Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului

Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului Mareste imaginea.


Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului

 

In Sfant Dumnezeu isi reveleaza intreaga Sa transcendenta; cu alte cuvinte, El apare ca diferit de lume. Sfintenia este taina luminoasa si activa a prezentei Dumnezeului transcendent, taina care lumineaza si transforma. De aceea sfintenia nu este atributul unei realitati impersonale inclusa in natura: impersonalul nu are profunzimea tainei. Sfintenia face parte din categoria tainei, de aceea ea nu poate fi decat atributul lui Dumnezeu ca persoana transcendenta. Ca persoana cu o profunzime abisala, Dumnezeu se comunica in transcendenta Sa. De aici vine caracterul paradoxal al sfinteniei: ea este deopotriva transcendenta si comunicare, revelatie.

 

Pentru ca sfintenia este atributul persoanei transcendente, deci tainice, a lui Dumnezeu, in fata ei suntem cuprinsi de cutremur si napaditi de rusine; ea este manifestarea unei constiinte superioare ce ne dezvaluie rautatea noastra. Sfintenia este stralucirea unei persoane transcendente care ni se reveleaza pentru a ne ridica la ea. Suntem impinsi sa ne depasim starea de pacatosenie pentru a putea ramane in fata ei, in timp ce aceasta iradiere ne face constiinta personala mai sensibila si mai constienta de pacatele noastre. Sfintenia lui Dumnezeu apare ca invadarea constiintei omului de catre o instanta suprema, transcendenta, care face sa se nasca in noi o vointa de curatie si o aspiratie spre mai multa maretie. Smerenia si dorinta de curatie astfel suscitate sunt adevarata cunoastere de sine. In fata sfinteniei constiinta noastra dobandeste o acuitate extrema; aceasta nu poate veni decat din revelatia unei constiinte superioare facuta constiintei noastre. Sfantul Simeon Noul Teolog spune: "Cand sufletul ajunge astfel iar mintea sa se cufunda in harul Duhului pana in adancurile smereniei in Hristos Dumnezeu, el incepe atunci sa nu mai stie lumea intreaga ca si pe cei din lume si sa nu mai priveasca la sine insusi; dupa ce a staruit in aceasta meditatie si a prefacut-o in obisnuinta, el nu se mai vede decat pe sine insusi in neinsemnatatea si josnicia lui extrema si este convins ca nici uri alt suflet din lume nu este atat de nevrednic ca el".

 

Gratie luminii dumnezeiesti, intuitia nevred­niciei personale si extrema acuitate a constiintei se aliaza in mod paradoxal in fata slavei lui Dumnezeu, slava a unei constiinte supreme care trezeste constiinta. Numai o constiinta superioara poate trezi o alta constiinta, numai lumina dumnezeiasca poate ridica constiinta omului pana pe treapta cea mai inalta facand totodata evidenta nimicnicia ei.  O natura impersonala nu suscita rusinea, nu ascute constiinta, insusi focul luminos al lui Dumnezeu, care este constiinta, ne arde atunci cand sfintenia Lui se arata in exigenta pe care acesta ne-o comunica, exigenta de a fi sfinti ca si El. Patruns de sfintenia lui Dumnezeu ca suprema constiinta, omul devine rug aprins sau, mai degraba, se simte in fata unui om sfant ca in prezenta unui rug aprins. Rusinea, spaima resimtita in fata sfinteniei, depasesc orice rusine, orice spaima pe care le pot provoca persoanele umane; ele sunt de un alt ordin pentru ca realitatea divina a constiintei supreme, care transpare in constiinta Sfantului, ne dezvaluie pe noi noua insine in mod complet si se reveleaza pe sine ca instanta suprema care judeca starea noastra de pacatosenie. Dar, in acelasi timp, sfintenia ne si atrage. in Ierarhiile bisericesti, Dionisie Areopagitul identifica sfintenia lui Dumnezeu cu desavarsita Lui curatie, iar lucrarea Sa sfintitoare cu lucrarea Lui curatitoare.

 

Aceasta curatie dumnezeiasca, desavarsita nu face numai sa trezeasca rusinea noastra, ea ne si atrage. Nu produce numai frica ci si bucurie, caci despuierea fiintei noastre a descoperit odata cu pacatul si ceea ce este bun in noi; a trezit vointa noastra de a ne curati de pacat pentru a placea constiintei divine. Ne simtim fericiti pentru ca Dumnezeul Cel Sfant ne-a dat posibilitatea de a ne curati, de a iesi din rautate; putem parasi somnul pentru o existenta vie, scoasa din izvorul intregii existente, persoana lui Dumnezeu, in ardoarea iubirii Lui. Ne simtim fericiti pentru ca Dumnezeu Cel Sfant nu ne-a alungat definitiv, ci a trezit in noi dorinta de a ne curati. Ne simtim fericiti pentru ca suntem despovarati de o greutate purtata inconstient si eliberati de o piedica in calea vietii noastre depline. Ne simtim fericiti pentru ca nu mai jucam un rol lipsit de sinceritate care ne face sa nu ne mai recunoastem si sa nu mai avem curajul de a fi noi insine de teama de a nu fi data in vileag rautatea noastra.

 

De aceea, fiinta noastra se gaseste eliberata pentru o viata adevarata intr-o comunicare reala. Cei care se simt iertati de constiinta lui Dumnezeu si eliberati de starea de pacat au indrazneala (parrhesia) inaintea lui Dumnezeu si a semenilor, au constiinta deschisa si o mare libertate in relatii; nu exista nimic temerar in aceasta, doar sinceritatea inocenta a copilului care nu se simte atins de pacat. E o eliberare imprimata de o mare incredere deopotriva in Dumnezeu si in semeni: omul iese din sine si se lipeste de Dumnezeu si de ceilalti; in acest fel, Dumnezeu si semenii ii deschid usa lor. Sfantul este departe de indoiala care il inchide pe om in el insusi. indrazneala nevinovata a curatiei si a increderii este mijlocul unirii. Astfel sfantul castiga "odihna" in Dumnezeu si in ceilalti, asa cum Dumnezeu si ceilalti isi afla "odihna lor" in el. "Caci Sfant esti, Dumnezeul nostru si intru sfinti Te odihnesti", canta Biserica Rasaritului. "Odihna" lui Dumnezeu in Sfinti este un fapt perma­nent si evident pentru constiinta. Aceasta inseamna si ca Dumnezeu se simte acasa in Sfinti, tot asa cum Sfintii se simt in largul lor cand se odihnesc in Dumnezeu. Constiinta nu se simte in largul sau decat intr-o alta constiinta, in imbratisarea constiintei iubitoare a unei alte persoane. Este suprema locuire reciproca a doua constiinte.

 

Pentru a deveni locul "odihnei" lui Dumnezeu, sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de "odihna", mintea omeneasca trebuie sa fie capabila sa primeasca in sine o constiinta infinit profunda si luminoasa. Dumnezeu trebuie sa afle in aceasta posibilitatea de a rasfrange lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adanciri nesfarsite. Omul trebuie sa fie capabil de o experienta constienta mereu noua, mereu mai adanca a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la randul Lui, se bucura de aceasta continua noutate a bucuriei omului in care El se odihneste. Omul nu trebuie sa ramana neschimbat in experienta lui Dumnezeu: in acest caz Dumnezeu insusi nu ar putea avea bucuria unei odihne continue in om. Omul, in care se odihneste Dumnezeu si care se odihneste in Dumnezeu, trebuie sa reflecte infinitul luminii constiente a lui Dumnezeu; infinitul lui Dumnezeu trebuie sa devina propriu omului prin har. Aceasta este indumnezeirea omului in Dumnezeu si inomenirea lui Dumnezeu in om. Este unirea intre Dumnezeu si om in Duhul Sfant, Duhul luminii: Duhul care straluceste din Dumnezeu devine Duhul din om prin har. Constiinta divina si constiinta omului interfereaza, devin transparente una alteia, se contin reciproc. Prin afirmarea acestei intrepatrunderi a omului si a lui Dumnezeu fara amestecare, cresti­nismul a revelat taina adanca si indefinibila a persoanei umane si a constiintei sale.

 

S-a spus ca, crestinismul a eliminat sacrul din lume si din existenta umana.

 

Ar fi trebuit sa se spuna exact invers. Crestinismul a revelat aptitudinea fiecarui om pentru sfintenie si cea a lumii intregi de a reflecta sfintenia. Aceasta pentru ca el a revelat capacitatea omului de a avea in el in mod constient infinitul lui Dumnezeu si de a inainta vesnic in infinitul lui Dumnezeu ca o constiinta infinita: Fiul lui Dumnezeu, lumina sau constiinta infinita, a luat fire omeneasca. Firea omeneasca a putut deveni mijloc de manifestare pentru lumina nesfarsita - sau constiinta infinit profunda - a ipostasului divin; ea a putut sa se bucure de acesta si sa il reflecte. In viata naturii umane s-a cufundat pentru totdeauna, fara a se limita, ipostasul divin, infinitul sau constient; viata naturii umane se misca vesnic in oceanul nesfarsit al constiintei ipostasului divin fara a se dizolva in acesta. Exista o capacitate de constiinta divina infinita in posibilitatile umane, in structurile gandirii, sensibilitatii, bucuriei, iubirii, comuniunii, care raman totusi structuri umane.

 

Parintii au vazut sfintenia umana ca pe o asemanare a omului cu Dumnezeu, mereu mai mare, gratie curatirii de patimi si sporirii in virtuti, care culmineaza intr-o iubire nesfarsita. Aceasta inseamna o adancire a constiintei umane luminata de lumina constiintei divine. Dupa Parinti, virtutile sunt formele umane ale atributelor lui Dumnezeu, adica reflexul mereu mai profund al luminii Lui, al constiintei Lui in constiinta omului.Mai intai, prin virtuti Dumnezeu se face om in om, apoi il face pe om dumnezeu. Aceasta inseamna ca prin virtuti constiinta omului nu inceteaza sa creasca. Virtutile sunt aripile cu care omul zboara tot mai sus in lumina lui Dumnezeu, in timp ce constiinta sa se adanceste. Dar el nu se dizolva niciodata in Dumnezeu. El poate si simte nevoia de a zbura mereu mai sus, de a asimila mereu alte bunuri ale lui Dumnezeu, de a creste in constiinta sa, Dumnezeu fiind vesnic culmea oricarei fiinte, izvorul infinit al oricarei constiinte sau lumini.

 

Astfel, asemanarea omului cu Dumnezeu in care consta sfintenia, este tocmai aceasta inaintare continua a omului in Dumnezeu, aceasta interferenta tot mai intensa a constiintei omului si a constiintei-lumina a lui Dumnezeu, aceasta luminare mereu mai luminoasa a constiintei umane de catre lumina infinita a cunostintei lui Dumnezeu.

 

Sfintenia este transparenta lui Dumnezeu si a constiintei Lui in mintea omului si transparenta mintii omului umplute de lumina Sfantului Duh care se reflecta prin intermediul trupului sau si iradiaza de jur imprejur.

 

Aceasta tranparenta a constiintei lui Dumnezeu in cea a omului se prelungeste in stralucirea Lui pe fata omului si in faptele sale. De aceea, lucrarea principala a sfintilor este rugaciunea pentru mantuirea oamenilor.

 

In aceasta transparenta, deopotriva subtila si densa, se actualizeaza adevarata natura a omului care in plan spiritual consta in comunicare. Comunicare inseamna schimbul intre doua sau mai multe constiinte. Cu cat esti mai transparent, cu atat mai mare este comunicarea. Cand omul nu comunica cu toata sinceritatea, cand isi pierde transparenta, el isi acopere si altereaza adevarata natura, caracterul ei de chip al lui Dumnezeu si capacitatea de a fi raspunzator de fratii sai.

 

Pe fata mea se poate citi proiectia prin constiinta mea a fetei semenului pentru care ma simt responsabil. Cu atat mai mult pe chipul Sfantului se poate citi proiectia prin constiinta sa a fetei lui Dumnezeu inaintea Caruia acesta se simte responsabil si a fetei celorlalti oameni pentru care el se simte responsabil inaintea lui Dumnezeu. Aceasta sporeste lumina fetei sfantului: lumina sa proprie si cea a celor pe care ii poarta se unesc cu cea care vine de la Dumnezeu. Este lumina bunatatii iar bunatatea are intotdeauna un caracter tripersonal. Este bunatate a cuiva anume dar, in ultima instanta, este bunatatea lui Dumnezeu, caci de la El vine toata bunatatea si este o bunatate indreptata spre un celalalt. Nu exista bunatate fara obiect asupra caruia sa se rasfranga, iar cel caruia i se adreseaza bunatatea are si el un rol in posibilitatea cuiva de a fi bun. Lumina trebuie sa aiba un mediu in care sa se proiecteze. Taina tripersonalitatii lui Dumnezeu nu este, nu poate fi fara legatura cu aceasta.

 

Parintele Dumitru Staniloae

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 6259

Voteaza:

Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sfintenia sfantul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE