Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III

Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III Mareste imaginea.


Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III

Inainte de a vorbi de sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III, cred ca ar trebui precizate cateva aspecte fundamentale, cum ar fi:

1. Sensul vietii, al mortii si al suferintei asa cum se arata el a fi in matricea sufleteasca a poporului roman.

2. Care a fost momentul istoric cand acest sens a fost obligat sa legitimeze esenta de neinfrant crestina a neamului romanesc?

3. Care este sensul vietii, al mortii si al suferintei in lumea moderna de azi?

4. Si lucrul cel mai important, care este raportul Romaniei crestine cu sensul acordat de aceasta lume?

Ca sa raspundem la primul punct, ar trebui sa mergem pe urmele savantului Simion Mehedinti, care sesiza ca pe pamantul romanesc crestinismul ne-a prins deja nemuritori - prin credinta de nestramutat pe care o aveau dacii in nemurire, prin bucuria lor in fata mortii. Am fost parca pregatiti sufleteste si anuntati "avant la lettre" de adevarul lumii. Putem spune ca poporul roman nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei catre ceea ce a fost, creeaza seisme imprevizibile, din cand in cand ecourile inceputului mai chinuie fiinta. Luminarea nu chinuie fiinta, o limpezeste, o scapa de teroarea contingentului fara sa anuleze realitatea acestuia, reduce gravitatia excesiva a acestei realitati ce ne inconjoara si face loc Tainei.

"Cata aparenta atata fiinta", afirma Husserl preluand un principiu al scolii neokantiene de la Marburg.

Ce este viata? L-a intrebat filosoful crestin Ernst Bernea pe un taran roman din perioada interbelica (in cadrul unui studiu nomografic declansat de Dimitrie Gusti).

"Viata-i viata!", raspunde taranul, "dar si multa nalucire in jur". Intre afirmatia lui Husserl si raspunsul taranului roman este o prapastie ontologica in ceea ce priveste perceptia lumii. Sensul pe care romanul il da vietii se defineste paradoxal, dar in acelasi timp precis. Realitatea vietii este respectata, aparenta nu este neglijata, dar nu este in acelasi timp fetisizata si egalata cu sensul fiintei. Mai exista o realitate nemasurabila fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, exista - "nalucirea" din jur, adica TAINA. Curios, aceasta "nalucire" nu este interogata, ci doar constatata si, mai mult, respectata. Acest respect al TAINEI marcat de sfanta mirare si nu de curiozitate rationala creeaza romanului un sens major al vietii care nu-i produce frica in fata necunoscutului, ci se lasa invaluit de acesta intru imbogatirea fiintei sale.

De aici acea lipsa de precipitare biologica a lui in fata mortii. "Si de-o fi sa mor", spune ciobanul din "Miorita" - detensionand invecinarea mortii, minimalizandu-i tragedia, dar nu din dispret ci dintr-un reflex sublim de a o imblanzi, de a se imprieteni cu necrutatorul destin, ca acesta sa nu mai para rupere, ci curgere. Aceasta calitate a poporului roman se numeste INTELEPCIUNE DUIOASA. Ciudata impletitura in care filosofia este vibrata de suflet si din cunoastere se transforma in intelepciune. Conceptul simtit - inteligenta intuitiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fara a vedea, despre rasaritul soarelui poate sa creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi dupa ce l-ai vazut creeaza conceptul sensibil - spunea acesta intr-un mod paradoxal in plina Renastere. Candva am fost frati in felul in care am privit lumea - am putea spune - cine si cand ne-a despartit este intrebarea sufletului meu! Existenta poporului roman a fost marcata tot timpul de pericolul disparitiei sale din istorie. Romanul deci a vazut moartea, a trait in proximitatea ei clipa de clipa si totusi nu groaza i se citeste pe chip, ci o decenta impacare care nu ne vorbeste despre fatalism, ci despre intelegerea fundamentala. Trecerea dincolo se face cu regret pamantesc, dar si cu bucurie crestina, asa cum putem vedea intr-un bocet maramuresean: "Draga maichii, dupa tine imi pare rau si bine". Comentariile nefiresti, superficiale din ultima vreme in spatiul cultural romanesc - vis a vis de asa zisul defetism al romanului - denunta public sechelele genei comuniste marcata de activism perpetuu, precum si altoiul gandirii noi, secularizate, marcate de utilitarism si eficienta cu viata pre viata calcand. Romanul vorbeste firesc cu moartea, adica esentialmente crestineste. Patetismul antic al grecilor, dispretul sau indiferenta romanilor, frica camuflata a omului modern, el nu le cunoaste, pentru ca el, romanul, O cunoaste demult, a stat gard in gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din salbaticie si i-a dat sens.

Dupa cum putem vedea in minunatele versuri ale unui cantec popular maramuresean despre moarte:

"Sambata de dimineata
M-o catat Moartea prin casa
M-o catat si m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Sa ma mai lase un ceas
Ca mai am si eu necaz
Si mai am vo tri copii
Si-o mie de datorii
Si daca le-oi impaca
Vin-o moarte si ma ia
Ca eu lumea mi-am urat
Mi-e dor numai de Mormant."

Cuvantul jale este neputincios si neintreg ca sa comenteze aceasta "lacrima amara" care este sufletul taranului roman. Inchipuiti-va tara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge aceasta lacrima incontinuu si veti realiza istoria poporului roman. Expresia contemporana a acestei stari sufletesti se gaseste perfect conservata in dimensiunea ei, in ceea ce oamenii de azi te-ntreaba daca sti care este ultima intrebare a poporului roman. "Care este?", zici tu... si ti se raspunde: "Daca exista viata inainte de Moarte?" Iata deci sensul vietii si al mortii cum trece neintinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continua a acestui popor, este inflatia de griji, este intunecarea vietii si luminarea mortii. Dar moartea este educata sa vina doar atunci cand omul si-a facut datoria fata de viata, cand a curatat-o pe aceasta de necazuri.

La roman Moartea nu este de capul ei, trebuie sa respecte regula jocului. Ea nu este un dusman al vietii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci sta la coada dupa Necaz si datorii. Mormantul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologica fara precedent la alte popoare. In basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", Fat-Frumos nu accepta sa se nasca decat numai daca tatal sau ii promite ca ii daruieste nu bogatii, imparatii, ci sensul nemuririi - al "tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte" - este o cerere in plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistenta. Citim aici cea mai puternica expresie popular-crestina a unui neam, este strigatul cel mai acut dupa conditia pierduta, dupa puritatea ei primara. In acest dor al inocentei de inceput mai gasim o esenta sufleteasca a acestui neam. Fat-Frumos ii cere tatalui sau Imparatul sa schimbe sensul vietii si al mortii - sa dea ceasul inapoi la conditia adamica, sa duca totul inainte de cadere. Este o indrazneala crestina nu o obraznicie, este cerinta acuta dupa calitatea vietii si nu dupa cantitatea ei, caci esenta crestinismului sta in calitatea fiintei ca fiu al lui Dumnezeu si nu ca, cantitate biologica, sociala, politica a individului in societate. In nici un moment Fat-Frumos nu face concesii bogatiei materiale in care s-a nascut. El cauta nemurirea. Fugind dupa un iepure la vanatoare, povestea spune ca iese din poiana uitarii si-ncepe sa-si aduca aminte. Atunci se instaleaza dorul fata de viata in murirea ei. Coborarea din Absolut in istorie C. Noica o noteaza excelent, ca coborarea din Fiinta in Fire. Ajuns cu greu din Eden in locul pamantesc al nasterii sale, ceasul biologic se-ntoarce in sensul timpului omului cazut si imbatraneste in minute cati altii in ani. Aceasta este pedeapsa - conditia perisabila a muritorului. Si acest muritor ca toti altii ajunge la locul unde o data era castelul tatalui sau si care acum este plin de ruine. In jur o lume noua, cladiri necunoscute lui - civilizatii noi. Printre resturile trecutului mai gaseste urma tronului distrus si sub el o lada. Deschizand lada, din ea iese insasi Moartea - imbatranita si ea, dar care mai are puterea sa-i traga o palma, strigandu-i: "Daca mai zaboveai, nici pe mine nu ma mai gaseai!" Este pentru prima oara cand Moartea este pusa in pericol sa moara. Tot C. Noica subliniaza ca Moartea il pedepseste pe Fat-Frumos ca a indraznit sa iasa din Fire in Fiinta.

Eminescu il intreba din cand in cand pe Slavici: "Ce mai faci cu intrarea intru Fiinta?" Aceasta obsesie a trairii in fiinta si mai putin in fire, o sesizeaza si M. Vulcanescu atunci cand spune ca poporul roman traieste esential in virtualitate si numai in cazuri extreme iese in istorie. Acest fel de a fi irita mersul istoriei - o boicoteaza, cum ar spune Blaga considerand-o in expresia lui Noica simpla meteorologie. Aceasta atitudine a poporului roman in fata lumii - aceasta gradina sufleteasca a fost humusul existential in care a crescut ca o prelungire de lumina crestinismul.

Expresia lui, implicita atitudinal, o gasim concentrata in jurul versului eminescian: "Nu credeam sa-nvat a murii vreodata". (Lectia fundamentala a crestinismului este sa te-nvete cum sa mori.)

Matricea aceasta crestina dezvoltata pana in ultima celula a omului romanesc nu s-a grabit sa semneze in istorie, ci sa asigure dainuirea. N-a slabit in timp ci s-antarit. Puscariile comuniste au fost hartia de turnesol care a adus dovada acestei esente. Din gena aceasta ne-am refacut tot timpul. Sincronizarile cu Occidentul au fost precipitari de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele in salturi tainice pe care nici astazi nu ni le explicam la acest neam.

Dar aici intram in punctul al doilea in care analizam momentul cel mai acut, in care poporul roman si-a definit sensul vietii, al mortii si al suferintei in planul concret istoric. Adica credinta crestina pusa la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTA. Numai ca aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologica, istorica, sociala etc. sunt neputincioase. Analiza acestei crime in termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referinta se schimba si legea gravitatiei nu mai functioneaza.

Citandu-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune ca "adevarul crestinismului nu tine de ordinul gandirii"... Mi-as permite sa-l completez spunand ca tine de ordinul MARTURISIRII. Marturisirea nu intra in habitatul intelectual si nici macar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicarii cu fratele nostru chinuit - omul modern - pare insurmontabila. Frecventele sufletesti si mentale sunt total diferite. E greu daca ne gandim ca Occidentul a cunoscut pe rand corectitudinea teologica si astazi pe cea politica, pe cand noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI si mangaierea lui Dumnezeu. Caci cele doua din urma merg impreuna la acest neam umilit de istorie dar inaltat de Dumnezeu.

Vom schimba deci registrul comunicarii, nu din moft stilistic ci din necesitati metodologice si am sa argumentez aceasta nu prin neputinta mea ci prin aparenta neputinta a unui sfant de a vorbi. Caci sfintii nu vorbesc - vorba este a oamenilor, ei cuvanta. Deci sa-i dam cuvantul:

"Mi-ar fi cu neputinta sa alcatuiesc stihuri pana cand nu simt in inima ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene, dar asta se-ntampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata de milostivul Dumnezeu... Cand scriu ceva mai miscator simt o durere la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din insasi inima mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg insotite de lacrimi uneori... dar rucodelia mea nu se-ntreaba aici pe piata... Acum lumea, saraca, este tare grabita."

Asa a cuvantat unul dintre cei mai noi sfinti romani si ai intregii lumi crestine: Sfantul Ioan Iacob Romanul din Hozeva. Cat de mult seamana aceasta durere a inimii, cand stihul porneste din suflet, cu ceea ce a raspuns M. Eminescu cand a fost laudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: "Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci."

Aceasta jertfa a viului, acest suspin adanc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiza se opreste, ideile se frang neputincioase. Cred ca perioada comunista se poate compara cu un copac ce-si pierde frunzele, ramanand uscat. Fiecare frunza este o jertfa a copacului ucis in ceea ce are el mai bun. Toata intelectualitatea, tot tineretul tarii ucis in inchisori, mutilat sufleteste in numele unei Idei izbavitoare, toti taranii gospodari, toata aristocratia - anulate in numele unei dreptati sociale virtuale. Romania de azi este acest copac uscat care si-a pierdut frunzele. Aceste frunze in caderea lor la pamant au soptit in taina sau au strigat neauzite sensul vietii, al mortii si al suferintei la care au fost supuse. Aceasta recenta cruzime a omului asupra omului in Romania si in tot ghetoul estic se face din ce in ce mai neauzita, este din ce in ce mai eludata din preocuparile omului occidental si, ce ciudat, cand te gandesti ca totul a inceput la ei. Joubert, 26 iunie 1806: "Lectii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi ingrozitoare. Mila s-a transformat in furie. I-am ciopartit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franta avea mai virtuos" - textul acesta poate fi luat si pus in orice tara unde comunismul s-a declansat. El a ucis tot ce a avut Franta mai virtuos, tot ce a avut Romania, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziti de o istorie aberanta. Si totusi astazi Rasaritul si Apusul se afla in contra sens.

Sensul vietii noastre este in contra sens cu sensul vietii lor, nu ne mai intalnim nici in viata, nici in moarte, nici in suferinta.

Crestinismul era cel care ne unea, care ne facea frati, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pamant a fost distrus, compromis si mai ales dublat de omul auto-mantuitor. Nu dragostea fata de Dumnezeu si aproapele tau - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mantuirea ci vindecarea paleativa. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers in vindecare precum medicamentele pentru corp. Parintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: "...actiunea si efectele dezordonate ale substantelor medicamentoase sunt asemanatoare actiunii si efectelor cauzelor imbolnavirii". Caci pe post de panaceu universal s-a prezentat si comunismul a garantat vindecarea in plan istoric de nedreptatea sociala. Ce efect a avut acest medicament s-a vazut si se vede, ce dezordine si ce suferinta a provocat in corpul biologic, ce schimbare si rasucire a sufletului a facut, ce mutilare a fiintei. Si totul pentru o Idee. Aceasta Idee a coborat in umanitate cu trambita izbavitoare, iar pretul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers in istorie, in viata, in suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieste din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O noua idee s-a nascut din resturile inca fumegande ale altei idei. Un alt virus mai puternic decat celalalt promite mantuirea. Si in timp ce sensul lumii era mutilat, in timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mantuiri, in timp ce milioane de carti erau date omenirii cu noua Biblie, undeva in Rasarit un preot de tara spunea: ideile nu sunt bune ca n-au mama!

Omul format de iadul comunist si cel trecut prin pustia secularizarii - cei doi mutilati in sfarsit s-au intalnit si alearga prin lumea moderna sfaramata in milioane de sensuri. "Acum lumea, saraca de ea, e tare grabita" spune Sf. Ioan Romanul, "Rucodelia mea nu se-ntreaba aici pe piata". Piata lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflatia de sensuri ale omului modern si marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia crestina sta singura pe talazurile inspumate ale unei omeniri furibunde fara Dumnezeu. O lume care nici macar nu se sinchiseste de sensul pierdut, ci este in cautare perpetua de noi sensuri isi produce, isi fabrica la scara industriala sensuri.

A vorbi acestei lumi despre sensul vietii, al mortii si al suferintei in sens crestin pare o imensa inutilitate ce frizeaza absurdul. Si totusi, spune Apostolul Pavel, "nadajduiti! Dar ce nadejde este aceea care se vede?" Si tocmai de aceea, ca la orizont nu se vede nimic, trebuie sa ne rostim si sa ne traim pana la capat sensurile date de Dumnezeu.

Cand pe malul Senei se-ntemeia cu gratie filosofica legitimarea intelectuala a noii religii, comunismul, cand inteligenta lumii era fascinata de noul Dumnezeu, undeva intr-o celula in Rasaritul indepartat, intr-o tara devenita toata puscarie se marturisea sensul adevarat al vietii, al mortii si al suferintei.

Un tanar bolnav, distrus fizic prin tortura aplicata de noua Idee, se pregatea sa moara. Se pregatea dand sens mortii sale, suferintei sale si vietii sale...: "Maine ma duc", spune acesta colegilor de suferinta... (n-a spus maine mor!). "Unde te duci, ma banditule, ca eu sunt hristosul tau acum"... se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfatoare care arestase penibil Vesnicia.) "Ma duc, domnule plutonier, acolo unde o sa veniti si dumneavoastra", raspunde cu seninatate tanarul muribund si astfel vesnicia lui Dumnezeu intoarce discret spatele istoriei facuta de om. Acest schimb de replici, simple in aparenta, arata rascrucea umanitatii de azi.

"Istoria a murit", spune sociologul american Fukoyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce in ce mai violenta, mai rapida, mai aroganta, mai necrutatoare si mai perversa.

Dar de toate acestea nu poti vorbi cu mintea, ci cu inima si inima sfantului roman zice: "Cand scriu... simt o durere la inima ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din inima mea zdrobita". Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.

Murmurul de ruga al Sfantului din pustia Hozeva si murmurul de ruga al puscariasilor comuniste se unesc dincolo de "teroarea istoriei" si refac din lacrimi chipul neintinat a lui Dumnezeu. Caci, ca sa vezi sensul vietii, al mortii si al suferintei din ghetoul comunist, nu ochiul ratiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire si-ti va arata drumul inapoi spre casa.

Plutonierul comunist a devenit intre timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurata ideologic de Partid, astazi este asigurata medical prin criogenie. Sensul vietii lui era cincinalul, astazi - clipa.

Suferinta in comunism apartinea celor inchisi, iar sensul ei crestin dispretuit si considerat o ratare. Ca sa scapi de suferinta, arma lor de santaj, ti se propunea colaborationismul, compromisul fiintei, iar in lagarele dure hulirea lui Dumnezeu si a credintei - exercitiul fusese deja facut in timpul revolutiei franceze, cand crestinii au fost internati de catre revolutionari intr-un spital de nebuni.

(Laignel Lavastine si Vinchon: Les Malades de l'Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)

"Despre internatii la ospiciul Bicetre in timpul Revolutiei; misticii erau printre cei mai periculosi. Maniacii religiosi fusesera adusi la disperare si cufundati intr-o adanca nefericire din cauza unei tampenii revolutionare: interzicerea crucilor si a tuturor obiectelor si imaginilor de cult si inlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri..." Mai tarziu la Pitesti lucrurile evolueaza, erau pusi sa scuipe pe icoane. Astazi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din scoli si in timp ce scriu societatea civila revolutionara romana - moderna, aduna semnaturi pentru scoaterea religiei din scoli. Si iata evolutia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci in cadrul speciei; "Sfantul a devenit mai sfant si militianul mai militian". Numai ca sfintii nostri din puscarii n-au fost canonizati, in timp ce militianul a devenit om modern, si-a lepadat in graba constiinta sovietica pentru cea europeana.

Suferinta lui, a omului modern, este inconjurata de analgezice, a crestinului era poarta catre Dumnezeu, una cu sens paralizat in biologie, cealalta ca scara catre Ziditor.

Sensul vietii crestinului puscarias era invierea, sensul vietii "omului modern" este longevitatea prelungita pana la absurd. Aceste sensuri ale crestinismului si ale omului mileniului III nu se vor intalni niciodata. Unii vor sa se mantuiasca de lume, dar crestinul il roaga pe Dumnezeu sa mantuiasca lumea. Crestinii se-nchina la crucea lui Iisus, ceilalti la crucea talharului din stanga. Iar aceasta umanitate parcata pe stanga este cauza sensului pierdut de astazi. Darwin l-a smuls pe om din bratele lui Dumnezeu si l-a pus in bratele maimutei. Comunismul l-a smuls din bratele maimutei si l-a pus in bratele Partidului, adica al unei abstractiuni, globalizarea n-a facut decat sa-l impinga de aici in Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi in limba fara de inima a lumii moderne, "caci cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei, dar asta se-ntampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii..." (Sf. Ioan Romanul cel Nou)

Dan Puric

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 6103

Voteaza:

Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sensul vietii suferinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE