foarte mare greutate si constituie o mare piedica pentru virtute. Singurul mijloc pentru combaterea ei este smerenia.

 

Patimile il deformeaza pe om si il tintuiesc in rau. il instraineaza de virtute si ii zadarnicesc asemanarea cu Dumnezeu. ii distrug viata si fac sa se stearga insusirea lui de-a fi ipostas sau persoana. insa raul nu este mai puternic decat binele, nici nemarginit precum acesta. Ci constituie o stare de descompunere care contribuie involuntar la darea la iveala si afirmarea binelui.

 

Raul se incuibeaza in om prin patimi. Iar lupta impotriva lui nu este cu putinta decat numai prin lupta impotriva patimilor. Aceasta constituie lucrarea de capatai a vietii ascetice si ocupa un loc central in viata de zi cu zi a credinciosilor. Cu toate acestea, in combaterea patimilor nu toti aplica aceeasi metodologie. Unii staruie in infruntarea lor directa, in vreme ce altii cauta mai intai dobandirea iubirii lui Hristos si savarsirea voii Lui ca in acest mod patimile sa fie marginalizate si sa dispara. in primul caz lupta impotriva patimilor este dura si consta in negarea lor, reprezentand deci o cale negativa. In cazul al doilea lupta este mai putin dura si are un caracter afirmativ. De aceea credinciosul, in loc de a se lupta cu patimile lui, se poate intari in dragostea lui catre Hristos implinindu-I voia cu ravna si tragere de inima. Astfel lupta lui duhovniceasca devine mai usoara si mai eficienta. E de ajuns sa aiba neincetat simtirea primejdiei de moarte pe care patimile o constituie pentru viata duhovniceasca si sa isi pastreze neincetat starea de veghe duhovniceasca. Cuviosul Isaac Sirul aseamana patimile cu cainii ce se strang in jurul macelariilor. E de ajuns un strigat ca sa fuga cu totii. Dar cand nimeni nu mai e atent la ei, se napustesc asemenea leilor.

 

Exista insa si ispitele. Acestea se pot imparti in doua categorii: trupesti si sufletesti. Ispitele trupesti sunt necesare sporirii duhovnicesti a credinciosului. Astfel de ispite sunt feluritele necazuri si incercari ale vietii, ce se abat asupra lui fara voia sa. Cine ocoleste ispitele acestea, ocoleste si virtutea. Desigur, aceste ispite pot fi folosite si de diavol, spre raul omului. Dar acelea care sunt clar negative si de nedorit sunt cele sufletesti. Asemenea ispite sunt cele legate de credinta, de duhul blasfemiei sau de aratarea directa a diavolului. Crestinul trebuie sa se roage ca Dumnezeu sa il pazeasca de astfel de ispite. Dar si acest atac direct al diavolului poate fi ingaduit de Dumnezeu pentru incercarea credinciosului. Aceasta ispita se intalneste, insa, de obicei in viata Sfintilor. Caracteristic este dialogul dintre un monah si awa Pimen. La intrebarea acestuia "cum de ma lupta dracii?", avva Pimen raspunde: "pe tine te lupta dracii? Nu se lupta cu noi cata vreme facem voile noastre. Ca voile noastre s-au facut draci si ele sunt care ne necajesc pe noi, ca sa le implinim. Iar de voiesti sa stii cu cine s-au luptat dracii, apoi afla ca cu Moise si cu cei asemenea lui".

 

in vreme ce nasterea patimilor incepe in mintea omului si se incheie in voia lui, lupta impotriva lor urmeaza exact calea inversa. incepe cu voia si sfarseste cu mintea. incepe cu supunerea voii omului voii lui Dumnezeu si cu tinerea poruncilor, care lumineaza mintea omeneasca. in sfarsit, ca mintea sa se curete si sa poata pastra luminarea dumnezeiasca, trebuie sa se elibereze de intelesurile patimase, care il tintuiesc pe om in pacat si in gresita raportare la lumea materiala. in plus, trebuie sa staruiasca in viata duhovniceasca, pentru ca altfel apare pericolul de a se intoarce in starea impatimita, ba chiar intr-o stare mai rea decat cea dinainte, din cauza trufiei pricinuite de cunoasterea duhovniceasca pe care a dobandit-o.

 

Analizand conceptul de inteles patimas, Sfantul Maxim Marturisitorul noteaza: "Altceva este lucrul, altceva intelesul lui si altceva patima. Lucrul este de pilda barbat, femeie, aur s.a.m.d. intelesul (chipul) este amintirea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai inainte (...). Inteles patimas este gandul compus din patima si inteles". Cum se poate, deci, omul izbavi de intelesurile patimase? Raspunsul la aceasta intrebare e simplu: "Sa despartim patima de inteles si va ramane gandul simplu". Intreaga lupta a monahului impotriva celui viclean este sa desparta patimile de intelesuri; adica sa izbaveasca amintirile sau reprezentarile lucrurilor de dispozitiile impatimite catre acestea si sa le aiba inlauntrul sau simple si curate. Nu trebuie ca omul sa lupte impotriva lucrurilor sau a intelesurilor lor, ci impotriva patimilor ce se impletesc cu intelesurile lucrurilor. Aceasta trebuie sa fie lupta fiecarui crestin. Cand patimile vor fi despartite de intelesurile lucrurilor, atunci lucrurile vor fi privite in mod nepatimas. Dar ca sa se intample aceasta, e nevoie de iubirea duhovniceasca si de infranare.

 

 Lupta impotriva patimilor nu este necunoscuta nici  inafara Bisericii. Dar aceasta lupta se face selectiv si adesea se limiteaza la combaterea acelor patimi care si din punct de vedere social sunt considerate blamabile. Neajunsul principal in aceste cazuri este ca nu se poate cunoaste radacina pacatului, adica mandria. Si intrucat aceasta ramane vie, patimile se conserva nestingherite. Dimpotriva, in Biserica, tinta vietii duhovnicesti este smerenia.

 

Dar nici nepatimirea nu are, dupa invatatura Bisericii, sens negativ, caci nu inseamna nici abandonarea propriei persoane in voia vreunei soarte, nici impietrire sau insensibilitate sufleteasca. Toate puterile si facultatile naturale ale omului sunt bune si folositoare sporirii lui duhovnicesti si desavarsirii. In special mania sau iutimea si pofta - care, dupa psihologia clasica, formeaza partea patimitoare a sufletului - nu trebuie mortificate sau distruse, ci redresate si reorientate. De aceea, in traditia crestina ortodoxa, nepatimirea nu este mortificarea partii patimitoare a sufletului, ci convertirea ei de la cele rele la cele bune. Asadar, nepatimas este omul care leapada relele obiceiuri si se imbogateste cu cele bune.

 

In mod special in traditia patristica nepatimirea este legata de iubire si se traieste ca patima buna sau ca patima intru-Dumnezeu, care are ca urmare pieirea patimilor pacatoase si inflorirea virtutilor. Prin iubirea desavarsita si nepatimirea completa omul paraseste micimea sa de suflet si devine persoana universala, imbratisand inlauntrul sau intreaga omenire si traind unitatea firii omenesti.

 

In sfarsit, experienta marturiseste ca omul distinge lesne raul care se afla in ceilalti si in general in societate, dar anevoie recunoaste raul ce se incuibeaza in el insusi. De aceea, cu usurinta semnaleaza sau chiar infiereaza patimile si rautatile din persoanele celorlalti sau raul social, dar cu greutate face acelasi lucru cu el insusi. Insa raul nu poate fi combatut in persoanele celorlalti sau intr-o societate impersonala. Conceptia idealista a lui Kant cum ca omul devine imoral cand intra in contact cu societatea, are dezastruoase consecinte morale si sociale. Astfel, "omul moral" este pus in opozitie cu "societatea imorala" si se creeaza impresia ca moralitatea s-ar cultiva prin combaterea raului in persoanele celorlalti si, in general, in societate. Insa aceasta viziune idealista asupra moralitatii este, in ultima analiza, imorala si anticrestina, caci il duce pe om la impatimire si trufie, in vreme ce, pe de alta parte, contribuie la intarirea raului in viata personala si sociala.

 

Raul, care este legat de liberul arbitru, se combate prin insusi liberul arbitru. Iar combaterea aceasta nu se poate realiza decat numai prin consimtamantul celui ce dispune de liberul arbitru. Omul e dator sa simta responsabilitatea sa personala pentru prezenta raului in lume si sa il combata. De altfel, nu exista rau pe care sa nu-l aiba fiecare inlauntrul sau, intr-o forma sau alta. Deplina combatere a raului se face prin supunerea totala a omului fata de bine. Oricare alta infruntare a lui este gresita. in special transferarea raspunderii pentru rau de la noi insine la ceilalti reprezinta o foarte grava eroare care, practic, repeta pacatul lui Adam.

 

Omul nu trebuie, deci, sa se margineasca la el insusi si sa fie indiferent fata de ceea ce se intampla in jurul lui. Viata fiecaruia este legata organic de intreaga lume, caci fiecare om este lumea intreaga. Si orice este necesar lumii, trebuie sa se realizeze in omul concret. Libertatea, pacea, dreptatea, evitarea raului, negarea violentei, eliminarea urii trebuie sa devina teluri personale; doar astfel vor putea fi mai apoi izbanzi ale intregii omeniri. Fiecare om, ca membru al umanitatii, participa la raul sau la binele care exista in jurul lui. Si cand le savarseste el insusi, ingreuiaza sau, respectiv, usureaza intreaga omenire. Urmari la scara cosmica nu a avut doar pacatul lui Adam. Ci fiecare pacat al fiecarui om influenteaza intreaga lume.

 

Mediul propice al aparitiei si dezvoltarii patimilor este mandria. Aceasta l-a rupt pe om de ordinea randuita de Dumnezeu si l-a dus la apostasie si viata impatimita. Mandria este infatisata in scrierile patristice ca un duh necurat cu multe chipuri, care se lupta sa ii atraga pe toti in cursa, tinand seama de starea fiecaruia. Astfel, duhul acesta il ispiteste pe cel intelept cu intelepciunea, pe cel puternic cu puterea, pe cel bogat cu bogatia s.a.m.d. Impotriva tuturor acestora omul poate lupta prin cugetarea la obarsia lui pamanteasca, adica la faptul ca este zidit din pamant. Aceasta "cautare spre cele de jos" risipeste orice atac, pentru ca in modul acesta piere mandria.

 

Nu exista nimic mai puternic decat smerenia. Prin ea omul se intoarce la ordinea randuita de Dumnezeu. Aceasta vestejeste patimile si indeparteaza ispitele. Cu cat mai mult se smereste omul, cu atat mai mult este inaltat de catre Dumnezeu. De aceea osandirea-de-sine constituie conditia fundamentala a sporirii duhovnicesti. Cu cat omul inainteaza in cunoasterea de sine, cu atat inainteaza si in smerenie. Si cu cat inainteaza in smerenie, cu atat o simte mai fireasca si mai lipsita de durere.

 

In traditia patristica se disting doua feluri de smerenie. Prin cea dintai omul se asaza pe el insusi "mai prejos decat toate", in vreme ce prin cea de-a doua pune toate reusitele lui pe seama lui Dumnezeu. Precum caracteristic noteaza avva Dorotei, Sfintii, avand drept haina acest al doilea fel de smerenie, ocolesc slava cea de la oameni, ca sa nu isi intineze haina. Dimpotriva, cei ce cauta slava omeneasca se aseamana celor goi, care cauta zdrente sau ceva asemanator, ca sa isi acopere goliciunea. Smerenia aceasta nu este o simpla virtute morala, ci o insusire ontologica a fiintei lor.

 

Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina


Cumpara cartea "Morala crestina"

04 Februarie 2016

Vizualizari: 4236

Voteaza:

Raul si patimile 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

raul patimile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE