Disputa dintre teologii sibieni, in frunte cu Pr. Prof. Dumitru Staniloae, si filosoful roman Lucian Blaga, este cunoscuta atat teologilor cat si filosofilor romani. Ea reprezinta, in istoria gandirii romanesti, una din ultimele confruntari reale, constructive intre teologie si filosofie asupra unei teme deosebit de sensibile: religia. Indeobste, aceasta confruntare a fost vazuta doar ca o incercare de forte, mostenirea ei nefiind valorificata dupa cum s-ar fi cuvenit. De altfel nici nu s-a mai putut. Era vremea razboiului, dupa care a urmat marea pustiire.

Recitind recent lucrarea P. C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, "Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de Crestinism si Ortodoxie", Sibiu, 1942, consecinta a istoricei dispute, si sesizand bogatia de idei pe care o cuprinde, ne-am gandit sa o scoatem din uitare. Nu este vorba de disputa propriu-zisa, caci nu pe aceasta dorim sa o reactualizam, ci de mostenirea ei teologica ramasa nefructificata. In avantul confruntarilor de idei, autorul nu a determinat doar locul pe care gandirea filosofica il detine in functie de teologie, ci a formulat, cu deosebita perspicacitate, modul in care religia trebuie abordata si inteleasa si prin aceasta, avand in vedere universalitatea fenomenului religios si varietatea lui, a trasat liniile unei autentice teologii a religiilor.

Religia in esenta sau fiinta ei

Religia, spune P. C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, este "cea mai pasionata navala a fiintei spre realitate... spre principala realitate", reprezentand "substanta fundamentala a omului", inteleasa ca "expresie centrala a acestei substante fundamentale" (p. 14), ceea ce in limbajul teologic nu este altceva decat Dumnezeu. Caci religia "spre deosebire de orice alta indeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie prin urmare, revendica omul intreg si deci pune sub o lumina a ei, sub gandul la Dumnezeu, toata fiinta umana si deci toata viata colectivitatilor" (p. 9).

Atunci cand se vorbeste de religie se are in vedere o realitate particulara, omul ca persoana, si o realitate universala, intreaga comunitate umana, ambele fiind puse sub iminenta divina. De aceea, cercetarea fenomenului religios nu poate fi facuta din exterior in baza "unui principiu mintal, subiectiv" (p. 30). Trebuie vazuta realitatea lui istorica, asa cum ea se manifesta in viata comunitatii umane: "Cand cercetezi fiinta unei religii trebuie sa-i intrebi pe aderentii ei, ce este ea pentru ei" (p. 30). In plus, "trebuie sa se dea intr-o definitie concisa toate aspectele caracteristice sub care se prezinta si fara de care nu se poate prezenta" (p. 42), intelegand prin "aspecte caracteristice" - "Toate acele elemente fara de care nu se intalneste si nu este posibil sa se intalneasca religia ca fenomen specific in viata omeneasca, adica toate acele conditii care sunt necesare pentru constituirea si persistenta ei" (p. 42).

In alta ordine de idei, religia, in esenta sau fiinta ei, tine in mod primordial de felul in care se manifesta atat in planul credintei, cat si al ritualului, inteles ca materializare a credintei in planul vietii empirice. De aceea, intelegerea adecvata a religiei implica, in ordinea importantei, o prima evaluare a elementelor ei constitutive, adica fixarea si determinarea notelor ei specifice, de a caror determinare depinde existenta sau neexistenta fenomenului religios autentic.

Determinarea notelor generale specifice fenomenului religios nu este o intreprindere usoara, mai ales daca avem in vedere multiplicitatea formelor si sensurilor in care acesta se manifesta. Cu toate acestea, exista anumite puncte comune care constituie, prin generalitatea lor, esenta fenomenului religios universal.

Elemente caracteristice ale fenomenului religios

Fara a incerca o definitie concisa a fenomenului religios in actul de manifestare, P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae sugereaza, ca prim pas obligatoriu in intelegerea acestuia, o abordare integrala si comparativa a realitatilor religioase, prin retinerea elementelor lui esentiale: "Definitia religiei trebuie sa cuprinda tot ceea ce o caracterizeaza ca fenomen, ca realitate psihologica, istorica si sociala" (p. 42). Prin aceasta se evita formularea unei definitii subiective si deci defectuoasa si restrictiva: "Obiectivitatea stiintifica nu admite sa se ia la construirea unei definitii numai religia preferata si toate celelalte sa fie rastalmacite prin prisma acesteia" (p. 30-31). Daca, insa, la stabilirea unei definitii trebuie acordata atentie deosebita unei anume religii, este obligatoriu ca aceasta sa fie "religia in care elementele ce o constituie apar mai clare, mai putin tocite si nu invers" (p. 31). Prin urmare, el considera ca obligatorii pentru o definitie adecvata a religiei urmatoarele cinci elemente:

Un prim element caracteristic al religiei este "credinta tare si neclintita in adevarul celor ce le sustine" (p. 41), intelegand prin aceasta: "Certitudinea omului religios... credinta lui in realitatea ultima si in felul ei de a fi asa cum o cunoaste" (p. 35).

Credinta este o dimensiune universala prezenta in toate religiile: "Nu exista religie fara credinta" (p. 35). Ea nu este doar o simpla "facultate sau atitudine", ci "ceva mai profund, ceva ce da cunoasterii certitudine si sileste pe tot omul sa participe la acea ordine" (p. 39). Credinta angajeaza fiinta umana in adevarul celor propovaduite: "Gruparile de aderenti cred nelimitat ca religia lor nu-i inseala si realitatea divina exista si este asa cum li se propovaduieste" (p. 39).

Al doilea element definitoriu, strans legat de primul, este "caracterul personal al realitatii ultime" (p. 44). Acesta are in vedere "capacitatea realitatilor din urma de a-l revendica pe om, adica o anumita insusire care le ridica din indiferenta sau automatism, ceea ce inseamna si o anumita capacitate de a se comporta fata de om de la caz la caz, dupa cum se comporta omul fata de ele" (p. 43).

Desi specificul personal nu este relevat intr-un mod explicit in cazul tuturor traditiilor religioase, se regaseste insa "constiinta clara a caracterului de persoana aplicat realitatilor ultime", deoarece "aceste realitati sunt concepute de orice suflet religios ca avand anumite trasaturi personale" (p. 43). Ca exemplu in acest sens este dat impersonalismului upanisadic caruia poporul ii opune permanent zeitati cu trasaturi personale: "Fortei universale de caracter panteizant, religia propriu-zisa care traieste in popor ii da caractere de vointa si de autocratism monoteist personal" (p. 51). Autorul analizeaza atat marile traditii religioase ale lumii (budismul, confucianismul etc), cat si fenomenul religios primitiv pentru a descifra caracterul personal al realitatilor ultime (cf. p. 43-53), subliniind necestiatea vitala "a trasaturii personaliste a ultimelor coordonate ale existentei", in lipsa careia "credinta nu are nici o putere de a-l face pe om sa adere totalitar", ba mai mult, "credinta nu e credinta propriu-zis si nu poate constitui religie decat cu aceasta conditie" (p. 43-44).

In al treilea rand, pe langa credinta si caracterul personal al realitatii ultime a existentei exista "o anumita deosebire ce o face orice credincios intre aceste realitati ultime, de caracter mai clar sau mai obscur personal, si intre natura" (p. 53-54). Acest element are in vedere determinarea planurilor existentiale ale ordinei naturii care include realitatea launtrica a omului si caracterul lui personal, si cel al obiectului credintei, deosebit si superior ordinei naturii, subordonata acesteia (cf. p. 54). Deosebirea si superioritatea realitatilor ultime propovaduite de religie fata de ordinea naturii rezida in "atributul de divin, de divinitate al acelor coordonate supreme ale existentei" (p. 54). Chiar daca adeseori realitatea divina este vazuta in legatura extrem de intima cu natura, fiecare religie pastreaza "constiinta ca realitatea divina este altceva decat natura privita in ea insasi" (p. 55). In astfel de cazuri, sustine P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, "constiinta credinciosilor face deosebire intre divin si natura si ii atribuie divinului si o alta capacitate decat aceea de a intretine ordinea constanta si automata a naturii. E o distinctie pe care credinciosii fiecarei religii o fac asa cum fac o distinctie intre trupul omului si puterea mai inalta care sustine trupul. E un transcensus de la natura la realitatea divina, nu de distanta, ci de calitate. Ordinea credintei e altfel decat ordinea naturii si are o suveranitate asupra naturii" (p. 55).

Al patrulea element specific si necesar religiei este credinta in autorevelarea realitatii divine.

"Este o convingere universala la credinciosii tuturor religiilor ca divinitatea s-a revelat sau se reveleaza ea insasi si stirile despre ea nu sunt o constructie a mintii sau a fanteziei omenesti, o autorevelare a spiritului uman" (p. 57).

In fiecare traditie exista convingerea ca divinitatea s-a revelat si aceasta pentru ca "certitudine despre realitatile ultime, cand acestea sunt concepute ca neexprimabile, ca dincolo de planul material, nu se poate avea decat prin navalirea lor in fata spiritului omenesc, prin autorelevarea lor. De aceea credinta in anumite realitati ultime si autorelevarea lor tin impreuna, precum tin impreuna, credinta si caracterul neautomat, deci personal si supranatural al divinitatii. Religia le afirma pe amandoua, deoarece formeaza un intreg. Ca sa existe, religia are lipsa de credinta, adica de credinta in revelatie" (p. 58).

Religia traieste din certitudinea unei transcenderi reale, a intalnirii cu divinitatea in care rezida convingerea referitoare la autorevelarea acesteia. Daca spiritul uman nu poseda aceasta certitudine, intrarea in contact cu realitatea divina, la initiativa acesteia, nu poate avea loc.

Ultimul element, al cincilea, retinut de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, are in vedere "o anumita asteptare, incredere si speranta cu care se leaga omul de divinitate in privinta destinului sau" (p. 62). Este vorba de o speranta neabatuta in perpetuarea existentei umane, cu ajutorul divinitatii si a anumite practici, prin care omul se conformeaza vointei divinitatii sau randuielilor stabilite de ea: "Constiinta umana universala asteapta si crede intr-o salvare a omului de sub puterea macinatoare a naturii sau a unor forte rele, intr-o ridicare a destinului sau peste destinul trecator al lucrurilor din natura. Asteptarea e un instinct adanc al firii omenesti, credinta e puterea tainica data omului deodata cu oricare religie" (p. 62).

In alta ordine de idei, este vorba de credinta omului in nemurire, in viata vesnica fara de care religia, viata religioasa nu ar avea nici un sens.

In concluzie, cele cinci elemente vitale ale religiei sunt: credinta, caracterul personal al realitatii ultime, deosebirea dintre ordinea naturala si cea divina, autorevelarea realitatii ultime, a divinitatii si speranta omului in nemurire. Ele se regasesc in toate manifestarile religioase ale omului: "Nu exista religie care sa nu prezinte intr-o forma cat de spalacita, aceste cinci elemente" (p. 62). In afara lor nu se poate da o explicatie religiei ca realitate specifica sufletului. In plus, in baza lor, "fiecare religie pledeaza pentru adevarul tuturor celorlalte religii" (p. 63).

Exista o intrepatrundere functionala a acestor elemente: "Credinta fara divinitate personala si fara revelatie nu poate exista; nici fara prezenta unui scop, cum este cel al salvarii existentei" (p. 63), iar persistenta lor releva existenta unei legaturi personale intre divinitate si om in interesul salvarii sale, dar si convingerea omului in posibilitatea salvarii personale intr-o si printr-o comuniune speciala cu divinitatea si, ca urmare, un interes din partea divinitatii de a-l salva pe om (cf. p. 63).

Credinta, revelatie, religii

Dintre toate aceste elemente, credinta si revelatia au un rol aparte deoarece ele angajeaza adevarul religiei, inteles ca "realitate obiectiva care corespunde constiintei religioase" (p. 65): "Credinta este cea mai profunda realitate a fiintei umane si cel mai sigur semn al unei obiectivitati transsubiective, dar in acelasi timp ea nu poate exista fara, aceasta obiectivitate, deci fara Revelatie. Ea este o realitate umana si divina in acelasi timp. Ea are un caracter bipolar. In existenta ei se include realitatea Revelatiei" (p. 64).

Credinta si revelatia depind, nu in continut, ci in planul fenomenalului, ca act religios, de marturia constiintei umane: "in fond marturia constiintei universal-umane despre un anumit aspect neschimbat al realitatii nu inseamna altceva decat ca realitatea preseaza statornic, neschimbat asupra constiintei universal-umane, ca ii sta deschisa, i se comunica permanent, cu acel aspect; ca, omenirea nu e formata din monade ermetic inchise, ci se afla intr-o permanenta comuniune cu realitatea, ca aceasta i se reveleaza". Ba mai mult, "marturia constiintei universal-umane despre cunoasterea a ceva din realitatea transsubiectiva inseamna o permanenta revelare a acelei realitati. Cel putin aceasta e marturia constiintei" (p. 73-74).

Desi constiinta universal-umana nu produce o marturie identica in continut, ea afirma totusi elementele de baza ale religiei: "Toti oamenii au fost convinsi in toate timpurile despre existenta unei realitati cu oarecari trasaturi personale, cu caracter supranatural, revelandu-se omului si avand un interes pentru salvarea lui din automatismul distrugator al naturii" (p. 74).

Asa se face ca elementele fundamentate mai sus pentru stabilirea continutului real al cunoasterii noastre, chiar daca nu s-ar cuprinde intre elementele religiei in mod explicit si convingerea despre revelarea divinitatii, ci numai despre existenta ei si, totusi, in baza faptului ca nu exista marturie statornica si unanima a constiintei umane despre existenta unei realitati, fara ca acea realitate sa nu se reveleze presand oarecum asupra constiintei, siguranta revelarii divinitatii ar fi in afara de orice indoiala" (p. 74).

In alta ordine de idei, Divinitatea, in virtutea existentei ei, este un agent revelator. Ea se reveleaza, actionand asupra constiintei umane, aceasta receptand-o in forme felurite. De aceea "va fi deci o mare varietate in credintele omenirii cu privire la felul cum este divinitatea, la felul cum se reveleaza, la felul cum il ajuta pe om, la continutul mai precis al tintei spre care e dus omul", (p. 74). Este vorba aici de multiplicitatea religiilor, care tine de "subiectivitatea creatoare de mituri a omenirii" si de "varietatea ei de structuri psihice si inclinatii" (pp. 74-75).

In pofida multiplicitatii de continut, ca structura, conceptul de religie retine "ca o nervura statornica si universala in tot haosul de inchipuiri omenesti" (p. 75), elementele fundamentale care intra in definitia ei. Acestea "se impun constiintei umane mai staruitor, mai categoric decat toate aspectele vazute" (p. 78), si ca atare, ele "intrunesc aceasta universalitate de convingeri" (p. 78), caci "nu exista constiinta, idee, afirmare, care sa nu fie sustinuta de o convingere atat de adanca - aceasta e credinta - ca afirmarea sau constiinta despre existenta divinitatii ce se reveleaza omului, purtata de un interes pozitiv pentru el" (p. 78).

Extensiunea universala a convingerii religioase este "o dovada despre o cunoastere reala si adecvata a divinitatii", insa "in anumite limite" (p. 79), caci "intre ceea ce formeaza continutul unei convingeri atat de universale si de adanci, si realitatea obiectiva trebuie sa fie o anumita adecvatie" (p. 79).

Aceasta adecvatie are ca punct de pornire un anume elan specific omului: "Exista in om un elan dupa realitate; singur insa elanul nu se intalneste cu realitatea ultima; pana nu i se descopera, nu este credinta, ci sbucium" (p. 86), iar satisfacerea acestui elan este realizata de realitatea ultima in cea mai mare parte prin revelarea ei, care transforma sbuciumul omului in certitudinea existentei si a unei prezente tainice in el" (p. 86). Elanul uman care il indeamna ancestral pe om spre realitatea divina tine de credinta, ca dimensiune ontologica a omului: "intrucat de cand e omul exista credinta, de cand este el a avut parte de Revelatie. Umanitate fara credinta nu e posibila. Dar nici credinta fara Revelatie. Se cuprinde un adevar atat in teoria inascentei religiei, cat si in teoria originii ei supranaturale, amandoua completandu-se" (p. 86).

Religia este deci un act specific omului, o dimensiune umana. Ea ii este coextensiva. Aceasta coextensivitate nu reduce religia la om, caci pe langa om, in actul religios, intervine forta divina, Dumnezeu, prin lucrarea sa revelatoare, care da religiei caracterul ei transcendent.

Cat priveste credinta si implicit revelatia, acestea sunt transmise din generatie in generatie: "intrucat credinta - deci si Revelatia - e de la inceput, ea se primeste de la antecesori. Dar in acelasi timp se produce in sens larg o permanenta Revelatie, fiecare om experiind in chip tainic presiunea realitatii ultime asupra constiintei sale" (p. 86). Experierea de catre fiecare om a revelatiei este un act care se produce in corelatie cu fenomenele cosmice, animale, sociale, politice etc. Asa se face ca au fost create "fel de fel de teorii care vad originea religiei in divinizarea fortelor naturii, ale vreunui animal, a societatii, a sefului politic etc." (p. 87). Insa in realitate, "experienta religioasa distinge divinul de toate aceste fenomene, desi poate face experienta prezentei si a puterii lui in legatura cu toate acestea" (p. 87), deoarece experienta religioasa este "o constiinta a prezentei tainice a divinului" si ca atare "orice om religios cunoaste deosebirea" (p. 87).

Revelatia nu este egala in intensitate. Ea are loc in functie de evolutia certitudinii religioase a omului.

"La anumite intervale insa, cand certitudinea religioasa slabeste si revelarea perpetua in sens iarg nu apare suficienta, se produc revelatiile mai accentuate, mai apasate, care produc o intensificare a credintei" (p. 87).

Desi Pr. Prof. Dumitru Staniloae nu intra in detalii in aceasta privinta, ideea pe care doreste sa o sugereze este destul de clara. Viata religioasa a omului este determinata de convingerea religioasa, iar cresterea sau descresterea acesteia determina din partea Divinului un act de revelare circumstantial cu scopul pastrarii credintei si deci a trairii religioase.

"Participarea totala a fiintei umane in religie se bazeaza pe suprema experienta a intalnirii cu realitatea transsubiectiva ultima, realitatea aceasta revelandu-se constiintei implicit ca avand o putere de revendicare absoluta asupra omului - deci un caracter superior automatismului si naturii constante - si aceasta revendicare exercitandu-se asupra lui in scopul salvarii sale eterne. Aceasta este fata minima sub care se reveleaza omului realitatea ultima. Si aceasta e cea mai sigura dintre intalnirile omului cu realitatea" (p. 90).

In cazul fenomenului religios exista deci o minima realizare si participare la realitatea ultima care tine in esenta de credinta in divinitate, de revelarea acesteia si de speranta in mantuirea personala ca "fond comun minim al tuturor religiilor, prin urmare si al crestinismului" (p. 93).

Adevarul crestinismului sau crestinismul si religiile necrestine

Acest "fond comun minim" al religiilor trebuie insa detasat de "adevarul a ceea ce au in plus diferitele religii, inclusiv crestinismul" (p. 93). Autorul ne atrage atentia asupra faptului ca in relatiile dintre religii, nu atat fondul minim conteaza, cat mai ales contributia fiecareia in parte. Caci traditiile religioase s-au structurat independent, fiecare promovand elemente specifice individuale. incercand o prima diferentiere intre crestinism si celelalte religii, Pr. Prof. Dumitru Staniloae ne atrage atentia ca "tot ce au in plus religiile necrestine e sau o orgie de mituri, sau o inviorare intr-o forma sau alta a aceluiasi fond minim care constituie convingerea religioasa universala. Nici miturile greco-romane, de pilda, nici revelatiile divinitatii nrin persoana istorica a lui Buddha, Laotze sau Mahomed, nu afirma o sporire radicala a Revelatiei divine" (p. 93). Acest lucru se datoreaza in special faptului ca "miturile sunt talmacirile omenesti ale aceluiasi fapt religios fundamental, iar revelatiile prin diverse persoane istorice sunt o inviorare a constiintei aceleiasi revelatii generale, sau o precizare intr-un fel sau altul a voii divine manifestata prin aceeasi revelatie (p. 93). in plus, "nici miturile, nici revelatiile prin persoane istorice nu afirma esential o venire mai aproape a divinitatii o etapa radical noua in comuniunea dintre divinitate si om, de care vorbeste orice religie. Constiinta umana nu afirma un adevar in plus in nici una din religiile necrsetine" (p. 93).

Mitul este "o plasmuire umana" rasarit "din straduinta de a prinde intr-o imagine faptul fundamental al divinitatii si al revelatiei ei" (p. 93), "o ipostasiere prin fantezie a unei puteri divine manifestata prin natura cu regularitate constanta, deci o exprimare poetica si ipostasiata a constiintei despre revelatia generala, sau o ipostasiere a unei puteri din natura sau a unei insusiri personale" (p. 94).

Miturile nu aduc ceva nou despre faptul revelatiei generale, ci il "aburesc" si intrucat sunt o contributie a subiectivitatii omenesti la faptul revelatiei generale, ele "poarta amprenta nivelului spiritual al colectivitatii respective" (p. 94). In esenta lor miturile sunt "produsul unor stiluri omenesti de gandire si intuitie" (p. 94), ca "valuri asternute peste revelatie".

Miturile se inmultesc in fazele de "decadere a religiilor" sau atunci cand "omul nu mai simte atat de viu prezenta si initiativa divinitatii intru a se revela". In aceste cazuri, "fantezia omului isi exalta nestingherit aviditatea ei creatoare" (p. 94).

Din aceasta "orgie a miturilor", cate o religie scapa "printr-o noua revelatie a divinitatii prin intermediul unei persoane istorice" (p. 94).

Pornind de la aceste temeiuri, P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae sesizeaza doua "trepte" de religii necrestine:

      a. Religii in care constiinta revelatiei divinitatii si deci a vointei ei este foarte slabita si tulbure. In ele se produc mituri cu nemiluita.

      b. Religii in care constiinta revelatiei divinitatii - si aceasta inseamna revelatie prin persoane istorice - e mai intensa si deci ideile despre divinitate sunt mai clare. In acestea miturile nu prea infloresc (cf. p. 95).

Prima treapta are "satisfactia creativitatii in gol si nemultumire continua fata de ea" (p. 97), iar a doua, "satisfactia realitatii, care i se prezinta mai bogata si mai profunda decat toate inchipuirile posibile" (p. 97). In ambele cazuri ramane distanta dintre om si divinitate, dintre constiinta umana si realitatea divina.

Cat priveste crestinismul, acesta se deosebeste radical de aceste religii, deoarece "prin plusul pe care il afirma, el atesta despre o sporire esentiala a Revelatiei divine" (p. 97). In timp ce celelalte religii, care se prevaleaza de o revelatie speciala, nu o inteleg esential ca o venire mai aproape a lui Dumnezeu catre om, crestinismul se prezinta ca o intregire reala si maxima posibila a revelatiei: "in crestinism Dumnezeu nu-si descopera numai o seama de porunci noua, ci El insusi devine om ca oamenii, un Tu al fiecaruia dintre noi, intrand in comuniunea perfecta si directa cu noi, pe cata vreme in toate celelalte religii cu revelatie specifica, El ramane pitit in spatele unui om, care vorbeste in numele lui Dumnezeu. in celelalte religii cu revelatie, Dumnezeii nu devine ins intre insii omenesti, ci ramane mai presus de relatiile directe dintre acestia, angajand doar pe unul dintre ei sa vorbeasca in numele Lui. Oamenii nu intalnesc pe Dumnezeu insusi ca un Tu in mijlocul lor, ci tot numai un om trimis de El" (p. 98).

Crestinismul este "o religie cu totul deosebita, stand singura pe a treia treapta, superioara in ceea ce priveste constiinta apropierii realitatii divine, ca singura religie dominata de constiinta unei sporiri - pana la ultima masura - a Revelatiei divine, fara ca sa iasa prin vreun element nou din definitia generala a religiei" (p. 98). In crestinism are loc "revelarea deplina a divinitatii cat si manifestarea caracterului personal al ei, prin pasirea lui Dumnezeu ca om intre oameni" (p. 101). Coborarea lui Dumnezeu printre oameni a fost necesara, deoarece "lipsa unei experiente in forma prezentei divine prin revelare deplina si in forma personala, lasa omului latitudinea unei desfasurari a egoismului si a orgoliului sau creator de mituri" (p. 101). In mit, omul "nu are o porunca, un mijloc de auto-totalizare a puterilor sale, ci un pretext de visare poetica iresponsabila" (p. 103), caci "poate absenta usor de sub puterea lui Dumnezeu care il cheama la raspundere, inchipuindu-si inchipuiri care ii conveneau despre voia lui Dumnezeu (p. 101).

Era deci necesara o interventie directa, nemijlocita a lui Dumnezeu in lume pentru a indrepta constiinta religioasa spre adevaratul ei tel. De aceea, "Dumnezeu a devenit persoana istorica si de atunci realitatea lui este expe-riata cu o intensitate ce depaseste orice certitudine" (p. 102). Prin acest act, "Dumnezeu isi actualizeaza puterea asupra omului si-l face sa-si simta granita si sa se autototalizeze intr-o viata de raspundere numai venind mai aproape de el. Dar si iubirea si ajutorul Sau se manifesta intregi numai cu acest pret" (p. 101-102).

"Cum s-ar explica, se intreaba Pr. Prof. Dumitru Staniloae, certitudinea apostolilor ca Dumnezeu e cu ei, daca nu printr-o experienta a realitatii divine in imediata lor apropiere? Cum s-ar explica Evangheliile, care in scrisul lor onest, neprefacut, simplu, zugravesc persoana cu adevarat dumnezeiasca - si in acelasi timp omeneasca - a lui Iisus, daca nu prin contactul apostolilor cu o realitate asa cum o descriu, adica dumnezeiasca? Cum s-ar putea explica moartea tuturor apostolilor si a milioanelor de martiri, ca si certitudinea miliardelor de oameni de atunci incoace, decat printr-o venire a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos in sfera de experienta tainica a fiecaruia" (p. 102). Totodata, "puterea de revendicare a lui Iisus Hristos e uriasa, e totala nu numai prin faptul ca El a murit barbateste din iubire pentru noi si ne da o pilda de puritate morala, ca ci prin faptul ca e Dumnezeu si ca atare obliga orice constiinta in mod absolut. Iar pe de alta parte, prin faptul ca, Iisus Hristos n-a sfarsit de a exista incheindu-si viata pamanteasca, ci, inviat si asezat de-a dreapta Tatalui, la carma lumii, ne revendica de acolo ca un Dumnezeu ce ne va judeca dupa faptele noastre.

Prin faptul ca a trait in istorie si a fost Dumnezeu, stim desigur ca exista si acum, si stim care este voia Lui" (p. 102).

In plus, crestinismul nu este o religie a miturilor. Acest lucru se datoreaza faptului ca prezenta lui Dumnezeu in lume, ca realitate perceptibila si activa, face inutila miturile:

"Cand realitatea divina e asa de aproape de noi si asa poruncitoare, cand o stim cum e si ce vrea (importa cum e, ca premisa pentru conduita noastra, caci prin aceasta ne dobandim mantuirea, nu cum e, pentru a satisface curiozitatile cognitive), nu mai e loc pentru mituri" (p. 102).

Revelatia lui Dumnezeu si miturile sunt doua elemente incompatibile pe motiv ca revelatia iti da certitudinea realitatii, pe cand mitul reprezinta o plasmuire fantezista a realitatii savarsita de om:

"Iisus Hristos este auto-revelatia deplina a lui Dumnezeu. Prezenta dumnezeirii in El nu e o inchipuire omeneasca, ci o realitate masiva ... in El noi traim certitudinea realitatii, nu nesigurantele inchipurilor proprii. Noi traim din increderea neclintita in ajutorul dumnezeiesc si din constiinta absoluta a obligativitatii noastre in fata voii descoperite a lui Dumnezeu, nu probabilitatile ideologiilor proprii, in care singura forta certa, dar lipsita de echilibru si de rezistenta in incercari, este orgoliul individualist alimentat de pasiuni.

Un Dumnezeu care nu s-a revelat, ci e o imagine construita de om dupa cum ii convine lui, este un idol. In plasmuirea construita de om e plasat totdeauna ceva cu totul dincolo de lumea creata, un element al lumii pe care omul il indumnezeieste. Numai revelatia apropie de om ceva cu totul de dincolo de lume, adica divinitatea. Avand pe Dumnezeu real in Iisus Hristos, noi nu ne putem face idoli din ceea ce ne convine intereselor si poftelor noastre individuale sau colective, idoli pe care sa-i servim cu uitarea de Dumnezeu. Cei carora s-a descoperit Dumnezeu in toata realitatea sa nu mai au nici o placere sa-si construiasca dumnezei dupa pofta inimii lor. Asa se explica de ce Europa crestina, stapanita de certitudinea prezentei reale a lui Dumnezeu in Iisus Hristos, s-a ridicat peste efervescenta haotica a Asiei constructoare de mituri la infinit, virtualitate dupa care tanjesc uneori si insi dintre noi" (p. 109).

In acelasi timp, revelatia lui Dumnezeu pune intr-un nou echilibru relatia dintre Creator si creatura:

"Daca Dumnezeu, fiind mai mare ca omul, nu se lasa construit de om ci se reveleaza El insusi cu suveranitatea Sa ce copleseste pe om, cei ce primesc aceasta descoperire, facand implicit experienta stapanirii Lui absolute, stiu ca toata faptura trebuie sa se supuna Lui si deci nici o parte din natura nu poate fi considerata Dumnezeu, adica idol. Cand e privita in subordinea iui Dumnezeu, "toata faptura este buna si nimic nu este lepadat, daca se ia cu multumita", spune Scriptura (I Tim. 4, 4).

Nu exista atitudine care sa imbratiseze toate partile Universului cu atata dragoste si pretuire ca cea crestina, pentru care toate sunt opera mainilor lui Dumnezeu si obiectul grijii lui parintesti. Toate sistemele ideologice si politice se ridica impotriva vreunei sau altei parti din lumea lui Dumnezeu. Dar pe langa toata aceasta atitudine universal-pozitiva fata de lumea creata, crestinismul se fereste a transforma vreunul din sectoarele ei in dumnezeu, adica in idol si aceasta pentru ca Dumnezeu cel adevarat, cel "nerevelat" de om dupa pofta inimii sale, s-a revelat El insusi si este coplesitor de prezent in Iisus Hristos". (p. 109-110).

Constiinta religioasa universala, echilibrul existential si destinul omului isi gasesc implinire atat timp cat Dumnezeu si omul tind spre o apropiere maxima, spre comuniune integrala. Acest lucru devine posibil doar prin autorevelarea deplina a lui Dumnezeu, fapt implinit in plinatatea lui in Iisus Hristos. Prin aceasta crestinismul se detaseaza fundamental atat de religiile mitice, cat si de religiile "revelatiilor" istorice. Religiile mitice raman la o prezentare intunecata si obscura a fondului religiei. Credinciosii acestor religii simt ca ele ar avea sa le dea ceva, dar nu in mod deplin. "Parintele cel mare" s-a suparat pe oameni si s-a indepartat de ei.

Pe de alta parte, religiile revelatiilor istorice nu prezinta in mod satisfacator raportul dintre divinitate si om, Dumnezeu ramanand fie acoperit de lege, fie devenind un despot absolut, dupa cum este situatia in iudaism si respectiv in islam.

Crestinismul vine cu o noua notiune vitala: participarea iubitoare si iertatoare a lui Dumnezeu la viata omului, dar si participarea prin daruire totala a omului la viata divina. Prin aceasta participare "fiinta umana vine la starea de totalizare si de constiinta a ceea ce este, la tonalitatea grava si majora a trairii responsabile" (p. 101).

Concluzii

Am incercat sa reconstituim in paginile acestui articol ceea ce am numit "o teologie a religiilor". Departe de a fi o sintagma pretentioasa, suntem convinsi ca textul de mai sus confirma asteptarile. P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, pornind de la analiza particularului, a sesizat universalul valid prin discernarea coordonatelor principiale fara de care nici o constructie religioasa nu rezista. In plus, in functie de rezultatele realizate, el descifreaza autenticul in haotic, punand ordine in hatisul de nepatruns al sistemelor religioase. Prin analizele clare si obiective, ne este pus la indemana un "pedagog" care, fara indoiala, ne duce spre discernerea Adevarului. Logicul si rationalul au devenit cai de determinare a suprarationalului credintei, fara vreo diminuare a acesteia. Soliditatea si perenitatea unei gandiri rezida in valoarea ei, iar valoarea temeiurilor expuse in contextul admirabilei controverse ramane de netagaduit.

In timpul elaborarii acestei lucrari, Editura Paideia a retiparit cartea P. Prof. Dumitru Staniloae (Bucuresti, 1993, p. 125), privind controversa cu Lucian Blaga, punand la indemana cititorilor interesati textul ei complet. Un mic sondaj pe care l-am facut in randul studentilor mei de la Facultatea de Teologie si de la Facultatea de Filosofie din Universitatea din Bucuresti, mi-a confirmat parerea ca majoritatea au fost interesati in desfasurarea controversei dintre cei doi mari ganditori romani. Esentialul era trecut cu vederea. De aceea speram ca aceste cateva randuri vor reliefa cu mai multa pregnanta contributia majora adusa de Pr. Prof. Dumitru Staniloae la intelegerea fenomenului religios in ansamblul lui, dar si a relatiilor dintre religii. Aceasta intelegere este cu atat mai vitala cu cat se sesizeaza o puternica dezorientare in randurile tinerilor si chiar a unor adulti, mai ales intelectuali, in ceea ce priveste adevaratul drum al vietii religioase pe care ar trebui sa-i imbratiseze.

Prof. Dr. Remus Rus

• Religiozitatea. Esentiala, complexa si greu de echilibrat
  Publicat in : Editoriale
• Evanghelia si religiozitatea populara pagana
  Publicat in : Credinta
• Este vizionarea TV un comportament religios?
  Publicat in : Editoriale