Sinuciderea - eroism sau lasitate?

Sinuciderea - eroism sau lasitate? Mareste imaginea.

Biserica Ortodoxă este o Biserică a iubirii şi iertării, a milei şi binecuvântării, maică a lacrimilor noastre, cum pe bună dreptate o socotea "Luceafărul" poeziei româneşti. Există însă foarte puţine situaţii particulare în care aceasta arată o intransigenţă aparte. Una dintre ele o constituie sinuciderea.

Cuvintele Mântuitorului Hristos, consemnate în Sfânta Scriptură, sunt ferme: "De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie" (Matei 12, 31-32). Or, sinuciderea, ca expresie a deznădejdii şi pierderii încrederii nu numai în ajutorul oamenilor, a celor apropiaţi sau chiar şi a medicilor, ci în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca de altfel şi prea multa încredere în acest ajutor divin şi lipsa eforturilor personale, este asimilată cu acest păcat împotriva Duhului Sfânt.

Viaţa aparţine lui Dumnezeu
Adeseori m-am întrebat care este motivarea acestei intransigenţe. Iar răspunsurile sunt numeroase. Pe de o parte, faptul că viaţa nu ne aparţine în exclusivitate nouă. Nu noi ne-am dăruit-o, pentru că nu am venit pe lume când am fi vrut, ca şi cum am fi avut o conştiinţă de sine mai înainte de a ne naşte, în baza căreia am fi putut alege singuri aceasta. Viaţa, la modul general, şi viaţa noastră, în mod special, aparţin lui Dumnezeu. Dacă părinţii sunt cei care ne nasc trupeşte, sufletul ne este dat de către Dumnezeu (este adevărat, în legătură cu trăsăturile spirituale sau de personalitate ale predecesorilor noştri). Odată ce nu ni l-am dat noi, nici nu îl putem ucide sau nu îl putem refuza sau distruge după propria voinţă, şi aceasta una bolnavă. El este Izvorul Vieţii şi doar El este Cel care are dreptul să dispună în mod absolut asupra lui şi a vieţii fiecăruia dintre noi în mod particular. Omul este doar chivernisitorul darurilor lui Dumnezeu. Lumea şi chiar însăşi viaţa sa i-au fost dăruite de Creator pentru a-i deveni loc şi mod de apropiere de lumea viitoare şi de viaţa cea veşnică şi fericită. Discernământul în legătură cu acestea îl ajută să se apropie de scopul esenţial al vieţii - mântuirea, proasta lor înţelegere şi utilizare îl îndepărtează de acestea şi îl pierd pentru veşnicie.

Dovadă de egoism extrem
Pe de altă parte, se observă că persoana care recurge la un gest sau act suicidar şi-a pierdut deplin nădejdea în Dumnezeu. În disperarea sa, ea crede că nimic şi nimeni nu mai vor sau nu mai pot să o ajute. Că totul este în zadar, că suferinţele sale nu pot înceta decât odată cu viaţa sa ratată. Şi din acest punct de vedere, observăm că sinuciderea este o dovadă de egoism extrem. Disperată, persoana sinucigaşă nu se mai gândeşte la ceilalţi, la ceea ce lasă în urma ei - oprobriul social, o familie îndurerată, datorii morale şi spirituale, ci se gândeşte doar la sine şi la "binele" său personal, pe care îl percepe însă distorsionat.

M-am întrebat adeseori ce este în sufletul unei astfel de persoane în momentele premergătoare declanşării tentativei suicidare. Gol şi întuneric sufletesc, sentimentul vidului sau al eşecului existenţial. Sunt de mare notorietate cazurile din ultimii ani, care au zguduit opinia publică românească, a acelor persoane aparent realizate material şi profesional, respectate şi apreciate de societate, dar care au ales să îşi încheie conturile cu viaţa în acest mod brutal. Aceasta demonstrează, pe de o parte, abisul sufletului omenesc, cu toate frământările şi crizele sale, atât de greu de descifrat şi de controlat, iar pe de altă parte, faptul că, aşa cum o constată tot mai frecvent ştiinţa medicală, adeseori, în dosul celui mai larg zâmbet de bucurie, se ascund drame grave, personale sau colective.

Nu a ştiut unde să caute cu adevărat ajutor sau nu l-a primit
Persoana care apelează la acest act extrem de anihilare personală este ajunsă la capătul resurselor şi puterilor sale, nu a ştiut unde să caute cu adevărat ajutor sau nu l-a primit. Se spune, din perspectivă psihiatrică, faptul că, dacă s-ar mai putea pătrunde în adâncul sufletului deznădăjduit, care a ales să se autodesfiinţeze prin sinucidere, s-ar descoperi adevărul că multe dintre tentativele "reuşite" au vrut doar să tragă un semnal de alarmă, să ameninţe, şi că, dacă ar mai avea capacitatea alegerii, mulţi dintre aceşti nefericiţi ar alege să trăiască, însă nu mai reuşesc să întrerupă actul suicidar.

Nu au ştiut unde, de la cine şi cum să ceară ajutorul. Primele persoane la care trebuie apelat sunt cele mai apropiate: familia, prietenii, doctorii, preoţii. Însă statisticile arată că, pe lângă doza extremă de egoism, în tentativele suicidare, se observă adesea una proporţională de mândrie, deloc străină duhurilor întunecate, care frământă şi ruinează sufletul întristat sau depresiv. De multe ori, persoanele abătute îşi maschează starea sufletească apăsătoare. Refuză să o împărtăşească altora, fie din teama că nu vor fi înţelese şi ajutate, fie crezând că aceştia nu vor avea puterea de a-i scoate dintr-o astfel de stare. Şi, refuzând comuniunea sau sfătuirea cu alţii, devin un teren foarte uşor accesibil gândurilor tulburi, sumbre, sau, cum învaţă credinţa ortodoxă, duhurilor răutăţilor. Refuzând sfatul sau îndrumarea acestora, aud şoapte străine şi macabre, care le spun că singura soluţie este şi cea ultimă sau extremă.

Nu Dumnezeu este Cel care întoarce spatele sinucigaşului
De aceea, se recomandă ca în stările de frământare şi nelinişte sufletească să căutăm să le exteriorizăm, împărtăşind suferinţa noastră lăuntrică celor apropiaţi şi care ar avea datoria de a ne susţine şi ajuta. Dacă aceştia sunt neputincioşi în a ne oferi acest ajutor, trebuie să îl căutăm mai departe şi mai stăruitor, într-un mediu mai larg - duhovnic, medic psihiatru, prieteni, colegi. Este imposibil ca printr-o deasă şi sinceră spovedanie sau în urma unei clare şi amănunţite destăinuiri a tulburărilor de natură sufletească, înainte unui duhovnic iscusit sau unui medic care să empatizeze cu noi, să nu aflăm uşurare, măcar şi pe moment sau pentru o perioadă scurtă de timp, până la o mai amănunţită evaluare a situaţiei noastre sufleteşti. Însă, dacă nu avem această convingere sau chiar şi atunci când nu se obţine ameliorarea acestor atacuri viclene, avem un Preot şi un Medic Suprem, Căruia să I ne adresăm şi pe care să Îl implorăm să ne ajute - Bunul şi Milostivul Dumnezeu, Care, aşa cum ne învaţă credinţa noastră, nu l-a făcut pe om spre pieire şi nicidecum prin actul voluntar al sinuciderii, ci spre viaţa veşnică şi fericită.

Astfel, cuvintele revelate care ne învaţă că păcatul împotriva Duhului Sfânt şi, implicit, al sinuciderii nu va fi iertat "nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie" nu trebuie înţelese ca şi cum prin aceasta Persoana lui Dumnezeu şi cuvintele Sale ar fi lezate atât de tare, încât El nu ar mai putea acorda iertarea şi mântuirea. Nicidecum.

Dumnezeu este un ocean de iubire şi un infinit de bunătate. El iartă chiar şi ceea ce noi, oamenii, nu am ierta niciodată. O face atunci când constată pocăinţă autentică. Nu Dumnezeu este Cel care întoarce spatele sinucigaşului, ci acesta din urmă rupe şi taie legătura sa cu Dumnezeu, considerând că nimic şi nimeni nu îl mai poate scoate şi salva din situaţia disperată în care se află. Dacă, dimpotrivă, şi-ar pleca genunchii săi, cu smerenie şi pocăinţă, în faţa lui Dumnezeu, prin rugăciune curată şi stăruitoare, sau în faţa unui duhovnic, mărturisindu-i în detaliu toate aceste frământări lăuntrice şi cerându-i cu insistenţă ajutorul şi rugăciunea, Dumnezeu l-ar izbăvi din acest zbucium lăuntric. Însă, dacă duhurile întunericului au pus stăpânire pe suflet, şoptindu-i cuvinte de descurajare şi disperare, acest lucru devine tot mai greu.

Actul disperat al sinuciderii, care pare a se lărgi tot mai mult în sânul unei omeniri ce îşi pierde tot mai mult luciditatea şi adevăratele valori, îndreptându-se spre marginea prăpastiei disperării, provoacă însă Biserica, comunitatea medicală, lumea, familia la o adâncă reflecţie. Izvoarele psihiatrice consideră că mai mult din trei sferturi din astfel de tentative se constată la persoanele cu afecţiuni psihice majore. Or, Biserica are foarte multă milă faţă de astfel de persoane, oferindu-le, de cele mai multe ori, ca mângâiere pentru familiile pe care le lasă în urmă, consolare şi rugăciune. Sistemele medicale trebuie, de asemenea, să gândească şi să aplice programe de sănătate mintală şi prevenţie a unor astfel de acte extreme, într-o lume tot mai bolnavă fizic şi spiritual, în ciuda progreselor tot mai numeroase şi însemnate în acest domeniu. Şi, în acelaşi timp, persoanele apropiate celor cu un psihic labil sau vulnerabil trebuie să încerce să sesizeze, încă de la primele semne de anticipare, eşecul spiritual al acestor suflete suferinde şi să caute să contribuie, personal sau prin intermediul persoanelor specializate, la uşurarea şi eliberarea lor din depresie.

În toate trebuie avută convingerea că a smulge morţii un suflet, a elibera din ghearele disperării şi ale sinuciderii o persoană înseamnă mai mult decât a o naşte la viaţa aceasta şi că nu mică va fi, pentru această faptă de milă sufletească, răsplata din partea lui Dumnezeu.

Aşadar şi în ultimă analiză, sinuciderea nu este expresia unei tării morale, ci a slăbiciunii şi neputinţei fizice şi sufleteşti, o dovadă nu de discernământ şi luciditate, ci de pierdere a lor, de egoism şi laşitate. Ea echivalează cu un război în care omul a capitulat şi pe care sufletul l-a pierdut şi aceasta pentru veşnicie.

Prof. Univ. Ioan Teşu
Sursa: ziarullumina.ro

 

10 Martie 2016

Vizualizari: 826

Voteaza:

Sinuciderea - eroism sau lasitate? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sinuciderea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE