Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare

Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare Mareste imaginea.

 Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare

Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de "gnoza de la Princeton". Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia "gnoza de la Princeton" dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea "Sufletul Universului", scrisa la Pasadena, in 1939.

Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.

Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.

Atat gnozele antice cat si cea actuala au in comun faptul ca ele sunt separate de Hristos. Si o gnoza fara Hristos este de fapt o pseudocunoastere, o iluzionare, o amagire. Nu intamplator, Sfintii Parinti au condamnat cu asprime ereziile gnostice. Aceste conceptii, prin intelectualismul exacerbat, nu reflecta realitatea. Gnosticul ne prezinta o falsa realitate care nu este decat o proiectie a realului in propria lui minte. Prin gnoza ne separam de real si aceasta pentru ca fiintam in masura in care ne raportam la Hristos.

In gnozele antice avem eonii care sunt structuri de constiinta supraumane, intermediari intre Dumnezeu si lumea noastra. Eonul coboara in lumea noastra unde e intemnitat Fiecare dintre noi poseda o scanteie suprasensibila. Cand unul din acesti eoni isi constientizeaza aceasta scanteie se ajunge la descatusarea lui din lumea terestra.

In noua gnoza eonii sunt demistificati, vorbindu-se acum de holoni. Avem in fata o imagine completa: vrajire - dezvrajire - revrajire a lumii. Daca lumea inainte de Hristos era dominata de o serie de simboluri, care reprezentau prezenta sacrului in lume, conceptiile scientiste au incercat o dezvrajire a lumii. Actualmente lumea este revrajita prin noua gnoza. Holonul este o totalitate participand ca o parte intr-o totalitate mai vasta, ca intr-un fel de arbore ierarhizat.

Noua gnoza este incoronarea unei viziuni coplesite de orgoliul omului separat de Dumnezeu, a omului care se vrea ca un dumnezeu dar fara Dumnezeul cel viu. Se sustine ca "...gnoza de la Princeton ofera singura istorisire ce nu poate fi respinsa de stiinta, deoarece este insasi stiinta in «inversare conforma». Dosul unei masti nu poate respinge fata ei. Zadarnic incearca religiile inscaunate sa-si inlocuiasca miturile descalificate si incredibile, prin ideologii politice... Viitorul apartine unei gnoze stiintifice, deoarece ea reprezinta singurul «mit conform»." (Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucuresti, 1998, p. 10)

Dar crestinismul nu se reduce la ideologie. El are in centru Persoana lui Hristos. Singur Hristos, Dumnezeu - Omul ne-a lasat o invatatura cu valabilitate vesnica si care poate fi intrupata la modul concret, in orice moment al istoriei.

Noua gnoza este o paganizare mult mai grava decat ceea ce am intalnit in paganismul anterior lui Hristos. Desi se pronunta impotriva oricarei ideologii, gnoza actuala este aservita unei ideologii fundamentate pe doctrina panteista a hinduismului. Reprezentantii acestei viziuni spun: "...Noi nu avem de ales intre religiile mitic-ideologice, fals, fragile si paganismul modernizat reprezentat de gnoza stiintifica. De altminteri, ce altceva este fondul permanent al tuturor religiilor istorice, decat acelasi paganism in forme arhaice si invesmantari pestrite? Zeii sunt trecatori, chiar atunci cand oamenii se straduiesc sa-i chintesentieze, sa-i spiritualizeze. Magna Mater pagana, Natura activa, Sufletul lumii, Marea Suzerana a Cosmosului, Marea Constiinta a Spatiului si a Timpului e mereu prezenta, neistovita, creatoare si regulatoare a initiativelor fapturilor sale, sursa de frica si de mangaiere." (Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucuresti, 1998, p. 10)

Este clar ca viziunea acestor gnostici nu se poate revendica din crestinism. Viziunea savantilor de la Princeton nu este crestina! De fapt, ei afirma fara echivoc: "Noua noastra gnoza este o francmasonerie fara ritualuri sau armonii de intronare, (...) unde fiecare pune la incercare, pentru sine si pentru ceilalti, noi formule personale de atitudini si comportamente, «montaje» experimentale proprii... In calitate de gnostici noi nu suntem crestini. Faptul ca unii dintre noi Il venereaza in continuare pe Iisus - asa cum altii isi venereaza mama, sotia sau un magistru - e treaba lor." (Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucuresti, 1998, p. 12)

Sa poarte stiinta inceputului de nou mileniu amprenta noii ideologii, care nu vrea sa aiba de-a face cu nici o credinta din trecut, tocmai prin aceasta vadindu-se caracterul ei dizolvant? Se prea poate. Important este sa nu confundam stiinta autentica cu stiinta care ni se propune ostentativ in intreg spatiul mediatic.

Rezultatele stiintei actuale tind sa fie confiscate de mentalitatea new-age-ista, care vrea sa demonstreze ca este posibila automantuirea. Ni se propune o mantuire in care nu mai avem nevoie de Hristos; este suficient doar sa cunoastem.

In efortul de a construi o noua religie care sa integreze toate cunostintele umanitatii, filosofia evolutionista are un rol important. Teilhard de Chardin a realizat edificiul metafizic al unei filosofii evolutioniste, trecand de la actul stiintific in sine la o dimensiune spirituala a conceptiei evolutioniste ce trebuie asumata cu credinta religioasa. Noua religie urmeaza sa integreze rezultatele din stiinta. De fapt, Teilhard isi exprima explicit intentia de a infiinta o noua religie: "Ceea ce-mi domina interesul si preocuparile este efortul de a statornici in mine insumi si de a raspandi in jurul meu o noua religie in care Dumnezeul personal inceteaza a mai fi marele proprietar neolitic din vechime, spre a deveni sufletul lumii; stadiul nostru religios si cultural cere acest lucru".( Serafim Rose)

Teilhard de Chardin isi constientizeaza situatia de profet neinteles (asemenea lui Nietzche), considerandu-se singurul om din istorie care in urma experientelor sale spirituale a primit revelatiile noii religii. El marturiseste: "Cum se face ca, cu cat ma uit in jurul meu, inca orbit de ceea ce am vazut, imi dau seama ca sunt aproape singurul om de acest fel, singurul care a vazut? Cand sunt intrebat nu pot cita un singur scriitor, o singura lucrare care sa dea o descriere clar exprimata a minunatei Diafanii care a transfigurat totul pentru mine".

Este laudabila intentia lui Teilhard de Chardin de a fundamenta o hristologie cosmica, redescoperind dimensiunea cosmica a mantuirii evidentiata de Traditia patristica, dar conceptia chardiniana a stat la baza unor puternice idei new age-iste. Tema Hristosului cosmic a fost preluata de curentele new age-iste. Exista un curent al teologiei numit process theology in care se intalnesc atat tendinte new age-iste cat si ecumenice si interreligioase. George Maloney in The Cosmic Christ. From Paul to Teilhard arata ca aceasta miscare teologica a fost influentata incontestabil de scrierile lui Teilhard de Chardin. (In legatura cu teologia Hristosului cosmic si gandirea lui Teilhard de Chardin in curentele religioase contemporane putem face cateva referiri: E.H. Cousins, Proces Theology. Basic Writings, New York, 1971; Mary Bednarowski, Literature of the New Age; M. Dhavamony, The Cosmic Christ and World Religions, 1993; Matthew Fox The Coming oh the Cosmic Christ. The Healing of Mother Earth and the Birth of a Global Renaisance, San Francisco, 1988; J. Rossner, In Search of the Primordial Tradition and the Cosmic Christ: Uniting World Religions Experience with a Lost Christianity, Journal of Religiobn and Psychical Research, nr. 15, 1992)

Teilhard de Chardin se bazeaza in afirmatiile lui pe propriile experiente. Dar mistica lui este una misterioasa, in care contactul cu natura poarta mai degraba resimtirea duhurilor cazute. Teilhard nu a facut decat sa dea expresie unui anumit duh ce caracteriza filosofia evolutionista, aratand ce sta in spatele unei conceptii afisate ca fiind stiintifica si obiectiva. Wolfgang Smith in lucrarea Teilhardism and the New Religion arata concret felul in care conceptia lui Teilhard a fost utilizata in subminarea religiozitatii traditionale.

De fapt chiar propriile marturisiri ale lui Teilhard de Chardin despre experientele sale spirituale sunt bulversante. In lucrarea The Heart of the Matter , Teilhard isi confeseaza cateva din experientele sale extatice. O prima experienta traita in 1919 este descrisa astfel: "Omul mergea prin desert, urmat de tovarasul sau, cand Lucrul s-a napustit asupra lui. Apoi deodata o suflare de aer arzator trecu peste crestetul sau, strapunse bariera pleoapelor sale inchise si patrunse in sufletul sau. Omul a simtit ca inceteaza a mai fi el insusi; o rapire irezistibila l-a luat in stapanire, ca si cum toata seva tuturor lucrurilor vii, varsandu-se dintr-o data intre prea stramtele hotare ale inimii sale, ar fi remodelat cu putere slabitele fibre ale existentei lui...M-ai chemat, iata-ma, spune Lucrul. Satul de abstractii, de atenuari, de vorbaria vietii sociale, ai dorit sa te masori cu Realitatea intreaga si neimblanzita. Te asteptam spre a fi facut sfant. Iar acum m-am asezat asupra ta pe viata sau pe moarte. Cel ce m-a vazut o data, nu ma mai poate uita niciodata: el trebuie fie sa mearga intru osanda impreuna cu mine, fie sa ma mantuiasca o data cu sine".( Serafim Rose)

Astazi metafizica chardiniana este folosita, renuntandu-se insa la neodarwinismul care era in plin apogeu in epoca lui Teilhard. Unul dintre arhitectii cei mai celebri ai noii sinteze ce se vrea o religie a viitorului este americanul Kim Wilber, cel mai influent ganditor al miscarii de psihologie transpersonala. Wilber este intens mediatizat, fiind la mare voga printre intelectualii americani.

Carta lui Nunta ratiunii cu sufletul: integrarea stiintei cu religia (aparuta in 1998) a fost foarte apreciata. Ann Godoff, directoarea celui mai mare concern de edituri din lume, Random House, spunea: "Nu e nici un alt scriitor in viata pe care l-as publica mai curand decat pe Ken Wilber". Wilber la ora actuala, cu cele 16 carti scrise, traduse in 20 de limbi, este cel mai tradus autor academic din S.U.A.

Wilber, fara sa pretinda ca este original, preia idei din mai multe surse bibliografice, integrandu-le in sistemul sau. Manifestand interes pentru stiinta, el insusi fiind la origine om de stiinta (biochimist) isi canalizeaza eforturile pentru spiritualizarea teoriilor stiintifice. In aceasta stradanie putem observa tendinta de a prezenta sub forma ideologizata unele rezultate ce tin de stiinta. El incearca integrarea respectivelor teorii stiintifice intr-o doctrina mai larga ce pretinde ca poate explica originea si sensul lumii.

Aratand succesul filosofiei evolutioniste, Wilber afirma scopul suprem al acestui proces evolutiv: autoindumnezeirea. "Noi, oamenii, suntem intr-un proces de crestere catre potentialul cel mai inalt, iar daca potentialul cel mai inalt este Dumnezeu, atunci noi crestem catre propria Dumnezeire...Evolutia este doar Spirit in actiune, Dumnezeu in devenire, iar acesta devenire e sortita sa ne duca pe toti la divinitate". Wilber preluand fundamentele metafizicii chardiniene, in lucrarea Sex, Ecologie, Spiritualitate vorbeste de integrarea noosferei cu biosfera, de organizarea suprarationala a constiintei planetare. Aplicand principiile sale inclusiv in sfera politicului, el legitimeaza manifestarea Sufletului lumii in toate domeniile (chiar si in economie si politica), vorbind de un Dumnezeu liberal. Experienta spirituala autentica il va ilumina si pe cel care activeaza in aceste sectoare, considerate mai putin compatibile cu viata religioasa.

Dumnezeul noii sinteze trebuie resimtit la orice nivel al existentei. "Constientizarea spirituala este constientizarea transliberala, nu cconstientizarea preliberala. Ea nu este reactionara si regresiva, ci evolutiva si progresiva... Rezultatul, am putea spune, este un Spirit liberal, un Dumnezeu liberal, o Dumnezeita liberala".

In noua religie crestinismul nu este inlaturat, ci integrat, dar intr-o forma extrem de denaturata. Ideea Dumnezeului personal nu are ce cauta intr-o astfel de religie. La fel se intampla cu dogme fundamentale precum creatia din nimic, dumnezeirea lui Hristos, calitatea de Logos Creator si Mantuitor al lui Hristos.

Ken Wilber mergand pe linia noii gnoze arata ca "...principala activitate religioasa a lui Iisus este aceea de a se intrupa in adeptii sai si ca adepti ai sai, nu ca unicul Fiu al lui Dumnezeu istoric (o notiune monstruoasa), ci in felul unui adevarat Calauzitor Spiritual, ajutandu-i pe toti sa devina fii si fiice ale lui Dumnezeu. Exista trei trasaturi esentiale ale mesajului ezoteric al lui Hristos, asa cum e dezvaluit in Evangheliile gnostice: cunoasterea de sine este cunoasterea lui Dumnezeu, sinele cel mai inalt si divinitatea fiind identice; Iisus cel viu vorbeste de iluzie si iluminare, nu despre pacat si pocainta; Iisus nu este prezentat ca Dumnezeu, ci ca un calauzitor spiritual".

Si totusi astazi cultura stiintifica reprezinta o coordonata semnificativa pentru lumea contemporana. Pentru a se articula mai bine la problematica actuala, teologia nu poate sa faca abstractie de aceasta cultura. In acest context al culturii stiintifice este de o importanta cruciala ca teologia sa stie sa valorifice ca un instrument apologetic rezultatele stiintifice in misiunea ei de propovaduire a Revelatiei.

Dar intre dialogul dintre teologie si stiinta trebuie sa se evite sincretismul. O asociere a misticilor orientale cu microfizica constituie o grava confuzie. Un asemenea sincretism aduce prejudicii atat religiei cat si stiintei. Un dialog poate fi fecund cu conditia ca fiecare parte sa-si pastreze identitatea. In aceasta ordine de idei putem mentiona diferenta dintre eclesia si comunitatea stiintifica. In cazul eclesiei Adevarul este Logosul intrupat si poate fi dobandit si experimentat intr-un mod personal ca rod al comuniunii, intr-un cadru marcat de Revelatia divina. Pentru comunitatea stiintifica adevarul este rodul unei osteneli individuale sau colective, dar in orice caz fara sa se inscrie intr-un demers al Revelatiei, fiind lipsit si de aprofundarea unor relatii personale.

Stiinta nu trebuie sa determine gandirea teologica, dar contextul actual ne obliga la un dialog interdisciplinar pentru o mai buna actualizare a mesajului crestin. Bineinteles ca provocarea interdisciplinaritatii implica un risc, dar care trebuie asumat. Aceasta cu atat mai mult cu cat exista numeroase marturii ale unor somitati stiintifice mondiale, care obliga teologia la un raspuns corespunzator. Aceste marturisiri sunt bine intentionate, fiind lipsite de tendinte ideologizante tendentioase. Astfel Peacocke declara: "Exista o ierarhie a ordinii in lumea naturala si daca Dumnezeu este realitatea in care cred crestinii, caile stiintei si ale credintei crestine trebuie intotdeauna din punctul meu de vedere, in cele din urma sa convearga. Nu pot sa nu vad in lumina celor spuse, demersul stiintific si teologic ca interactionand si mutual iluminand realitatea".( Arthur Peacocke, John Polkinghorne Scientists as Theologians, SPCK, Londra, 1996, p. 11)

O alta marturie este cea facuta de Polkinghorne: "Ordinea rationala a lumii pe care stiinta o afirma este o imitare a ratiunilor divine prezente in lume. De asemenea cred ca atunci cand ne impartasim de frumusetile lumii, participam la bucuria lui Dumnezeu in creatie...Credinta religioasa este o incercare cumulativa de a aduce impreuna o putere sintetica care face conexiuni intre diferite nivele ale experientelor umane. Exista argumente care ma conving sa iau religia in serios si sa caut credinta religioasa intr-o epoca a stiintei. Stiinta este mareata dar nu este suficienta din toate punctele de vedere...Eu insumi sunt crestin, preot anglican, desi sunt si fizician, ocupandu-ma cu microfizica teoriei cuantice".( John Polkinghorne, Serious Talk. Science and Religion in dialogue, SCM Press LTD, Londra, 1995, p. 9)

In concluzie, pretinsul conflict dintre stiinta si credinta provine fie dintr-o indrazneala exagerata a savantilor, fie dintr-o timiditate nejustificata a teologilor. Oricum conflictul nu este intre credinta si stiinta, ci intre savanti si teologi. Credinta lumineaza ratiunea, ea fiind un dar de la Dumnezeu, care presupune si o colaborare umana. Teologia bazandu-se pe Revelatie nu are nevoie sa fie justificata de stiinta. Nu e nevoie sa cautam in mod necesar o cale de concordanta intre Revelatie si stiinta. Domeniul teologului este diferit de cel al savantului, dar aceasta nu inseamna ca trebuie sa se ajunga la un conflict, cunostintele lor putand sa se intregeasca reciproc. Rezultatele stiintei adevarate confirma datele Revelatiei.

Ar fi de dorit ca generatia actuala de teologi sa se straduiasca pentru insusirea de cunostinte culturale si stiintifice la un nivel cat mai ridicat. In felul acesta se pot da raspunsuri pertinente la problemele de interferenta, provocatoare pentru timpurile noastre. E nevoie sa depasim o mentalitate unilaterala, exclusivista. In acest sens, incheiem cu cuvintele Parintelui Iova Firca, deosebit de actuale, chiar daca au fost scrise in perioada interbelica: "Si e pornita din mandrie, nu din convingere stiintifica, atitudinea celor ce nu vor sa auda de o coordonare a datelor utile din aceste doua domenii, ci pretind a-si continua fiecare drumul propriu, fara a privi in dreapta si in stanga. Si aici o parte din vina o au teologii intransigenti. Caci, oricat de ipotetice si de unilaterale ar fi unele concluzii ale stiintelor exacte, in numele adevarului care nu poate fi decat unul, ele trebuie cercetate cu seninatate de cei iubitori de adevar. Si singur sistemul de gandire bazat pe datele fundamentale ale revelatiei si care poate integra in el oricare din concluziile deplin verificate la care s-a ajuns in atat de variatele domenii ale efortului omului de a patrunde in tainele firii, pentru a da astfel o conceptie unitara si armonica despre lume, va putea da convingerea despre realitatea obiectiva a cunoasterii noastre si despre sinceritatea si dorul inimii noastre dupa adevar, bine si frumos".( Pr. Iova Firca, Cosmogonia biblica si teoriile stiintifice, Editura Anastasia, Bucuresti, 1998)

Adrian Lemeni

09 Mai 2012

Vizualizari: 4523

Voteaza:

Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE