Superortodoxul

Superortodoxul Mareste imaginea.

Ecumensim sau ecumenicitate?

În Biserica Ortodoxă există o viguroasă grupare antiecumenistă. Aceasta este prezentă mereu, de câțiva ani buni, dar după Sinodul din Creta pare că a luat un avânt nemaiîntâlnit înainte, atât ca exprimare, cât și ca revendicări, mergând până la ruperea comuniunii cu unul din cei mai duhovnicești și mai antiecumeniști dintre ierarhi (tristă ironie), cu Înaltpreasfințitul părinte Teofan. S-ar părea că problema ecumenismului este cea mai importantă dintre toate care se pun azi credinciosului, că e pericolul iminent care stă să distrugă credința strămoșească, iar de rezolvarea ei depinde viitorul ortodoxiei. Voi încerca să analizez această ipoteză.

Antiecumeniștii radicali se văd pe sine ca ultimi apărători ai ortodoxiei. Aceasta a încăput, după ei, pe mâna unor ierarhi vânduți, nedemni, care sunt gata să o predea puterilor lumii acesteia, masonilor, occidentului, evreilor sau diavolului însuși, ceea ce e cam același lucru. Astfel că ei, antiecumeniștii, au datoria să apere ortodoxia, să se opună oricui ar atenta la integritatea ei dogmatică, oricui ar vrea să schimbe ceva din învățătura sfântă de credință, oricărui dușman care se pregătește să ne distrugă. Și-au luat singuri această misiune supremă, și sunt gata de orice, declarativ până acum, pentru a o duce până la capăt.

Antiecumeniștii și-au făcut un scop în viață din lupta împotriva ecumeniștilor, sunt asemeni revoluționarilor de profesie, pe care-i aveam pe timpul revoluțiilor comuniste, sunt mereu prinși în diverse bătălii cu toți vrăjmașii de moarte ai credinței. De aceea ei mereu trebuie să își găsească dușmani și motive de luptă, altfel ar trebui să intre într-o stare de liniște și de pace sufletească, dar care nu pare să le fie deloc prielnică, sau oricum nu dau semne că ar căuta-o vreodată. Trăiesc într-o stare de agitație și de urgență care nu seamănă deloc cu starea de spirit a creștinului care își pune nădejdea în Dumnezeu.

Starea de lucruri era oricum tensionată de multă vreme. Orice deschidere ecumenică spre dialog a Bisericii Ortodoxe era văzută ca o gravă cădere. Totuși, lucrurile erau într-o relativă stabilitate. Nu s-au întâmplat evenimente care să dea naștere unor certuri majore, unor rupturi, care să ne ducă până în pragul unor schisme. A fost însă, de pildă, gestul regretabil de împărtășire al mitropolitului Nicolae al Banatului cu greco-catolicii, intens criticat, și pe bună dreptate. Dar a urmat apoi judecata sinodului, cererea de iertare din partea mitropolitului, angajamentul că nu va mai face pe viitor ceva asemănător, și nici n-a mai făcut vreun asemenea gest până la sfârșitul vieții. A mai fost o slujbă de sfințire a apei a episcopului Sofronie Drincec, care iarăși a stârnit numeroase condamnări, dar lucrurile s-au oprit aici. S-a mai vorbit de împărtășiri, de rugăciuni, de slujbe în comun, lucruri care întradevăr nu trebuie făcute (ceilalți creștini fiind în erezie nu putem fi în comuniune cu ei) dar n-am văzut probe concrete care să le confirme. Tabăra antiecumenistă, mereu atentă la orice derapaj, mai mult mârâia decât să muște de-adevăratelea. Asta până de curând.

Recentul sinod din Creta a fost ca o explozie, le-a dat pretextul mult așteptat pentru tot felul de luări de poziție și de acțiuni. De-acum radicalizarea poziției devine clară și evidentă. S-au spus lucruri atât de grave, încât dacă nu le-aș fi văzut scrise pe bloguri, sau rostite în înregistrări video care circulă pe net, greu aș fi crezut că sunt posibile. Din modul în care scriu pe blogurile proprii, din felul în care poartă discuțiile, din interpelările răstite pe care le-au făcut unor episcopi, din luările de cuvânt de la conferințe, nu reiese o prea mare capacitate a lor de dialog. Par turbulenți, sunt gata să arunce cu invective, sunt extrem de revendactivi. Dar astea n-ar fi atât de importante, căci să zicem că țin de un temperament pe care cu greu îl poți struni. Chestiile grave însă sunt că par imuni la argumente, inclusiv la cele de bun simț, și că pur și simplu nu au un duh ortodox.

Am urmărit, la întâmplare aproape, câteva comentarii pe un blog al celor ce și-au asumat apărarea ortodoxiei. Aici putem găsi expresii de genul: „sinod tâlhăresc”, „prin aceste fețe bisericești vine pedeapsa peste noi”, ierarhii sunt pe „căile înșelătoare ale celui rău”, prin recunoaștere numelui de biserică pentru catolici și protestanți se ajunge direct la „noua religie mondială”, „mirenii au fost lăsați fără sfinte taine”, dinspre ierarhi se simte „putoare de prostituate vândute”.

Din aceste câteva citate se vede ce duh apocaliptic au, ce cuvinte jignitoare pot să aducă, cât sunt de departe de modul cum ar trebui să fie un ortodox care, chiar și nemulțumit, tot păstrează o măsură în modul de a vorbi despre ierarhi, și despre oameni în general. E greu de discutat cu ei, cu toate că dialogul este cam tot ce se poate face, e aproape imposibil să fie convinși. Nu știu de unde s-au născut, cum au apărut asemenea specimene, de unde s-au hrănit, dar par o categorie nouă, destul de periculoasă, mult prea convinsă de propriile opțiuni, imună la argumente, și care n-a fost până acum prezentă între cei ce-și asumau cu tărie ortodoxia ca mod de viață.

Totuși, majoritatea antiecumeniștilor radicali sunt oameni de bună credință, îngrijorați sincer de calea pe care poate să o apuce Biserica, și care percep acum, din cauza canalelor de pe net de pe care se informează, un mare pericol. Dar sunt printre ei și oameni care manipulează, care parcă se simt bine în climatul de tensiune, care aruncă cu invective, ba chiar și cu anateme. Îmi e teamă că aceștia sunt printre liderii antiecumeniștilor, că au o agendă ascunsă, alta decât mesajele afișate pe blogurile proprii.

Între cei care merg la Biserică, majoritatea sunt, ca să zic așa, simpli amatori. Participă la slujbe, dar fără să se implice prea mult. Grijile proprii, problemele vieții de zi cu zi, diverse alte pasiuni, ca să nu zic patimi, sunt cele care primează la ei. Aceștia pot accepta orice despre biserică, nu se pricep la teologie, nici nu aprofundează cumva problemele, sunt în trecere pe acolo, găsindu-și centrul de greutate al vieții proprii în altă parte. Sunt marea masă a credincioșilor pasivi. Antiecumeniștii se selectează însă dintre cei cu o viață mai apropiată de credință. Ei citesc mai multe cărți, țin posturile mai corect decât primii, sunt interesați de viața Bisericii. Sunt mereu vigilenți, gata să răspundă pericolelor, să lupte pentru apărarea credinței. De aceea și zic că majoritatea antiecumeniștilor sunt persoane de bună credință. Ei luptă pentru apărarea credinței ortodoxe pentru că, li se pare lor, Biserica e atacată prin erezia ecumenistă.

De pildă, părintele Theodor Zisis vede în ecumenism cea mai mare erezie, pentru că se plasează înăuntrul Bisericii, nu e un atac din afară, pe care să îl poți combate. Iar ceea ce e grav este că ecumeniștii nu se vădesc pe ei înșiși ca eretici, ci pretind că sunt ortodocși drept slăvitori. Ei sunt ca niște lupi care arată ca niște oi și intră în turmă în chip de păstori. Ei vor să înșele, să poarte doar aparența dreptei credințe, pe care însă, cu bună știință, o vor distruge, dacă nu vor interveni adevărații credincioși. Părintele Zisis spune că ecumeniștii merg spre un minimalism dogmatic, ei lasă deoparte deosebirile doctrinare, pentru a face o unire în spirit sincretist cu eterodocșii. Ecumeniștii pretind că au iubire, iar în numele ei vor și să se întâlnească cu ereticii, și să se unească cu ei. Se întreabă însă părintele Zisis, oare apostolii nu îi iubeau pe eretici? Sigur că îi iubeau, dar tocmai în numele iubirii le spuneau adevărul, în numele iubirii le aruncau anateme și îi alungau din Biserică.

Pentru a fi într-o coerență perfectă, părintele Zisis și asemeni lui, toți antiecumeniștii, susțin că greșeala dogmatica, care le aparține ereticilor ecumeniști, duce și la greșeală morală. Prin urmare, ecumeniștii sunt mai puțin legați de Biserică, sunt gata la tot felul de compromisuri morale, sunt pregătiți să accepte ceea ce le oferă lumea, pentru că oricum credința lor e slabă.

Mișcarea ecumenică e inutilă și dăunătoare, este o invenție modernă, Biserica ortodoxă poate mărturisi și fără să participe la dialogul cu ereticii, care a început în secolul XX, iar singurele roade sunt nepăsarea în credință și trădarea adevărului ortodoxiei. Astfel că părintele Theodor Zisis nu se sfiește să numească sinodul din Creta un „sinod tâlhăresc”, iar afirmația lui, mare profesor de Patrologie, o autoritate în domeniu, a fost preluată de toate blogurile antiecumeniste locale, ba chiar a apărut un blog care se numea simodul tâlhăresc.

Care ar fi motivele pentru care sinodul ar fi tâlhăresc? Se încalcă sinodalitatea Bisericii prin faptul că n-au fost chemați toți episcopii, iar prin faptul că în documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” a fost trecută denumirea istorică de „biserici eterodoxe” au fost recunoscute acestea ca Biserici depline. Asta ar însemna că Biserica nu mai este una sfântă, apostolească, sobornicească, ci le-am fi acordat același titlu catolicilor și protestanților.

Dialogul care se poartă cu catolicii și protestanții nu este în duh ortodox, astfel că ei, ca „mădulare vii”, resping orice ține de acest dialog pentru că vor să țină predania cea adevărată. Nu numai că nu participă la acest dialog, dar și condamnă pe oricine ar fi de acord cu aceste dialoguri, ca fiind căzut din har și eretic.

Am văzut cine sunt și ce vor antiecumeniștii. Acum trebuie să vedem și cum se poate răspunde acuzațiilor lor. Mai întâi de toate, după cum observa și părintele Patriciu Vlaicu, antiecumeniștii fac o identificare greșită între ecumenism, care este o erezie atunci când pune pe picior de egalitate Biserica Ortodoxă cu celelalte denominațiuni creștine și ecumenicitate, care este datoria de a duce mărturia Bisericii în toată lumea. Ecumenism ar fi atunci când se adoptă teoria ramurilor, adică Biserica are mai multe ramificații, ortodoxă, catolică, protestantă, care ar trebui să se unească între ele, sau teoria bisericii nevăzute, care spune că membrii Bisericii pot fi din toate denominațiunile creștine. La fel de greșit ar fi să se considere că Biserica se va realiza în viitor, din unirea creștinilor, căci ea fost creată deja, prin jertfa de pe cruce a lui Hristos, și a luat ființă prin revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime. E greșit și să se spună că Biserica și-a pierdut unitatea sau că acum ar fi divizată, iar prin dialogul dintre confesiuni s-ar urmări refacerea unității, iar învățătura ar reieși din punerea de acord a celor ce intră în dialog. Nu, Biserica a rămas întreagă, are adevărul deplin, din ea au ieșit doar ereticii din momentul în care au îmbrățișat învățături false, condamnate și anatemizate de sinoadele ecumenice.

Alt aspect condamnabil al ecumenismului ar fi dacă s-ar recurge la un minimalism dogmatic, pentru a putea realiza înțelegeri cu eterodocșii, sau recurgerea la vreun sincretism, în care să acceptăm vreo învățătură falsă de-a lor. Toate acestea ar fi condamnabile, iar în momentul în care s-ar produce ecumenicitatea ar cădea în ecumenism, s-ar compromite, ar deveni eretică, și ar fi condamnată pe drept. Numai că dialogul se face fără compromisuri dogmatice. Antiecumeniștii acuză dialogul ortodocșilor cu alte confesiuni creștine de lipsă de rezultate concrete. E posibil, numai că rezultatele pot fi cuantificate în mai multe feluri, nu numai cantitativ, în număr de eterodocși reveniți la credință. Dar ar putea observa că se poartă de zeci de ani și, dacă n-a adus prea mulți eterodocși la credință, nici nu a slăbit sau relativizat dogmele ortodoxe și, cu siguranță, nici în viitor nu o s-o facă.

De ce participă Biserica la dialogul ecumenic? Antiecumeniștii spun clar că din dorința de a distruge Biserica, din ură față de adevăr, episcopii care iau parte la aceste întâlniri sunt „lupi în blană de oaie”, dușmanii celor pe care îi păstoresc, pe care vor să-i ducă, cu bună știință, în fundul iadului. De cealaltă parte, cei pro-ecumenici (atenție, nu cei proecumeniști!) spun simplu că Biserica are datoria de a mărturisi, fără vreo urmă de sincretism, adevărul credinței, peste tot și în orice condiții.

Sinodul din Creta, cel numit „Mare și Sfânt” de cei care îl adoptă și „tâlhăresc” de cei care îl resping, socotit atât de proecumenist încât câțiva preoți din Moldova îl consideră pe Mitropolitul Teofan căzut în erezie și nu-l mai pomenesc la slujbe, acest sinod deci a stabilit garanții că nu vor fi depășite anumite limite. În plus, după cum spune părintele Patriciu Vlaicu, s-a stabilit că dialogul ecumenic va fi evaluat periodic, și în funcție de rezultatele constatate se vor putea lua hotărâri inclusiv de încetare a lui, dacă întradevăr devine irelevant.

Despre reproșurile care s-au făcut sinodului din Creta s-a vorbit mult pe net, o mulțime de bloguri au tratat subiectul și au fost date și răspunsurile cuvenite. Nu mai reiau în detaliu subiectul, deoarece intenția mea nu e să dau încă un răspuns (cele de până acum sunt arhi-suficiente pentru oricine vrea să înțeleagă) ci să înțeleg fenomenul antiecumenismului radical, al atitudinii zelotiste, al negării ierarhiei Bisericii și acțiunilor ei. În principiu, au fost făcute două mari critici: modul de reprezentare și de vot al episcopilor la sinod, și folosirea termenului biserică față de eterodocși.

Ca răspuns s-au adus argumente canonice că sinodul din Creta respectă principiile de organizare sinodală. La sinod sunt prezente Bisericile, nu episcopii, deci reprezentarea de către patriarh și o delegație de episcopi este conformă ortodoxiei. Cele mai multe discuții s-au purtat în jurul folosirii termenului de „biserică” pentru confesiunile eterodoxe, acest fapt fiind văzut ca o alterare a ecleziologiei ortodoxe, ba chiar a deschis calea unirii cu catolicii și cu protestanții. De fapt, termenul „biserică” pentru confesiunile eterodoxe a mai fost folosit, atât în scrierile dogmatice ale unor teologi, printre care este și sfântul Vasile cel Mare atunci când se referea la schismaticii din Biserică. A mai fost folosit în sinodul de la 1484, prin care s-a respins sinodul unionist de la Ferrara-Florența și în Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Expresia exactă este „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”. Iar asta mi se pare că arată clar că e vorba de acceptarea faptului că istoric, social, juridic, cultural există entități care se cheamă biserici, iar noi ca ortodocși le recunoaștem existența, precizând însă, în chiar aceeași frază, că sunt eterodoxe și că nu ne aflăm în comuniune cu ele.

Folosirea termenului „biserică” în actele finale adoptate, fără a fi eretică, ar fi putut fi evitată, ca să nu dea naștere la tensiuni suplimentare, mai ales că și în sinod au fost disuții aprinse în jurul folosirii acestui termen, iar un număr de 33 de episcopi nu au semnat documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. Ca o curiozitate, mitropolitul Irineu al Olteniei a semnat, dar a pus în dreptul semnăturii și un scurt text „cred în una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Dacă folosirea termenului „biserică” a dat naștere la atâtatea susceptibilități, lucru care se bănuia dinainte, ar fi fost mai bine evitarea lui, cu toate că, repet, nu s-a căzut în vreo erezie dacă a fost scris în textul final.

Scopul aici nu este de a relua toate discuțiile, deoarece eu cred că s-a răspuns suficient de clar contestatarilor. În plus, afirmarea repetată, din diverse locuri și de către toți episcopii prezenți la sinod sau care sunt de acord cu el, că nu se va schimba nicio dogmă, că nu se va face nicio concesie, ar trebui să liniștească orice temere. Din păcate însă, nu s-a întâmplat astfel. Contestatarii continuă critica cu expresii care, după părerea mea, sunt hule. Ce-i mână totuși pe ei, de ce rămân încremeniți în aceeași poziție de negare?

Cu toate lămuririle care au fost aduse, antiecumeniștii continuă să susțină că în Creta a fost un sinod nelegitim, fals, ecumenist, adică eretic prin care s-au pus bazele unirii cu ereticii. Ba chiar spun unii că s-au adus dogme noi, străine de învățătura Bisericii Ortodoxe, anume că s-a „impus și legalizat dogma ecumenismului”, lucru care este, pur și simplu, o gogomănie. La sinodul din Creta nu s-au proclamat dogme noi, nu s-au făcut concesii de dragul apropierii interconfesionale, nu s-a adoptat niciun cuvânt măcar împotriva credinței ortodoxe.

Dacă antiecumeniștii nu vor să accepte asta, atunci se află într-o gravă eroare. De fapt, ei s-au angajat în lupta martirică pentru apărarea sfintei ortodoxii, pentru care sunt gata să lupte inclusiv cu ierarhii. Dar dacă lucrurile nu ar prezenta niciun pericol din partea aceasta, ei cu cine ar mai lupta? Au nevoie de dușmani, căci altfel și-ar pierde rostul. Sigur că acum se văd deja persecutați și se pregătesc de martiriu căci ei știu deja că vor fi persecutați de ierarhii ecumeniști.

Antiecumeniștii se află într-o luptă perpetuă. Sinodul din Creta le oferă material din plin ca să tot lupte. Ei au de înfruntat căderea din dreapta credință, și ca să ne asigure că s-a produs deja caută cu obstinație orice ar fi sau măcar ar putea fi interpretat ca o cădere, o deviere în materie de credință. Le găsesc sau le inventează, și astfel, în combaterea ereziilor, viața lor capătă sens. S-a creat o polarizare intensă ecumenist-antiecumenist, ca și cum acestea ar fi cele două căi ale ortodoxului contemporan, una bună și alta rea, una conformă tradiției, Părinților, Predaniei, adevărului, alta, o deviere de la ortodoxie, o cedare la spiritul lumii, o închinare a Bisericii către diavol.

În ce mă priveşte pe mine, pot să recunosc că e şi o chestie de percepţie. Am urmărit actele sinodului din Creta, apoi ceea ce s-a scris despre el, părerile pro şi contra, şi nu reuşesc să mă îngrijorez. Nu văd în hotărârile luate acolo vreun pericol, iar deschiderea ecumenică a Bisericii nu este o cădere, o acceptare a vreunui spirit sincretist, o renunţare la dogme de dragul vreunei false uniri, o secularizare acceptată. După mine, dialogul poate să continue. În schimb, rămân pe mai departe îngrijorat de secularizarea din inima mea, de lipsa mea de iubire, de deschidere către semenii mei, fie ei dreptmăritori ortodocşi sau eretici căzuţi.

Problema antiecumeniștilor nu e doar că văd pericole acolo unde nu sunt, dar și în tonul pe care îl au. Au râvnă către credința ortodoxă, repet, majoritatea lor sunt sinceri în demersurile pe care le susțin, dar exagerează, devin fanatici, sunt obsedați de câteva idei, puține dar fixe, devin incapabili să vadă dincolo de modul cum percep ei, se bazează prea mult pe ei înșiși și prea puțin pe lucrarea lui Dumnezeu. Iar batjocura la care îi supun pe cei pe care îi consideră ecumeniști, jignirile, apelativele, nu au nimic ortodox în ele. Dușmănia și batjocura nu pot sta în inima unui credincios, fie el eterodox, fie, mai ales creștin ortodox.

Poți avea o conștiință trează, poți chiar vâna derapajele ierarhiei ca să aperi, cu acrivie, dreapta credință, dar o poți face și cu un duh mai liniștit, cu încredere, fără jigniri, fără defăimare, fără încruntare continuă. Mie mi se pare că aici, chiar dacă se invocă Tradiția, Sfinții Părinți, canoane care să îți permită să nu-ți pomenești ierarhul la slujbe (o grozăvie, după părerea mea) a pătruns un duh străin de dreapta credință.

Problema nu este ecumenism-antiecumenism, așa cum se pune în mod clasic, ci ortodoxie-secularizare. Nu ecumenismul vine să distrugă Biserica, în dialogul inter-creștin nu vor fi depășite niciodată anumite limite, ci pătrunderea duhului lumesc în domenii ale credinței unde nu ar avea ce căuta. De ce are succes antiecumenismul?

Pentru că e cool, e o mișcare anti-sistem, așa cum întâlnim peste tot, și la majoritatea oamenilor. Trăim într-o epocă a lipsei de încredere în tot ce poate să însemne autoritate. Suntem tentați să nu dăm credit celor ce ne conduc. Chestii similare: neîncrederea în politicieni, căci sunt demagogi și ne mint, neîncrederea în UE și în NATO, neîncrederea în mâncarea din supermarket, căci e plină de e-uri și ne ortăvește, neîncrederea în vaccinuri și în medicamente, căci sunt produse de Big Pharma și au ca scop să câștige bani și să ne omoare, neîncredera în informațiile din presa mainstream, căci ne manipulează. Pentru omul contemporan aproape tot ce cuprinde universul lui înconjurător este minciună, fals, manipulare, iar el, ca să spuraviețuiască, trebuie să fie atent la tot felul de pericole întâlnite la tot pasul. Nu discut cât de adevărate sunt toate acestea acum, observ însă că același tip de gândire este translatat în curtea Bisericii, și e aplicat de către antiecumeniști ierarhiei. Ierarhia este asociată, unei forme de putere gata să trădeze adevărul și pe credincioși. Or, chiar dacă îmbracă această idee în citate luate din cărți ortodoxe și fac recurs la Părinți, e ceva contemporan, identic cu modul în care este văzută orice sursă de putere, e o pătrundere a secularismului în ce au mai sfânt ecumeniștii, în crezul lor. Acesta, departe de a fi o regăsire a Tradiției și a Părinților, după cum se pretinde, este dovada intrării duhului secular al atitudinii anti-sistem în rândul celor ce se numesc pe sine antiecumeniști. Numai că, de data asta, „sistemul” este Biserica, și este tratată ca orice structură de putere care vrea să înșele, să distrugă, să domine discreționar.

Am putea face ceva? Doar să încercăm, pe cât ne stă în putință, să ne păstrăm cumpătul într-o lume în care tot mai puțini oameni par să rămână rezonabili, să avem mai puțină încredere în noi și mai multă în călăuzirea de Sus, transmisă inclusiv prin păstorii Bisericii. Ne-ar mai ajuta ceva mai multă moderație, punerea sub semnul întrebării a oricărei opinii personale când devine prea puternică, verificarea permanentă a punctului de vedere din tabăra opusă, păstrarea disponibiltății de a dialoga, și să avem încredere că Dumnezeu va avea grijă de noi mai multă decât putem avea noi înșine.

„Mult am vorbit cu anumiți colaboratori ai Patriarhului. Am observat că ei nu înțeleg corect „contactul” cu creștinii din Apus. Ei cred că însuși contactul, însăși „întâlnirea” cu ei îi va duce la compromisuri, la pierderea „plinătății” Ortodoxiei. Și le spuneam că cel care știe în ce crede, care el însuși trăiește cu adevărat „plinătatea” Ortodoxiei, aceluia nici nu-i poate veni gândul despre pierderea plinătății.Oricum, problema nu se pune astfel încât unirea cu apusenii să fie dobândită pe calea „compromisurilor” în însăși credința noastră; însă unirea, sau fie și apropierea, nu este cu putință altfel decât printr-un contact fără frică în însăși viața noastră duhovnicească, împreună-viețuirea. Nu este cu putință a aștepta de la apuseni ca ei să „trăiască” plinătatea dogmelor Ortodoxiei fără să aibă părtășie cu noi.” (Arhimandritul Sofronie, citat preluat după doxologia.ro)

Paul Curca
 

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
132 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

26 Septembrie 2016

Vizualizari: 4797

Voteaza:

Superortodoxul 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE