Sensul eshatologic al timpului. Timp si vesnicie

Sensul eshatologic al timpului. Timp si vesnicie Mareste imaginea.

Sensul eshatologic al timpului. Timp si vesnicie

                                                                                    

Se poate vorbi la omul religios de o nostalgie a paradisului, in sensul de o nostalgie dupa timpul originar si de o tendinta de a recupera acest timp primordial. Omul traieste cu nostalgia acelui illo tempore. Pentru el fiecare clipa este o sansa de a recupera acest timp. Din acest punct de vedere putem afirma reversibilitatea timpului pentru omul arhaic. In conceptia traditionala timpul este de natura sacra. " Timpul sacru este, prin insasi natura lui, reversibil, in sensul ca, la drept vorbind, este un Timp mitic primordial devenit prezent. Orice sarbatoare religioasa, orice Timp liturgic consta in reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc intr-un timp mitic...A participa religios la o sarbatoare inseamna sa iesi din durata temporala obisnuita pentru a te reintegra in Timpul mitic reactualizat de sarbatoarea insasi".


Nostalgia dupa timpul originar este transfigurata in momentul sarbatorii. Trairea momentelor de sarbatoare nu inseamna o repetitie monotona a unor acte cultice. Omul religios intelege fiecare clipa ca o sansa unica in care are posibilitatea sa transfigureze prezentul efemer in vesnicie. Timpul sarbatorii este prin excelenta kairos, un timp al lui Dumnezeu in care se inlatura chinul datorat rupturii dintre transcendent si imanent. " Sarbatoarea este sentimantul luminos al impartasirii tuturor din acelasi sens, care ajunge sa umple toata realitatea conceputa ca o nesfarsita ordine providentiala. Sarbatoarea este existenta unificata si transfigurata. Durerea de a imparti existenta in doua, caci o asemenea durere exista in lumea de aici si lumea invizibila, care s-a precizat in dualitatea fenomen-noumen din filosofia kantiana, dispare in sfarsit in mare parte in sarbatoare si, in orice caz nu mai este un chin".


Timpul nu mai e vazut ca un dusman care trebuie anihilat, ci mai degraba ca un cadru care ne reveleaza posibilitatea unor intermitente cu vesnicia. " Atunci inceteaza concurentele, limitarile, problematizarile, cerul devine marea fresca a vietii, omul capata zelul de a infaptui acordul complet cu Creatorul, cu existenta generala, cu el insusi".


In contrast, omul pragmatic al zilelor noastre subordoneaza timpul intereselor sale. El nu mai traieste in timp, ci sub domnia timpului. De multe ori el devine o victima a propriei agende, sub presiunea unei vieti bulversate de agitatie si stres. Inclusiv timpul sarbatorii si-a pierdut semnificatia sacra. In eseul " Declinul sarbatorii", Vasile Bancila scria: " Azi nivelam totul. Nu mai stim ca existenta are atata valoare cata sarbatoare realizeaza, cat suflu de sarbatoare pune in lucruri si gesturi. Nu stim si de aceea ducem o lupta surda contra sarbatorilor in ceea ce ele reprezinta autentic...La moderni, sarbatoarea decazand, timpul reapare ca zadarnicie, ceea ce e cu atat mai dramatic cu cat omul de azi, fiind atat de frecvent imperialist, nu se resemneaza usor sa I se anuleze absolutul dorintelor". Totusi in anumite momente, chiar si omul dezradacinat din Traditie poate avea o alta perceptie a timpului. De exemplu, atunci cand petrece clipe cu persoana iubita sau isi reaminteste de cei dragi, viata omului pare sa fie racordata la o alta dimensiune a timpului. Acum pentu el timpul nu mai este dominat exclusiv de pragmatism, nu mai inseamna doar bani. Acele clipe sunt incarcate de o bucurie care forteaza barierele efemerului. Acum timpul inseamna viata!
 

Menirea noastra este aceea de a regasi (nu de a inventa!) sensul timpului dat de Dumnezeu. In vesnicia lui Dumnezeu este presupusa posibilitatea existentei timpului, dar a unui timp in care sa se concretizeze un raspuns liber din partea omului la chemarea de iubire din vesnicie a lui Dumnezeu.

Credem ca in aceasta perspectiva trebuie intelese cuvintele rostite de Ecclesiastul: "...Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; ...vreme este sa ranesti si vreme sa tamaduiesti; …vreme este sa plangi si vreme sa razi; ...vreme este sa iubesti si vreme sa urasti…" (Ecclesiastul 2, 1 - 8). Aceste cuvinte nu ar trebui intelese in sensul ca omul ar dispune de timp si ca are vreme sa faca de toate: sa se nasca, sa planga, sa rada, sa iubeasca etc. Omul nu dispune de timp, el traieste in timp si are menirea sa regaseasca sensul incorporat in timp. Expresia "vreme este" nu inseamna ca omul "are" vreme. Este diferenta fundamentala intre "a fi" si "a avea". Omul nu are timp, el este in timp. Si daca el este in timp va fi capabil sa actualizeze la momente diferite sensurile puse de Dumnezeu in timp. In acest fel el se afla intr-o miscare care converge spre Dumnezeu. Astfel omul traieste timpul ca o inaintare spre vesnicie.

Aristotel in Fizica face o distinctie intre o pote(OP) si to ine (TE). Exista o primordialitate a lui OP  fata de TE . In sensul aceste putem vorbi de o distinctie intre timp si eternitate, dar fara a le separa. "Simultaneitatea celor doi termeni ai alternantei fundamentale semnifica,  asadar, o legatura intima intre timp si eternitate. Primordialitatea lui OP in raport cu TE vrea sa mai spuna ca temporalitatea nu poate fi conceputa in afara unei predeterminari a eternitatii".

Dar simultaneitatea dintre OP si TE ne releva si faptul ca Fiinta se invaluie pe ea insasi. Cea care invaluie este Fiinta, cea invaluita este fiintarea. Orice lucru fiinteaza in timp, dar nu prin el insusi, deoarece orice faptura nu poate exista prin ea insasi, ci numai in invaluirea propriei sale fiinte. Deci timpul este deschis catre eternitate."...Atata vreme cat lucrurile sunt in Timp, inseamna ca ele nu sunt in ele insele si ca, daca timpul TE este intotdeauna invaluit intr-un Timp OP, asta se intampla tocmai pentru ca el se constituie ca o perpetua iesire din sine, mai precis ca o ekstaza."

Fizica lui Aristotel trimite la metafizica. Chiar daca Aristotel vorbeste de o masurare a timpului, el nu da procesului de masurare conotatii exclusiv imanente. Masurarea timpului nu e vazuta ca o decadere de la temporalitatea originara, o ocultare a fenomenului timpului si o reducere a unitatii extazelor temporale la un prezent nediferentiat.

Aristotel nu are in vedere o logica pur fenomenologica atunci cand se refera la masurarea timpului. Logica lui Aristotel este una simbolica, simbolul constituind pentru Stagirit calea de actualizare a formalului. Perceptia naturala nu inseamna in mod necesar tematizarea timpului. Pentru ca tematizarea timpului sa poata fi posibila in cadrul natural al timpului, Aristotel dubleaza timpul natural TE cu unul artificial ( ca timp numeric, masurabil), dar tot ca produs al lui OP si prin aceasta identic, in principiu, cu TE. Ambivalenta TE (natural si artificial) ne face sa redescoperim menirea TE de a fi actualizat in OP si ne fereste de a face o legatura exclusiv imanenta intre cele doua fete ale TE. O atare relatie intre timpul natural si timpul artificial in cadrul TE si posibilitatea masurarii timpului artificial face mai transparenta legatura intre lumea naturala si cea naturala. Prin asocierea celor doua modalitati de fenomenalizare a timpului (naturala si artificiala), natura devine in mod vizibil un simbol al lumii care trece dincolo de ea. Dar aceasta lume supranaturala nu ramane exterioara lumii fenomenologice, ci se vadeste prin ea. In acest fel fizica lui Aristotel este ancorata in metafizica.

In dialogul Timaios, Platon defineste timpul:" Or, atunci cand Tatal a zamislit aceasta lume, nascuta dupa chipul nemuritorilor zei, vazand ca se misca si e vie, fu cuprins de de incantare si, in bucuria lui, se gandi cum s-o faca si mai asemanatoare modelului. Si pentru ca acest model este o vietuitoare vesnica, se stradui, dupa putere, s-o faca asemenea si in aceasta privinta. Dar sta in firea vietuitoarei model de a fi eterna, iar a conferi aceasta eternitate unei lumi create, in intregimea ei era cu neputinta. De aceea, Demiurgul a inchipuit un anume fel de imagine mobila a eternitatii si, oranduind simultan cerul, a facut din eternitatea imobila si una ca numar acrasta imagine eterna care se misca potrivit numarului, adicacea ce numima a fi timpul. Intr-adevar, zilele si noptile, lunile si anotimpurile n-au existat inaintea nasterii cerului. Sorocul venirii lor pe lume s-a implinit doar atunci cand cerul insusi a fost facut."

 Astfel timpul are o valoare iconica. Dar foarte interesant este ca desi suntem tentati ca intr-o prima faza sa consideram timpul ca o imagine mobila a eternitatii, timpul fiind o categorie din lumea schimbatoare a fapturilor sensibile, iar eternitatea apartinand lumii inteligibile a prototipurilor, in realitate lucrurile nu stau tocmai asa. " Nu este necesar ca imaginea sa faca parte doar din randul fiintelor sensibile, caci si realitatile mediane, nu numai cele sensibile, participa la fiintele prime, de vreme ce, la randul lor, sensibilele se aseamana celor ce sunt prime".


Aristotel dezvolta o teorie a invaluirii celeste, conform careia cerul insusi nu poate avea o valoare topica si ca atare fiecare lucru imanent isi are propriul sau cer transcendent. Ptolemeu isi dezvolta conceptia despre cosmos pe baza ideilor din Fizica lui Aristotel. Universul ptolemaic era unul plin de simboluri. Cerul universului lui Aristotel nu era unul care se putea cuceri cu telescopul. O data cu Nicolaus Cusanus si Copernic are loc secularizarea cerului. Totusi la Copernic mai avem un centru ( Soarele). Sistemul lui este heliocentrismul ( Soarele este in centru, iar planetele se rotesc in jurul lui). Fizica actuala, fundamentata pe teoria relativitatii generalizate a lui Einstein, face ca oricare centru privilegiat sa dispara. Centrul este pretutindeni ( adica nu este centru), observatorul oriunde ar fi plasat, considerandu-se in centru.
 

Secularizarea eternizarii cerului implica si o eternizare a cerului secular. Aceasta mutatie are loc in mentalitatea lumii moderne. In stiinta moderna aceasta transformare de mentalitate se reflecta in trecerea de la geometria astrelor la algebra (avand ca intermediar geometria analitica a lui Descartes).

Aceasta mentalitate moderna care consta in "... eternizarea proiectului uman cuprins in cotidianul modern a degenerat in ultima si cea mai periculoasa dintre utopii-cea a imanentismului absolut, adica a pamantului fara Cer. Pentru timpurile sale de inceput, acest imanentism atotsecularizator- fie el de dreapta (fascismul), fie de stanga (comunismul) mai putea rezerva inca imanentei un oarecare iz utopic (unul, ce-i drept devenit, intr-un chip tragic, foarte... terestru). El si-a gasit foarte curand implinirea istorica in secularizarea eterna a Cerului. Fiindca in acest din urma timp al indiferentei - care este post-modernitatea - facticitatea cotidiana devine una cu adevarat atopica... E tocmai evul in care se experimenteaza (ca fapt cotidian, ce-i drept) maxima distanta dintre Cer si pamant, in paradoxala ei calitate de diferenta ocultata (cadere in uitare) prin chiar indiferenta eternei reiterari intratemporale a lui acum".

E necesar sa facem o distinctie intre kairos, un timp al lui Dumnezeu care ne permite sa traim intr-un mod autentic clipa si cronos, un timp al oamenilor, monoton si liniar. Clipa kairotica recapituleaza trecutul, dar intr-o perspectiva eshatologica ( si astfel trecutul, prezentul si viitorul se unifica), pe cand clipa intratemporala este separata de trecut si viitor, ea reificand intr-un mod monoton un prezent liniar. De fapt o problematica autentica a timpului nu poate fi abordata decat in cheie eshatologica. Virgil Ciomos in lucrarea "Timp si eternitate" afirma ca: "...problema timpului nu poate surveni decat pentru acela care iese oarecum din timp, atingand intr-un fel limita acestuia. Or, limita invaluitoare a oricarui timp este eternitatea. A pune problema timpului coincide cu un fel anume de a-l invalui. Survenirea acestei chestionari nu se poate consuma decat la frontiera timpului, adica la capatul lui. Intrebarea privitoare la timp releva, prin urmare, din propria sa eshatologie, incat a fi in Timp revine in cele din urma la a fi la capatul timpului. Or, eshatonul invaluitor al timpului reprezinta epifania eonului insusi, interfata acestuia cu timpul...Putem acum conchide ca intrebarea privitoare la timp este o epifanie a eternitatii insasi".

Din perspectiva crestina timpul este indisolubil legat de vesnicie. Timpul a aparut odata cu lumea creata, dar el este legat de vesnicia de dinainte si de dupa timp. Exista o stransa legatura intre timp, vesnicie si creatie. Timpul nu ramane exterior creatiei, ci devine conditia inaintarii ei inspre Dumnezeu. In acest fel timpul devine cadrul unei interelationari intre Dumnezeu si creatia Lui. In momentul unirii desavarsite dintre Dumnezeu si lume, timpul redevine eon in eternitate. Dinamica convergentei creatiei din timp intr-o lume transfigurata pentru toata vesnicia subliniaza cat de mult creatura este facuta pentru Dumnezeu, cat de mult este legata de eternitatea lui Dumnezeu.

Desi Dumnezeu este transcendent din vesnicie fata de lumea creata, El patrunde in imanenta temporalitatii. Se realizeaza astfel o perihoreza intre vesnicie si timp, care le permite o coexistenta coerenta. Patristica rasariteana nu a separat transcendentul de imanent si prin aceasta nu a exprimat o opozitie intre vesnicie si timp. H Urs von Balthasar in " Liturgia cosmica" arata ca daca miscarea si schimbarea reprezinta categoriile timpului, atunci ideea de imutabilitate si de nemiscare nu se poate aplica vesniciei dumnezeiesti. Si aceasta pentru ca vesnicia lui Dumnezeu din perspectiva crestina nu inseamna eternitatea unei unei lumi inteligibile". (Platon). Prin faptul ca Hristos este Dumnezeu care s-a intrupat in istorie se depaseste contradictia dintre timpul mobil si eternitatea nemiscata.

Ziua a opta  - semnifica prezenta eshatonului in timp, reinnoirea, transfigurarea intregii creatii. A fost numita de Parintii Bisericii " Ziua Domnului", " ziua fara noapte", "ziua fara succesiune", " ziua fara sfarsit". Acesta denumiri evidentiaza caracterul vesnic al unirii creatiei cu Dumnezeu, transfigurand caracterul temporal al existentei. Vesnicia patrunde in timp dar pentru a-i da fundamentul launtric de transfigurare. " Timpul gaseste plenitudinea sa in a opta zi, in Ziua Imparatiei lui Dumnezeu. Credinciosul crestin traieste timpul intr-o maniera eshatologica pana cand vine Imparatia lui Dumnezeu. A opta zi simbolizeaza in vocabularul ecleziastic aceste puncte prin care eshatonul penetreaza in timp si restituie prezentului, intr-o maniera mistica, eternitatea. Aceste puncte sunt faptele noii iconomii in Hristos, in realitate Invierea si Duminica. Parintii capadocieni au combinat a opta zi cu restaurarea lucrurilor, care au fost perturbate prin pacat, in perpetua lor miscare spre Dumnezeu".

Sf. Maxim ne descopera complexitatea unei miscari in care exista o reciprocitate a sensurilor relationarii dintre Dumnezeu si creatie. Prin convergenta acestor miscari se realizeaza o unificare a creatiei cu Dumnezeu, implinindu-se astfel vocatia de permanenta eshatologica a creatiei Aceasta coordonata eshatologica nu se refera atat la realitatile ultime ale lumii, nici la evenimentele legate de Parusia Domnului, ci la o stare a unei lumi restaurate si transfigurate, in care duhul eshatologic al veacului de dincolo interfereaza cu veacul lumii actuale. " O data ce veacurile randuite de mai inainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea sa se faca Om au luat sfarsit la noi, Dumnezeu implinind cu adevarat intruparea Sa desavarsita, trebuie sa asteptam de aici inainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt randuite pentru lucrarea indumnezeirii tainice si negraite a oamenilor. Unele din veacuri sunt pentru coborarea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu. Daca Domnul nostru Iisus Hristos este inceputul, mijlocul si sfarsitul tuturor veacurilor trecute, prezente si viitoare, pe drept cuvant putem zice ca a ajuns la noi, in virtualitatea credintei, sfarsitul veacurilor destinate indumnezeirii celor vrednici, care actual se va face aratat dupa har, in viitor".

Sf. Maxim se detaseaza de o istoricitate liniara, cronologica conform careia istoria este o succesiune de evenimente intr-un cadru temporal. Veacurile lumii acesteia ne ofera sansa de a participa inca de aici la transfigurarea istoricului, prezenta simultana a eshatonului cu istoria, facandu-ne sa pregustam taina imparatiei. Lumea este cadrul de manifestare a imparatiei lui Dumnezeu, un spatiu in care istoria se impleteste cu eshatonul, fara ca timpul actual sa fie identic , in natura, cu vesnicia. Aceasta intelegere a realitatii ne face sa patrundem sensul adanc al transfigurarii intregii creatii. Veacurile supuse temporalitatii de aici nu ne dau decat o pregustare secventiala a vesniciei, a comuniunii finale cu Dumnezeu si intreg cosmosul. In schimb, veacurile de dincolo de existenta actuala ne fac partasi la o indumnezeire continua, la o inaintare infinita in comuniunea cu Dumnezeu. "Astfel, veacurile vietii in trup, in care traim acum sunt veacurile starii active, iar cele viitoare, care urmeaza dupa cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii in starea patimitoare. Asadar, aici gasindu-ne in stare de activitate vom ajunge odata, la sfarsitul veacurilor, luand sfarsit puterea si lucrarea noastra prin care activam, iar in veacurile ce vor veni, patimind prefacerea indumnezeirii prin har, nu vom fi in activitate, ci in pasivitate, si de aceea nu vom ajunge niciodata la sfarsitul indumnezeirii noastre".

Sensul eshatologic al timpului este dat de directii mai noi in teologia greaca. Mai intai initiativa eshatologoca vine din domeniul biblic de la Sava Aguridis. Apoi Ioan Zizioulas se straduieste pentru  o redescoperire a eshatologiei Sfintilor Parinti. In al treilea rand Nikos Nissiotis ofera o sinteza, bine articulata a eshatologiei biblice si patristice. Pentru Zizioulas eshatonul este depasirea timpului dar  nu intr-un mod contrar timpului. Viata crestinului este orientata spre eshatologic, euharistia dand autenticitate vietii particulare a crestinului. Pentru mitropolitul Pergamului, Occidentul insista prea mult asupra istoriei, pe cand Rasaritul pe eshatologic.

Sensul timpului se desavarseste si se implineste in Hristos. In Iisus Hristos timpul isi regaseste sensul autentic. Anterior de Hristos, istoria se indreapta spre El. Dupa intrupare, timpului ii este conferita o noua dimensiune: aceea a rascumpararii si restaurarii creatiei. Vesnicia nu inseamna o anulare a timpului, ci o plinatate a lui. Intruparea lui Hristos ne ofera un timp al mantuirii, al plinatatii totale si desavarsite.

Timpul istoriei noastre crestine are un caracter eminamente eshatologic. In rugaciunea " Tatal nostru" rostim: " Vie Imparatia Ta". E important ca timpul dupa Hristos in care noi traim sa nu fie animat de o simpla tensiune catre un viitor asteptat. Versetul biblic Marana tha (Domnul vine) e foarte adevarat, dar e gresit sa credem ca atitudinea noastra trebuie sa fie una de pasivitate, in asteptarea unui eveniment viitor. In prima epistola a lui Ioan citim: " Acum suntem fii ai lui Dumnezeu, dar ce vom fi nu s-a aratat inca". (Ioan 3, 2)Timpul lui Dumnezeu este mereu un acum. Nu este acum-ul clipei cronologice, sterile, echidistante si neutre. Evanghelistii prezinta Imparatia lui Dumnezeu fie ca pe un eveniment asteptat coborand din viitor, fia ca pe un mister deja prezent inlauntrul nostru. " E vorba deci, daca putem spune asa ceva, de o eshatologie inca de sperat si de dorit, care sa conserve foarte viu sentimentul acelei inlantuiri misterioase dintre viitor si deja-aici, deja si nu inca...".

Perspectiva eshatologica asupra timpului ne fereste de pacatul triumfalismului, in care, din nefericire, cadem de atatea ori. Adesea uitam de statutul nostru de pelerini in aceasta lume (" Nu avem aici cetate statatoare", Evrei 13, 14), iar aceasta tendinta foarte periculoasa, generatoare de complacere si autosuficienta ne face sa ne degrevam de la responsabilitatile noastre reale. Eludam in acest fel exigentele cele mai inalte si mai imediate ale vocatiei noastre de crestini.

Tocmai de aceea timpul Bisericii este un timp al pocaintei, al convertirii (metanoia presupune o prefacere adanca a mentalitatii, a modului de a fi). Traim astfel un timp al "...chemarii la convertire, dar aceasta ramane mereu in infidelitate fata de vocatia noastra atat de inalta, o stim bine. E timpul pacatului inca dominand in noi, triumfand adesea chiar in pofida a ceea ce noi am vrea sau pretindem ca vrem". Pentru depasirea autosuficientei, a tendintei triumfaliste trebuie sa observam ca impotriva acestui timp al echivocului, Mantuitorul Iisus Hristos ne ofera un timp al incercarilor. Hristos nu ne-a promis un timp pasnic, ci dimpotriva un timp de incercari, cand toti cei care ne vor da mortii vor crede ca ofera astfel o jertfa placuta lui Dumnezeu (Ioan 16, 2).

Dar pentru a nu ramane la niste simple vorbe, cum ar putea un crestin sa fie constient de implicarea lui in aceasta istorie a mantuirii? Cum am putea fi sensibilizati de faptul ca traim un timp al pregustarii Imparatiei lui Dumnezeu, in care simtimadierea vesniciei? Pentru aceasta ar trebui sa constientizam necesitatea noastra de a ne face partasi la o mantuire care deja a fost dobandita in Hristos. Dumnezeu asteapta de la noi o impartasire de roadele unei biruinte realizate deja in Hristos. In acest sens putem vorbi de un timp al rabdarii lui Dumnezeu (II Petru 3,9). Versetul de la Apocalipsa 3, 20 "Iata Eu stau la usa si bat" ne da reprezentarea timpului ca timp al asteptarii. Ni se deschide perspectiva definirii timpului, nu atat spatial, prin caracteristici geometrice, ci intr-un mod personal.

 Se depaseste astfel o conceptie geometrizata, care permitea masurarea timpului prin distanta dintre clipe. Timpul asteptarii lui Dumnezeu ne ofera o noua paradigma de intelegere a acestuia. El reprezinta intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu si  raspunsul liber din partea omului. Aceasta definitie este prin excelenta o interpretare personalista a timpului, care surprinde taina interrelationalitatii dintre Dumnezeu si om. Intelegerea timpului in acest fel ne permite sa observam demnitatea extraordinara a fapturii umane, coroana a intregii creatii. Omul are posibilitatea ca prin raspunsul lui liber sa inainteze in comuniunea cu Dumnezeu, pana intr-acolo incat limitele timpului pot fi depasite prin transfigurarea lui in vesnicie.


Eternitatea este vazuta de Parintele Staniloae ca fiind atributul unui Dumnezeu personal, nu expresia unei legi impersonale. Gandirea Parintelui Staniloae "...despre timp ca una din structurile caracteristice ale ordinii create e extrem de revelatoare. El leaga timpul si miscarea ca realitati specifice creatiei nedesavarsite. Insa, pe de alta parte, ele nu sunt vazute ca realitati negative sau pacatoase, ci ca mediatori spre eternitatea lui Dumnezeu. Se subliniaza participarea lui Dumnezeu la timp, pentru a primi creatia temporala in eternitatea Sa. Astfel...timpul este o realitate interpersonala strabatuta de iubirea dumnezeiasca,de asteptarea lui Dumnezeu".
 

Si Radulescu Motru, prin teoria personalismului energetic face o distinctie intre timp si destin. El atribuie o caracteristica personalista destinului care se diferentiaza de un timp monoton, liniar si opac la orice deschidere spre transcendenta.

Mentalitatea tehnicista impusa de rezultatele fantastice ale secolului XX si de tehnologiile corespunzatoare, va elimina dimensiunea personala a timpului. Timpul e privit prin prisma unor masuratori cat mai exacte, el este o expresie a pragmatismului contemporan, pierzandu-si semnificatia de destin. Destinul include o componenta personalista, este legat de viata concreta a unei persoane. Mai mult, e vorba de o persoana care nu se autonomizeaza, ci este deschisa catre comunitatea careia ii apartine. In acest fel destinul personal este indisolubil legat de un destin al comunitatii, al lumii. Intelegerea timpului ca destin lasa deschisa perspectiva vesniciei. Timpul are o semnificatie si o finalitate. Omul societatii industrializate nu-si mai constientizeaza vocatia propriului destin. " Omul de astazi, inarmat cu instrumente de masuratoare precisa, isi are pentru tot ce se intampla in univers o prevedere in timp, pe termene fixe, inlauntru carora destinul sau timpul personal nu are ce cauta. Timpul omului de astazi este rationalizat si industrializat, este cronometru lui din buzunar; pe cand destinul: cine il masoara, cine il prevede? Si daca nimeni nu-l masoara si nu-l prevede, se mai poate vorbi de el? El este in afara de campul metodelor experimentale, prin urmare este in afara de aceea ce poate sa faca o preocupare pentru lume a noastra".

Noua paradigma a stiintei contemporane elimina tendinta vechii stiinte, prin care se facea o separare intre subiect si obiect. Lumea supusa analizei stiintifice era lipsita de orice fundament subiectiv, doar faptele naturii, luate in sine, purtau amprenta obiectivitatii. Viziunea stiintei actuale permite intelegerea timpului ca destin si ca atare, putem vorbi de o subiectivizare a timpului. In aceasta perspectiva, nu destinul este ancorat in timp, ci timpul este inradacinat in destin. Bineinteles ca nu trebuie sa intelegem prin destinul propovaduit de C. Radulescu Motru acel destin  al lumii antice, caracterizat de zadarnicie si fatalitate. C. Radulescu Motru intelege prin destin un timp subiectivizat care leaga organic viata launtrica a omului cu evenimentele din univers. Mai mult, conceptul de " destin" utilizat de C. R. Motru arata dimensiunea transcendenta a timpului si preeminenta subiectivului fata de obiectiv. "Subiectivul nu mai apasa asupra destinului ca o meteahna care il face sa apara ca nepotrivita cercetarii stiintifice, ci subiectivul care se leaga de destin este doar un indiciu ca destinul este mai adanc in suflet , de cum este timpul, si ca atare mai concret si mai primitiv. Destinul este mai subiectiv, fata de timp; in consecinta: mai legat de totalitatea sufletului omenesc, de cum este timpul. Mai legat fiind de totalitatea sufleteasca, raportul intre el si timp in aceea ce priveste fundamentarea lor se inverseaza: nu din cunostiinta timpului ne vom lamuri asupra destinului, ci din cunostiinta destinului vom avea lamuriri asupra timpului".

Constientizand astfel dimensiunea timpului si ostenindu-ne pentru a trai conform exigentelor redutabile ale crestinismului, vom ajunge sa sesizam tot mai clar ca sfintenia este menirea ultima si cea mai inalta a istoriei.In fata sfinteniei intelegem cel mai profund caracterul eshatologic al prezentului trait "Cand meditam asupra vetii sfintilor nostri, a marilor contemplativi, a misticilor, nu  simtim ca au cunoscut in clipele lor privilegiate ceva ca o anticipare a starii nadajduite? Viata la care au tins ei nu era de o natura diferita de aceea pe care ne-o va aduce eshatologia; la limita am putea zice ca pentru ei nu mai exista diferenta esentiala intre a trai in istorie si ceea ce va fi viata preafericita de dincolo de aceasta istorie."

Sfantul este simbol al vesniciei prezente in timp. Aceasta realitate este reprezentata de imaginea lui Melchisedec, pe care Sf. Scriptura il prezinta ca fiind  "fara tata si fara mama" si ca pe unul ce "nu are nici inceput zilelor, nici sfarsit vietii" (Evrei 7,3). Aceste expresii vor sa evidentieze faptul ca Melchisedec se ridica la asemanarea cu Dumnezeu, prin sfintenia lui depasindu-si propria conditie. Sfantul, ajungand la masura indumnezeirii prin har, transfigureaza timpul in vesnicie. Sf. Grigorie Palama spune ca cel indumnezeit devine " fara inceput si fara sfarsit". El citeaza si pe Sf. Vasile cel Mare care spune ca " cel ce se impartaseste de harul lui Hristos, se impartaseste de slava lui vesnica", si pe Sf. Grigorie de Nyssa, care afirma ca omul care se impartaseste de har "iese" din firea sa si "devine din muritor-nemuritor, din patat-curat, din efemer-vesnic si din om devine cu totul dumnezeu".

Aceasta perspectiva care marcheaza interferenta vesniciei cu timpul ne ajuta sa-l definim pe om ca fiinta eshatologica. Monahismul reprezinta cel mai bine aceasta definitie. Monahul, traind in aceasta lume este chemat sa fie dupa chipul ingerului. Parintii desertului, toata literatura duhovniceasca si ascetica ilustreaza convingator aceasta realitate. Dar aceasta nu inseamna ca trasaturile eshatologice constituie un apanaj exclusiv al monahului. Fiecare dintre noi suntem chemati la o adevarata anticipare, pregustare a vietii vesnice inca de aici. Orice crestin are vocatia de a trai intocmai ca un fiu al lui Dumnezeu, ostenindu-se sa-L iubeasca din toata inima, din tot cugetul si din tot sufletul sau.

Aceasta solutie duhovniceasca ne este oferita de spiritualitatea crestina. O asemenea spiritualitate se opune unei eshatologii care intelege credinta doar ca o atitudine exclusiv pasiva. Sfantul Apostol Pavel adresandu-se efesenilor le spunea sa rascumpere vremea (Efeseni 5, 16). Sensul verbului a rascumpara inseamna a epuiza ocaziile, a scoate partea cea mai buna din acest timp care ne e dat sa-l traim.

Perspectiva eshatologica asupra timpului exprima posibilitatea comuniunii infinite a lui Dumnezeu cu intreaga creatie, posibilitatea existentei unui raspuns liber din partea creatiei care sa fie actualizat prin comuniunea vesnica cu Dumnezeu. "Dumnezeu se daruieste intreg creaturii temporale pentru ca ea e facuta pentru vesnicie. Prin aceasta daruire Dumnezeu primeste in sine pentru vesnicie continutul ce se castiga in timp, si creatura deschizandu-se in momentul temporal prin raspunsul ei sau prin daruirea ei lui Dumnezeu, se umple de eternitatea Lui sau isi vede continutul ei temporal umplut de eternitate."

Numai o recapitulare a intregii istorii in Hristos poate da un sens adecvat dinamicii istoriei. Dar dinamica istoriei e dara tocmai de impletirea ei cu eshatologicul, de faptul ca sensul ei este supraistoric si acest scop metaistoric se concretizeaza printr-o asteptare nerabdatoare a lui Hristos. Toate veacurile sunt purtate de Hristos Care a coborat la ele. Hristos conduce istoria de sus, dar si din mijlocul ei, ducand intreaga fire creata spre indumnezeire.

Sf. Maxim Marturisitorul observa ca eshatologia nu tine atat de un sfarsit al lumii, ci ea e prezenta deja in viata actuala, este fermentul viu care dospeste in aluatul istoriei. "Eshatologia nu trebuie definita ca sfarsitul existentei umane si nici nu trebuie impinsa la limite pentru a prezenta evenimentele care sunt legate de Parusie: Invierea mortilor, Judecata, Raiul si Iadul. Eshatologia se refera la o noua ordine existentiala, la o stare ultima de transfigurare, dincolo de timpul istoric dorinta ultima si intima a sperantei crestine care se realizeaza prin rugaciune si viata induhovnicit...Imparatia eshatologica nu este rezultatul unui proces istoric...Duhul lui Dumnezeu introduce si retine Imparatia in istorie, transformand istoricitatea liniara (cronologica, specifica existentei temporale umane) in veritabila prezenta eshatologica (vesnica)".

 

Adrian Lemeni

 

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7927

Voteaza:

Sensul eshatologic al timpului. Timp si vesnicie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE