Razboiul nevazut, in doi

Razboiul nevazut, in doi Mareste imaginea.

Este in Evanghelie un cuvant al Mantuitorului care ne izbeste sufletul ca o porunca dumnezeiasca si, de indata ce ne vine in minte, ii descoperim forta, puterea si nevointa. Atunci cand Hristos spune pilda samarineanului milostiv, in momentul cand acesta ii da gazdei cei doi dinari, pentru a-l ingriji pe cel coborat de la Ierusalim si cazut intre talhari, pana la vindecarea completa, Iisus spune: "Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da". "A cheltui in plus" inseamna a porni de la ceea ce ai deja, spre ceea ce poti avea, dar nu ai inca. "A cheltui in plus" inseamna "a investi" in celalalt, cu ajutorul harului primit de la Dumnezeu, har simbolizat aici prin cei doi dinari ai samarineanului. "A cheltui in plus" inseamna mai ales privirea "inainte" a samarineanului, adica a lui Dumnezeu, care isi ofera darul, cei doi dinari, gazdei, pentru a-l ingriji pe cel ranit, dar cerandu-i, la fel ca in pilda talantilor, mai mult.

In casnicie, fiecare e gazda celuilalt, de vreme ce fiecare il primeste pe celalalt, care e ranit, dar, in acelasi timp, si uns cu vin si untdelemn - simboluri ale pecetii darului Duhului Sfant si ale Euharistiei "pentru iertarea pacatelor si pentru viata de veci". Privirea Domnului e indreptata intotdeauna inainte, depasind ranile spirituale pe care le descopera, pentru a varsa asupra lor vinul si untdelemnul, spre tamaduire. Dumnezeu il vede pe pacatos direct vindecat si restabilit. Aici putem descoperi una dintre problemele cele mai tainice ale vietii harice a cuplului.

Atunci cand un barbat si o femeie se recunosc si se unesc inaintea lui Dumnezeu pentru a forma un camin, adesea au un fel de intuitie a potentialului psihologic si spiritual al celuilalt. Ceea ce nu e absolut, dar se intampla suficient de frecvent pentru a fi necesar sa se discute aici. In fond, privirea cu adevarat iubitoare e incarcata de har. Daca omul iubeste intru iubire dumnezeiasca, il vede pe celalalt si cu o privire dumnezeiasca si il primeste asa cum Dumnezeu i-a poruncit sa-l primeasca.

Privirea cu care Dumnezeu priveste omul e mereu indreptata inainte, nu ramane blocata pe trecutul persoanei respective, ci cauta spre un viitor relativ. Dumnezeu vede omul in ultima sa posibilitate: "caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit". Dumnezeu discerne dinainte posibilitatile fiecarui om. Apoi, in functie de acestea, prin har, II hotaraste mantuirii si asemanarii cu chipul Fiului Sau. Harul da omului puterea de a depasi ceea ce este, pentru a deveni ceea ce nu este inca. Aceasta privire a lui Dumnezeu, omul o dobandeste numai prin iubirea adevarata pentru aproapele sau.

O privire profetica, prin care celalalt e vazut in plenitudinea potentialitatii sale si aceasta adesea inca de la prima intalnire. Dar, de vreme ce omul a uitat nevointele vietii spirituale, rugaciunea si, mai ales, renuntarea la sine, nu mai reuseste sa inteleaga acest lucru asa cum este el de fapt: ca pe o promisiune ce nu se poate realiza decat cu multe si mari eforturi. Adeseori, fiecare dintre cei doi are impresia ca celalalt e foarte aproape de aceasta devenire mai cu seama in timpul starii de har a inceputului vietii impreuna, cand traiesc arvuna devenirii potentiale. De aici atatea deceptii, ca sa nu spunem chiar crunte deziluzii, atunci cand viata de zi cu zi scoate la iveala egoisme, obiceiuri si pareri care se bat cap in cap, tot felul de manii - care contrazic in mod brutal intuitia de la inceput.

Astfel, se intampla ca prima impresie sa fie imediat refuzata pentru ca, in prezentul concret, nu exista nici un element care sa prevesteasca un posibil viitor in acest sens. Alteori, prima impresie e doar pusa la indoiala, refuzata, din nou acceptata, in functie de imprejurari. Se intampla insa si ca privirea inainte sa fie luata asa cum e si astfel sa constituie, din partea fiecaruia, realitatea promisa si, de altfel, posibila. Atunci, toate eforturile vor converge in sensul acestei evolutii spirituale, fiecare ajutandu-l pe celalalt in drumul sau. Atingem, aici, una dintre antinomiile spirituale ale vietii in doi. Daca in manastire sau in viata semi-eremitica, cel mai adesea un batran cu mare experienta duhovniceasca si cu vizibila sfintenie isi indreapta si isi calauzeste ucenicul sau ucenicii, in casnicie e vorba despre o fiinta imperfecta, care ajuta o alta fiinta imperfecta si se lasa ajutat de ea.

Bineinteles ca, in Biserica Ortodoxa, rolul Parintelui duhovnicesc e fundamental in vederea realizarii cuplului. Dar cuplul se asuma pe sine. Inceputul vietii in doi e o imperfectiune reciproca, din punctul de vedere al persoanelor, dar o desavarsire, din punctul de vedere al harului. Sa ne amintim numai ca, prin Taina, Hristos insusi devine comuniunea caminului. Deci unitatea cuplului nu trebuie cautata in ceea ce e imperfect, ci in ceea ce e desavarsit. Casnicia aduna doua fiinte imperfecte, pentru a le desavarsi. Doua fiinte imperfecte nu pot trai impreuna si nici nu se pot indrepta, decat pentru ca isi cladesc unitatea harica intru Hristos, piatra cea din capul unghiului, si se indreapta unii pe altii sub privirea lui Dumnezeu.

Aceasta dubla indreptare presupune ca fiecare sa se lepede de propria-i privire, adica de trecut, de conceptii, de certitudini, pentru a dobandi privirea dumnezeiasca. Astfel, va reusi sa vadeasca celuilalt un chip necunoscut pana atunci, necunoscut pentru ca pacatul il ascundea acoperindu-l, si pentru ca el insusi nu-si punea problema de ce se purta intr-un fel sau altul, de ce avea un anume mod de a considera viata etc. Intampinam aici o mare dificultate: sa-i descoperi celuilalt ce anume te paralizeaza spiritual, dar nu inchizandu-te intr-un chip (cioplit), ci aratandu-ti potentialitatea duhovniceasca. Marele pacat este ca omul se judeca pe sine si isi plasmu ieste un chip in care incepe sa creada. isi face pro priul idol. O trasatura de caracter, un obicei, un stil de viata, un mod de a gandi - toate devin ab solute si suntem tentati sa spunem: "ei bine, acesta sant eu". Dar privirea dumnezeiasca a celuilalt e nevointa care problematizeaza tot ce tine de 'acesta' si permite schimbarea.

Dumnezeu vede omul intr-o frumusete inimaginabila, iar atunci cand il priveste, i-o dezvaluie toata pe de-a intregul: cel mai adesea, omul nici nu se recunoaste in ea. Iubirea reveleaza o fiinta noua, nebanuita, care adesea chiar sperie, atat e de diferita! Cu toate acestea, este o fiinta reala; numai ca e fiinta "dinainte" si nu cea "dinapoi". In casnicie, fiecare poate dobandi acest dar al adevaratei priviri. Prin iubirea harica, iubesti ipostasul adevarat, realitatea spirituala a sotului sau a sotiei. E o realitate care se dobandeste prin razboiul nevazut, de fiecare zi. Viata spirituala a celor casatoriti nu e diafana, ci tine de concretul cotidianului, unde fiecare arata celuilalt efortul necesar schimbarii unui anumit mod de a reactiona, a unei prejudecati, a unui tip de comportament si efortul necesar devenirii intru fiinta sa potentiala, inca nedesavarsita, dar de infaptuit. Omul are a deveni ceea ce nu este inca, spun Parintii Bisericii. Deci daca nu uita de sine, mai intai, lepadand ceea ce este, omul nu va reusi niciodata sa ajunga ceea ce are a fi. Ceea ce nu e posibil fara aflarea linistii interioare: a impacarii cu sine - care e fundamentul intregii vieti duhovnicesti.

In casnicie, harul nu e dat intotdeauna direct; cel mai adesea, vine prin celalalt. E una dintre marile taine ale vietii spirituale in doi. Vechile atitudini, imagini despre sine, vechile conceptii se cern trecand prin ochii plini de iubire ai celuilalt, care da la o parte orgoliul, vanitatea si toti ceilalti paraziti ai sufletului. Privirea iubitoare a celuilalt pune inainte, apoi, perspectiva devenirii spirituale, a adevaratei "metanoia", a transformarii totale a fiintei si te ajuta sa te simti din ce in ce mai strain de imaginea pe care ti-o plasmuiesti despre tine si sa-ti descoperi, treptat, ultimul ipostas al adevaratei tale fiinte; aceasta privire plina de iubire a celuilalt e chiar privirea lui Dumnezeu si e o permanenta invitatie la schimbare, la evolutie.

A-ti lua crucea in fiecare zi - sunt cuvinte care arata ca lepadarea de sine e razboiul cel mai greu, cel mai obisnuit si cel mai important al vietii spirituale. Crucea simbolizeaza, aici, incercarile prin care invatam lepadarea de sine. In pilda tanarului bogat, pe care Hristos il indeamna, privindu-l cu drag, sa-si vanda averea, sa o dea saracilor si sa-L urmeze pe El, Mantuitorul combate tocmai acest atasament al sufletului de cele ale lumii, atasament care adeseori merge pana la identificare. "Du-te, vinde averea ta" - nu vizeaza doar banii si proprietatile materiale, ci si falsele bogatii interioare ale sufletului, care ajung sa se amestece in substanta fireasca a acestuia''. Vindecarea bogatilor este, aici, chiar eliberarea de povara lor - iata imensa victorie a sufletului omenesc, a omului, asupra sa. Caci mult mai greu e sa renunti la aceste bunuri, adanc inradacinate in inima, decat la proprietatile materiale. E mult mai greu sa te eliberezi de bunurile interioare, decat de bogatiile exterioare. In alta parte, Mantuitorul spune ca "cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica". "Daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada''.

Omul, pentru a renaste in Duhul Sfant, trebuie sa moara siesi, trebuie sa moara conceptiilor despre sine. Iar crestinul care se leapada de vechile obiceiuri, se leapada de sine pentru a implini voia lui Dumnezeu, dobandeste biruinta chiar si asupra sa. "Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica". Chiar despre acest razboi nevazut pe care il are de dus omul impotriva sa, Mantuitorul spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". Si aici, exemplul trebuie luat si intr-un sens simbolic.

Casa il reprezinta pe om, cu dusmanii lui intr-insa. Tatal e ereditatea psihica, legata de educatie, de mediul social, de prejudecati, de reguli, de legi - care sunt ale lumii si nu ale lui Hristos. Fiica e sufletul insusi, care respinge aceasta legatura de rudenie simbolizata de mama, si educatia, simbolizata prin soacra. Omul vechi intra in contradictie cu omul nou, cu omul pe cale de a se naste, de a se inalta. Omul vechi e rob potrivnicului, pe cand omul nou e "sub jugul bland al lui Hristos". Aceasta e lupta care se duce in interiorul omului.

Omul nou se naste in Duhul Sfant. "Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada imparatia lui Dumnezeu"''. Nasterea a doua se petrece chiar atunci cand omul, si batran fiind, intra a doua oara in pantecele maicii sale si se naste'. Cat de precise sunt aceste cuvinte! Nu trebuie sa uitam ca Hristos vorbea in aramaica, iar in aceasta limba semitica, la fel ca in ebraica sau in siriaca, Duhul Sfant este de genul feminin, nu masculin. Astfel, maica din pantecele careia omul, imbatranit de pacat, trebuie sa se nasca a doua oara, pentru ca prima oara s-a indepartat, o data cu Adam si Eva, de semintia lui fireasca, e chiar Duhul Sfant, Mangaietorul, cel care zamisleste, sporeste si hraneste. Omul trebuie asadar sa revina la nasterea din Duhul Sfant, iar pentru aceasta trebuie sa moara nasterilor plasmuite ale lumii. De altfel, multi dintre Parintii Bisericii, ca bunaoara Isaac Sirul, Diadoh al Foticeii, s.a., vorbesc in repetate randuri despre Sfantul Duh la feminin, comparandu-L cu o maica.

"Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa va nasteti de sus. Vantul - Duhul - sufla unde voieste si tu auzi glasul lui, dar nu stii de unde vine, nici incotro se duce. Astfel este cu oricine e nascut din Duhul". Hristos arata aici despartirea neta dintre trup si Duh. Nastere din trup, cu toti factorii ereditari, cu toate cunostintele, referintele, reperele si continuitatile specifice. Nastere din Duh, "nu stii de unde vine, nici incotro se duce", dar tocmai in absenta ereditatii, a referintelor, reperelor, raporturilor cu trecutul sau cu viitorul, cu societatea, familia, educatia, adica tocmai libera de tot ce hraneste omul vechi si prejudecatile sale. E vorba despre o ruptura de toate referintele lumii. Iata cum descoperim, si aici, sensul spiritual al relativitatii. Crestinul, stiindu-se inca sub imperiul impresiilor omului vechi si al iluziilor acestuia, relativizeaza tot ce resimte ca fiind in sine provizoriu si sortit sa dispara o data cu nasterea deplina in Duh. Crestinul constientizeaza ca ceea ce simte despre sine e trecator, sortit disparitiei pentru a lasa loc pietrei albe a noii sale fiinte spirituale, insemnata "cu nume nou, pe care nimeni nu-l stie decat primitorur'.

Nimeni nu poate sti numele inscris pe piatra alba, adica nimic din lume nu poate cuprinde, cu elementele si conceptiile lumesti, vesnica noutate a Duhului Sfant in care omul nou e renascut. Mintea care se indreapta spre Dumnezeu, adica spre Tatal ei, trebuie sa-si inceteze orice gand lumesc, sa se elibereze de orice concept omenesc: atunci il va primi pe Dumnezeu, fara chip, fara forma, in negraita slava. Atunci cunoaste ca n-a cunoscut nimic, caci obiectul cunoasterii e incomprehensibil. Dumnezeu daruieste aceasta piatra alba, adica innoita, celui care biruieste in razboiul nevazut; deci piatra are caracterul unui dar, al unei harisme venita de undeva, dar dintr-un "undeva" in care primitorul de-abia acum e primit pe deplin, iesind din lume, dar ramanand totusi om. Aici se manifesta absoluta despartire: numai cel care traieste aceasta experienta cunoaste numele primit "de undeva"; nimeni altul nu-l poate auzi, pentru ca lumea are o intelepciune care ii este proprie, adica decazuta, si careia intelepciunea lui Dumnezeu ii este inaccesibila. Casnicia proiecteaza omul inspre acest nume nou si, aici s-ar putea spune, in intimitatea lor cea mai profunda si in iubirea dumnezeiasca, cei doi isi cunosc numele tainic unul altuia, uneori chiar unul inaintea celuilalt.

Astfel, in casnicie, razboiul duhovnicesc e dublu, de vreme ce fiecare incearca sa se lepede de sine pentru celalalt, pentru a-l ajuta sa se nasca spiritual din propria-i realitate profunda, pentru a-si regasi adevaratul ipostas. Cununa, care in ritualul ortodox se aseaza pe capul mirilor, e simbolul imparatirii Duhului Sfant, dar si semnul martiriului la care sunt chemati cei doi. Atunci cand un barbat si o femeie sunt uniti prin Taina Sfanta savarsita de preot, in Biserica Ortodoxa ei au de trecut printr-un ritual care le aminteste de aceasta dubla nastere spirituala. E Slujba Cununiei. "Se cununa robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin" - spune preotul, in timp ce cununa mirele. "Se cununa roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin" - rosteste in continuare, in timp ce cununa mireasa. Astfel, fiecare e cununat in numele celuilalt, aratandu-se ca fiecare e cununa martirica a celuilalt si, pentru ca semnificatia aceasta sa fie clara, spre sfarsitul slujbei, sotii, inca purtand cununile, condusi de preot, inconjoara de trei ori Evanghelia, aratand ca, de aci inainte, Hristos va sta in centrul vietii amandurora. In acest timp, la strana se canta: "Sfintilor mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre"- facandu-se din nou aluzie la cununile martirice. Dar, intre cununie si acest ritual, cei doi sorb din cupa vietii impreuna, mai intai barbatul si apoi femeia.

Cununa martirica simbolizeaza, deci, atat povara imperfectiunilor celuilalt, cat si descoperirea, inaintea lui, a propriilor imperfectiuni. De aceea se rosteste in Biserica Ortodoxa, atat de adevarat: "Se cununa robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N).. " si "Se cununa roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N) ..." - fiecare devenind cununa martiriului, deci a biruintei celuilalt. Si numai purtand aceasta cununa, fiecare progreseaza. Fara cununa, nimeni nu poate intra in imparatia cerurilor, cununa fiind aceea care ne introduce in viata dumnezeiasca. Prin aceasta Taina, fiecare il sprijina pe celalalt sa se nasca din nou, in adevaratu-i ipostas spiritual. Caci o cununa mai intai o primesti, iar apoi o porti. La fel, fiecare mai intai il primeste pe celalalt in suflet, iar apoi il poarta in inima. Cei doi devin, unul pentru altul, Hristos purtand pe umeri oaia cea pierduta, dupa ce a aflat-o. Fiecare e pentru celalalt crucea, pe care Hristos ne-a poruncit sa o luam, lepadandu-ne de noi insine.

Si cu siguranta daca fiecare isi asuma casnicia astfel, cei doi sunt, impreuna, urmatori ai Mantuitorului. Iar crucea, chiar daca poarta spre mormantul sufletului pierdut, duce spre lumina, bucuria si slava invierii. Din acest moment, cununile devin semnul prezentei invizibile a lui Hristos, prin Sfantul Duh. Biserica ortodoxa canta aceasta bucurie chiar in timpul slujbei: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii". invierea sufletelor e principala invatatura a vietii spirituale, in ortodoxie. Dar adeseori apare, aici, o deviere devenita deja clasica : nu mai vedem decat invierea, trecand peste adevarul ca a invia inseamna "a te ridica din mormant" si presupune, in prealabil, o asumare voluntara a mortii.

Slujba Cununiei contine si o semnificatie imperiala. A fi cununat inseamna, pentru celalalt, a-i fi imparat, respectiv imparateasa. intotdeauna, imperialitatea e inconjurata cu o aura de sacralitate. E impodobita cu toate frumusetile, asa cum o arata chiar si vesmintele liturgice pe care le poarta suveranii in ziua incoronarii lor. Ei bine, asa il vede si Dunmezeu pe om: in imperialitatea si frumusetea sa absoluta. Daca Dumnezeu nu ar privi omul astfel, chiar si atunci cand acesta e cazut in tina pacatului, nimeni dintre noi nu s-ar mai putea ridica, nimeni nu s-ar mai putea dezbraca de hainele placerilor, ale grijilor lumesti, pentru a se invesmanta in lumina si frumusete. Cununa arata, inaintea lui Dumnezeu, frumusetea profunda a fiecarui ipostas care isi asuma imperialitatea spirituala. In acel moment, Hristos imparatul insusi ofera credinciosului puterea de a stapani, intru Duhul Sfant. In trairea mistica, cel care se roaga se vede pe sine "altfel", sub privirea lui Dumnezeu, si are constiinta ca Hristos il vede cu adevarat intr-o frumusete de-a dreptul stupefianta. Atunci, sufletul isi spune siesi si ii spune lui Hristos: nu, nu se poate sa fiu eu acela.

Totusi, vede ca fiinta sa adevarata, ca ipostasul sau adevarat e imbracat cu negraita frumusete si inzestrat cu putere imparateasca. Dar aceasta viziune e antinomica deoarece, descoperin-du-si frumusetea, el descopera si toata uraciunea care umbreste lumina si o intuneca. Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, descoperirea pacatelor si a greselilor trecutului are loc o data cu revelarea frumusetii luminii necreate. Cununia e semnul duhovnicesc al frumusetii absolute a celuilalt, spre care va trebui sa-si indrepte intreaga viata. Dar pentru ca lucrul acesta sa fie posibil, e nevoie ca fiecare dintre cei doi sa-l vada pe celalalt astfel incununat cu slava: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii" - se canta in Biserica, in acest moment.

Slava si frumusetea luminii lui Dumnezeu si cinstea de a te invesmanta in ele sunt realitatea mistica ce ii incununeaza, la un loc cu martiriul, pe cei doi miri.

Parintele Michel Laroche

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4972

Voteaza:

Razboiul nevazut, in doi 0 / 5 din 0 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Ela ManolachePostat la 2010-06-17 02:10

    Cati tineri realizeaza importanta slujbei de cununie..."ce a unit Dumnezeu,omul sa nu dezlege".Casatoria nu mai este privita ca o uniune atat in viata de aici cat si in cea de dincolo.

  • Lale Badescu CristianPostat la 2010-06-16 05:22

    ideea aceasta cu "a-ti lua crucea in fiecare zi" ....poate ar trebui definit mai clar.....

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE