Taina Cuvantului - Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Meghesan - Recenzie

Taina Cuvantului - Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Meghesan - Recenzie Mareste imaginea.

Recenzie: Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Meghesan - „Taina Cuvantului” – Editura Universitatii din Oradea, 2008, 546 pagini.

Cartea "Taina Cuvantului" aceasta cuprinde in alcatuirea si compozitia ei, tot anul bisericesc – cu duminicile si praznicele sale pline de talcul cuvantului scripturii si al pericopei evangheliei, atat de importante si de folositoare pentru noi crestinii, ce tindem sa parcurgem drumul de la chipul la asemanarea cu Hristos – Domnul si Mantuitorul nostru, Care ne-a adus noua rascumpararea in viata cea vesnica din Imparatia Cerurilor. Lucrarea de fata se adreseaza, in egala masura, atat preotilor duhovnici, cat si fiilor duhovnicesti, cu atat mai mult studentilor, ucenici intru ale Teologiei, ca viitori parinti spirituali ai comunitatilor ce le vor fi randuite de Dumnezeu prin chemarea lor la Sfanta Taina a Hirotoniei sau a Preotiei. Cu alte cuvinte, scrierea aceasta se adreseaza tuturor acelora care se nevoiesc si urmaresc un real si continuu progres duhovnicesc. „Cartea de fata este „copilul” nascut dupa ani de pregatire si meditatie (a autorului). Timp de trei ani si jumatate chipul spiritual al acestui copil a luat fiinta si a parcurs toate etapele, suportand si inevitabilele „dureri ale nasterii”. Cartea de fata constituie fagaduinta, bucuria precum si o calatorie minunata ce porneste din „gandurile Cuvantului suprem” si se indreapta spre gandurile si sufletele tuturor celor ce vor incerca sa treaca de simpla banalitate cotidiana, intr-un fel de materiealitate. Randurile care vor urma sunt darurile Cuvantului coborat in istorie si implica tainica sa lucrare in lume pentru edificarea si implementarea Imparatiei lui Dumnezeu prin Biserica in creatie. Ea este marturia cuvantului din Cuvantul suprem care zideste” – potrivit marturiei autorului in persoana Parintelui Profesor Dumitru Meghesan.

Cartea „Taina Cuvantului” – ce se bucura de prefata I.P.S. Dr. Laurentiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului si (de) binecuvantarea P.S. Sofronie Drincec – Episcopul Oradiei - ne invita la un praznic al logos-urilor de duminica, sugerandu-ne o preocupare de popas crestinesc dupa chinuitoarele preocupari materiale din zilele de lucru saptamanale; „Duminica” se cuvine trupului obosit a se reface, iar sufletului a se intari cu bucurii spirituale. Paginile acestei lucrari sunt dense, pe alocuri chiar filozofice dar accesibile tuturor. Lecturarea lor ne invita sa calatorim: „Cu Iisus pe valurile vietii”, „Cu Dumnezeu prin istorie”, ne explica despre: „Cincizecimea perpetua a Duhului”, „Sfintii – intre Dumnezeu si neamul lor”, ajungand la „trei piedici existentiale ale omului contemporan”, „recunostinta – virtute a sufletelor superioare”, „Teologia vederii”, „Icoana de cainta”, „Indemn la simplitate”, „Post si postire”, „Liturghia Sfintei Cruci”, „Scara virtutilor – Scara Raiului”, „De la Demon la Inger” ori „Imparatul Slavei Crucificat”, ca sa pomenim doar cateva titluri ale acestei carti, alcatuita din sapte parti mari: „Darurile Cuvantului”, „Postul – itinerar duhovnicesc spre invierea lui Hristos si invierea noastra”, „Invierea lui Hristos – invierea noastra”, „Coborarea Logosului in istorie”, „Un tratat de antropologie pe malurile Iordanului”, „Crucificarea Sinelui” si „Iisus Hristos tinta noastra finala”. Lucrarea Parintelui Dumitru Meghesan se adreseaza slujitorilor Sfantului Altar, teologilor, studentilor, intelectualilor si tuturor celor „cazuti intre talhari” pe drumurile lumii noastre, consumiste si egoiste. Totodata, se adreseaza si celor care in adancul sufletului simt si resimt o „Prezenta salvatoare, ce ii ajuta, in noaptea involburata, sa strige catre ceruri: „Avva Parinte!” Tuturor li se va alatura pe calea vietii al treilea Calator spre Emaus, Iisus” – ne convinge autorul cu foarte multe argumente. In sprijinul sau si al nostru invoca duhul si cuvantul cel cu putere multa a marilor Sfinti Parinti ai Bisericii, asceti, teologi si scriitori bisericesti cum ar fi: Grigorie Palama, Maxim Marturisitorul, Grigorie de Nazianz, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Nicodim Aghioritul, Siluan Athonitul si multi altii – pentru ca, potrivit cuvantului Sf. Ap. Pavel: „avand imprejurul nostru atata nor de marturii, sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si sa alergam cu staruinta in lupta care ne sta inainte” (Evrei 12, 1).

Daca ar fi sa ne referim, de pilda, la „Scara virtutilor – Scara Raiului” vom retine ca Sfantul Ioan Sinaitul rezuma doctrina spirituala a Parintilor care l-au precedat, sintetizand-o si oferind-o lumii intr-o maniera patrunzatoare si clara. Mai mult, el a facut pentru Teologia ascetica greceasca lucrarea de sinteza si de concentrare pe care Sfantul Ioan Damaschin o facuse pentru Teologia dogmatica si a stiut nu numai sa aprecieze cu justete ceea ce au gandit precursorii sai, ci si sa adauge abordari noi la viziunile lor. Dar este absolut remarcabil faptul ca acolo unde el exprima o opinie personala, uneori impotriva traditiei si a prejudecatilor celor mai venerabile, o face pentru a marturisi ca prefera sinceritatea inimii unei austeritati strict corporale: „Parintii Sfintei Memorii au desemnat eforturile corporale ca fiind calea si fundamentul ascultarii. Dar eu desemnez supunerea si spiritul de dreptate al inimii (XXV) pentru dobandirea harurilor (XXII), pentru lupta contra lacomiei (XIV), contra blasfemiei (XXIII)”. Intr-o epoca in care spiritualitatea monastica ar fi putut deveni un cod de formule (de retete si de prescriptii sterile), Sfantul Ioan aminteste in permanenta de datoria de a discerne si de a raporta toate la starea inimii. Difuzarea si traducerea Scarii Raiului va avea o influenta profunda, identificata odata cu dezvoltarea miscarii isihaste.

Importanta pedagogica a Scarii Raiului consta in invatatura ei legata de modul in care omul  poate sa ajunga sa fie conform naturii sale, vocatiei lui fiintiale, lucru posibil prin „permanenta comunicare si simbioza a omului cu Dumnezeu”, deoarece numai prin comuniune cu Dumnezeu se poate instraina omul de multiplele lui patimi, precum si de tendintele ce ii denatureaza realitatea profunda existentiala. „Se poate spune ca aceasta comunicare interpersonala a omului cu Dumnezeu-Omul are o functie antropologic-catartica”[1]. Drumul ascetic al purificarii este unul al erosului dumnezeiesc, inseamnand restituirea iubirii in cadrul comuniunii interpersonale. In aceasta comuniune are loc acea perihoreza, intemeiata pe experierea fiintiala proprie, a omului cu Arhetipul sau, Dumnezeu. Aceasta perihoreza creeaza premisa realizarii unei asceze personale, a unei transfigurari ascetice. Relatia iubitoare a omului cu Dumnezeu se exprima ca autotranscendenta a individualitatii omului[2], prin care se tinde la depasirea sinelui propriu si la asemanarea cu Dumnezeu. 

Purificarea este la Sfantul Ioan Scararul reintegrarea individului in sinea lui autentic-personala, restaurarea starii umane de dinainte de cadere. Diferenta dintre individ si persoana, la Sfantul Ioan Scararul, consta in aceea ca persoana este „raportata extatic la Dumnezeu si aproapele”[3]. Persoana se afla in spatiul restaurarii, in spatiul noii creatii, si al invierii έν Χριστώ. De acum, inca de cand traieste pe pamant, omul poate sa isi aseze trupul pe tronul lui Dumnezeu,- omul este absorbit, de parca ar fi in cer (XXIX).

Desavarsirea dinamica si infinita este erosul ca miscare si inclinatie a persoanei atrase de Dumnezeu. Erosul dumnezeiesc este pentru Sfantul Ioan „telul pedagogiei lui filocalice”. Scara este un dinamism. Intrebarea cea mai importanta este acum aceasta: Unde ne aflam pe Scara? Raspunsul trebuie sa-l gasim fiecare din noi in propria constiinta. Preasfintitul Kallistos Ware ne spune ca „aceasta este o Scara pe care fiecare din noi trebuie s-o urcam, pentru noi insine”[4]. Daca o urcam pentru dragostea lui Dumnezeu si insotiti de dragostea Lui, vom cunoaste toate darurile ei si-ale Lui. Iar in ceea ce-l priveste pe Sfantul Ioan Sinaitul, „telul pedagogiei lui filocalice“ sta in iubire si in nimic altceva. Iubirea este izvorul si puterea urcusului, este deopotriva biruinta si slava. „Iubirea este izvorul focului. Cu cat tasneste mai mult, cu atat il arde mai tare pe cel insetat. Iubirea este statornicia ingerilor, este inaintarea veacurilor”(XXX, 18).

Invocand cateva crampeie si din invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul, la care face referire Parintele Profesor Dumitru Meghesan, voi retine ca de cele de mai multe ori, majoritatea crestinilor tind in cadrul vietii duhovnicesti sa accentueze exclusiv tinerea tipurilor religioase si urmarirea excentrica a „darurilor supranaturale ale harului” de la Dumnezeu, fara un efort personal constient paralel de curatire a noastra de patimile variate, ce se cuibaresc inauntrul nostru. O astfel de pozitionare a crestinilor denota scindari interioare si conflicte psihice, ce intretin, dupa ce „sunt respinse”, uitarea si ignoranta sinelui sau. Intr-un asemenea situatie crestinul urmareste unilateral si „in exclusivitate” mentinerea tipurilor religioase si participarea lui la Tainele Bisericii in principal ca substituire a intentiei lui personale insuficiente pentru mantuirea lui, dar si a lipsei experientei de traire a adevarurilor evanghelice. Este cunoscut faptul ca crestinul, precum fiecare om, are propriile lui iluzii „religioase” si „spirituale”. Adesea crede ca vrea mantuirea lui, dar se intampla pur si simplu ca vrea mantuirea lui. Motivul acestor iluzii trebuie cautat in psihicul „inconstient” al crestinului.

Dar Sfantul Maxim va declara cu claritate, ca totul in atitudinea noastra fata de mantuire il constituie vointa noastra[5]. Vointa noastra reala, dorinta noastra si ravna noastra, pentru mantuirea noastra. Dar cand nu exista o vointa autentica pentru mantuirea noastra, iluziile-si gasesc prilejul sa triumfe, in duhul nostru si in viata noastra. Sfantul Maxim va observa ca „E nevoie de vointa”[6] pentru realizarea mantuirii noastre, ca sa sublinieze conditia esentiala a valorificarii salvatoare, de catre crestin, a mostenirii harismatice a infierii, pe care l-a primit de la Botez.

Daca vointa noastra nu foloseste mostenire harismatica, atunci acest om are numai iluziile ca vrea sa se mantuiasca. De acum in colo, se lupta cu iluziile manturii lui. Acest fapt de a avea vointa mantuirii „fara insa de a dori intr-adevar” constituie o provocare puternica a autoconstiintei noastre soteriologice! Este posibil sa avem convingerea ca vrem sa ne mantuim si totusi, in realitate, sa nu avem o astfel de vointa? Dupa Sfantul Maxim este posibil ca vointa sau intentia noastra pentru mantuirea in Iisus Hristos, sa nu fie intotdeauna veridica si autentica. De aceea scopul esential al cunoasterii de sine trebuie sa-l constituie controlul vointei autentice a noastre! Deoarece „in vointa noastra sta mantuire noastra”.

Cum am spus si la inceput, cartea aceasta se adreseaza in egala masura slujitorilor sfintelor altare, studentilor teologi, ca viitori slujitori si parinti spirituali, dar si credinciosilor, ca penitenti si fii duhovnicesti. Observam ca abordarea acestei serioase probleme respecta toate normele stiintifice, sustinuta de un aparat critic si bibliografic foarte bine intocmit, urmarind o structura complexa, lucru care-i sporeste valoarea. Expunerea temei este cursiva, clara si coerenta, folosind atat limbajul teologic elevat, cat si cel simplu, pe intelesul credinciosului de rand. Este demn de remarcat si de apreciata abordarea facuta cu mult curaj, echilibru si luciditate a tamaduirii ori terapiei duhovnicesti prin epitimiile invocate, ce sunt adevarate medicamente spirituale.

Meritul deosebit al acestui volum consta atat in prezentarea sub forma unor eseuri teologice atragatoare, a invataturii mantuitoare de suflete, cat si in radiografieri realiste, uneori provocatoare ori incisive, dar fara rautate sau ranchiuna, ale „afectiunilor”, metehnelor, bolilor, si epidemiilor care bantuie ca un flagel prin acest inceput de secol XXI si mileniu III, in intreaga societate postmodernista, desacralizata si secularizata; intre acestea „demonismul modern” identificat sub diferite infatisari: materialismul subtil, indiferentismul religios, placerile vietii dezordonate, repudierea lui Dumnezeu din viata cotidiana.

Demersul autorului in aceasta lucrare este acela al cautarii „sensului ontologic pe care-l are spiritualitatea ortodoxa si care a ferit-o de pericolul unei deontologii exterioare si de eticism, caci ceea ce vindeca „urateniile pacatului” nu este viata morala a omului, eticismul exterior, formalist, ci unirea, comuniunea cu Dumnezeu, impartasirea cu harul necreat. Aceasta comuniune sau impartasire nu este altceva decat fiintialitatea omului care creeaza un nou mod de viata, un etos divino-uman”. Volumul aduce expilicatii in aceasta directie, prin faptul ca autorul argumenteaza si defineste „etosul ortodox ca fiind unul divino-uman, un etos al indumnezeirii, astfel incat, despatimirea este o trecere de la etica, in sensul relativ al intelegerii, la fiintialitate, la unirea cu Dumnezeu. Si aceasta, deoarece continutul ontologiei ortodoxe (atat de frecvent invocata de autor in carte), este indumnezeirea, si nu doar o simpla crestere morala. Parintii Bisericii au numit viata in Hristos, indumnezeire, pentru a arata scopul si continutul real al vietii in Hristos. Prin urmare, continutul unei etici adevarate este indumnezeirea” – si am convingerea ca acest mare adevar formeaza firul rosu al acestei lucrari, foarte documentata si bine argumentata si, totodata, cat se poate de originala, vazandu-se aici, implicarea personala, duhovniceasca si obiectiv-subiectiva a Parintelui Dumitru. In ansamblu, aceasta este perspectiva generica si foarte intemeiata in care se incadreaza lucrarea de fata, datorita autorului, care doreste, in acest fel sa ne demonstreze adevarul si realitatea „ca pacatele din lumea de astazi, inainte de a descoperi o veritabila criza de ordin social si politic, reprezinta una prin excelenta metafizica”, ducand, intr-adevar, la o deteriorare si la o compromitere a constiintei.

Drept urmare, Parintele Dumitru ne demonstreaza in aceasta lucrare ca „viata crestina se traieste la un nivel duhovnicesc si ontologic, care este harismatic si divino-uman, dupa modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul”. De ce asa si nu altfel, intrucat „cu Hristos se introduce o noua realitate, adica o noua fiintialitate a creatiei, o creatie noua in Hristos, fiindca desavarsirea nu este etica ci ontologica. Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeisc si mantuitor”. Una din observatiile esentiale ale Parintelui Meghesan este ca „Intruparea lui Hristos reprezinta centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se reveleaza in viata in Hristos. Continutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologica, si nu se reduce la simple imperative categoriale etice, pentru ca Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atarna arbitrar, relativ si obiectiv, ci este in mod real si adevarat principiul lui ontologic. De aceea, Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mantuitor”, „comuniunea indumnezeirii”. Fiind persoana ecleziala, omul Ortodoxiei subzista numai in relatie cu Dumnezeu, Izvorul vietii.”

Cartea aceasta ne ajuta sa cunoastem adevarul ca in decursul vietii Sale pamantesti, Fiul lui Dumnezeu curata umanitatea de toate patimile egoiste, de toata umbra pacatului, intarind-o in savarsirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se elibereaza toate partile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, vointa etc., caci pe toate acestea le-a avut si El, si prin toate si-a aratat iubirea fata de Dumnezeu si fata de oameni. Iisus Hristos purifica etapele vietii umane, omul putand ca in orice perioada a varstei sale sa-l slujeasca pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este inrobita si constransa de pacat, faptele nu se mai prezinta ca manifestari inevitabile ale acestuia, caci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberata si restabilita in modul autentic de viata: „Caci daruind firii prin patimi nepatimirea, prin osteneli odihna si prin moarte viata vesnica, a restabilit-o iarasi, innoind prin privatiunile Sale trupesti deprinderile firii si daruindu-i acesteia prin intruparea Sa harul mai presus de fire, adica indumnezeirea. Facutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevarat si a dat firii o alta obarsie pentru o a doua nastere, obarsie care o duce prin osteneala si durere spre placerea vietii viitoare”[7]. Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al mortii observam faptul ca dupa ce invinge toata ispitirea diavolului care incerca sa-L atraga in mrejele placerii, Mantuitorul Hristos merge mai departe in manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si de oameni, neinfricosandu-Se nici de moarte, pentru ca ajungand la capatul drumului existentei pamantesti sa poata spune fara ezitare: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul si rostul intregii jertfe pe care Hristos a implinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure inaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19).

            Parintele Meghesan ne descopera si ne demonstreaza noua, fiind ca o concluzie fundamentala ce reiese dupa citirea cartii in intregime, ca scopul ultim si tinta finala a jertfei Mantuitorului – prin asumarea patimilor si a mortii pe cruce, si prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobandirii libertatii si al eliberarii noastre, care, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte si anume: „Primul aspect al eliberarii este inlaturarea divizarii intre trup si suflet. Sufletul purificat strabate un trup devenit usor si liber, nesupus trebuintelor si afectelor. Aceasta intimitate a sufletului cu trupul transfigureaza in compusul uman dorinta, tensiunea si energia. Prin nepatimirea desavarsita, omul devine egal cu ingerii. „Nepatimirea nu consta aici, ca la Platon si Plotin, dintr-o renuntare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-si gaseste semnificatia sa originara de instrument si transparent al spiritului”. „Cuvantul nu poate sa vrea ca viata dreptilor sa fie sfasiata de un dualism. Ci cand zidul raului va fi doborat, sufletul si trupul se vor uni intr-o armonie superioara. Daca Dumnezeirea este simpla, fara compozitie si forma, omul de asemenea trebuie, prin aceasta impacare in sine, sa se intoarca la bine, sa redevina simplu si curat, pentru ca sa devina cu adevarat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelasi cu exteriorul vazut, si exteriorul vazut, cu interiorul ascuns”. Transparenta aceasta fizica va coincide insa cu puritate morala si cu sinceritatea deplina fata de semeni. In aceasta transparenta se va cunoaste omul pe sine asa cum este si se va arata altora asa cum este. Iluzionarea si ipocrizia vor disparea.

Al doilea aspect al acestei eliberari este unificarea trecutului si viitorului, adica a amintirii si sperantei. Constiinta temporala era mereu sfasiata prin dorinta, pe de o parte, si prin regret, remuscari, pe de alta parte”. Acolo, constiinta eliberata de aceasta continua in nesatisfacere „lasa in urma dorinta… pentru ca poseda tot ce spera; ocupata astfel deplin in bucuria de binele obtinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorita puritatii dobandite, sufletul intra in raport strans cu Dumnezeu, cu mediul sau propriu. El nu mai are trebuinta de miscarea dorintei… cel ce locuieste in intuneric incearca nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intra in lumina, bucuria urmeaza dorintei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu… Care nu cunoaste dorinta pentru ca nici un bine nu-I lipseste, sufletul… paraseste miscarea si chiar dorinta, care n-are loc decat cand lucrul dorit nu este prezent”. Aceasta dorinta pamanteasca se transforma „in miscarea si lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformandu-se obiectului etern prins si gasit”. Aceasta unificare a dinamismului eu-lui intr-un prezent, in care fuzioneaza si se identifica trecutul si prezentul, amintirea si speranta, este eterna prezenta in Dumnezeu, Care poseda ceea ce voieste si voieste ceea ce poseda”.

Prin aceasta dubla unificare, sufletul atinge unitatea profunda a simturilor si a intelegerii (al treilea aspect). Cunostinta si iubirea devin una. A-L simti si a-L cunoaste pe Dumnezeu vor fi unul si acelasi lucru. Unificarea intregului dinamism uman necontenit sporita ne reveleaza aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Caci libertatea este posibilitatea infinita a spiritului curat, mereu reinnoit, de a depasi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcusul continuu spre Dumnezeu, originea infinita si neconditionata a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenta ei experienta a infinitului. Aceasta pentru ca natura umana este in acelasi timp finita si infinita. Este finitul deschis infinitului. Este finita cand sta nemiscata in sine, si este infinita in miscarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura ingerilor si a sufletelor, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, nu cunoaste limita si nimic nu o impiedica sa progreseze la infinit”. Urmeaza de aici ca natura nu este ceva terminat, ci, datorita libertatii, ceva in curs de a se face, o capacitate dinamica nesfarsita. „Creatura nu este in bine decat prin participare; ea nu a inceput numai odata sa existe, ci in fiecare moment se observa cum incepe, din cauza cresterii ei perpetue”. Natura umana si asemanarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, caci amandoua inseamna elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea cautata, cand nu afla o margine?”

Chiar faptul ca natura umana este facuta sa participe la Dumnezeu, si Dumnezeu nu are sfarsit, arata ca ea, prin dorinta, sau in cresterea ei, nu are un sfarsit. „De aceea, Binele fiind infinit in natura lui, participarea la el va fi si ea, in mod necesar, infinita in miscarea ei, deci capabila sa se largeasca la infinit”. Deci pe drept cuvant natura umana trebuie definita ca tensiune infinita. „A voi sa tinda mereu spre o desavarsire mai mare, este desavarsirea insasi a firii umane”. Ea are in acelasi experienta infinitului si a finitului, adica in fiecare clipa exista o distanta infinita intre capacitatea noastra de infinit si existenta noastra realizata. Mereu avem constiinta ambelor acestor lucruri. Caci distanta parcursa de noi, oricat ar fi de mare, ramane minima in raport cu infinitul. Natura umana calatoreste vesnic pe distanta dintre finit si infinit, dar este lansata prin dorinta si printr-un fel de experienta inaintea finitudinii sale in launtrul infinitului, fara sa cuprinda insasi esenta lui.

Ceea ce ea a obtinut nu e niciodata totul, dar e inceputul totului, „mereu inceputul infinitului”. „Conditia acestor experiente ale infinitului este recunoasterea deosebirii neconfundate intre natura divina, infinita ca act, si natura umana, infinita in potenta” dar in acelasi timp trairea unei nepasari, a unei participari a naturii umane la cea divina, a unei uniri neamestecate. Daca esenta omului este sa fie infinitul in devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge aceasta esenta, care nu este plenitudinea in sine, sau infinitul in act, ci participarea la plenitudinea divina ca deosebita de ea. In calitatea lui de creatura a lui Dumnezeu, omul este deosebit de Creator, dar si unit cu El; intrucat este chipul creat al modelului necreat si intrucat, ca sa poata creste liber in Dumnezeu, a fost facut schimbabil, pe cand Dumnezeu este neschimbabil. Natura umana trebuie sa se realizeze deci prin miscarea sa libera, urmandu-si directia autentica. Miscarea aceasta libera spre sursa ei, cautata ca scop, ii da semnificatia adevarata. In aceasta miscare creatura isi invinge mereu finitudinea, adica limita atinsa. Dar daca sufletul nu obtine niciodata plenitudinea, ci este mereu in mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinta fericirea? Daca eu-ul nu parvine niciodata sa se experimenteze ca realizat, ci este mereu in curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfantul Grigorie de Nyssa afirma, dimpotriva, ca tocmai acest urcus neincetat, care este o creatie continua, alunga monotonia si disperarea. Acest urcus neincetat intretine o fericire continua, care se opune „saturarii” origeniste, care a facut sufletele sa iasa plictisite din starea de fericire de la inceput si care ar putea sa le faca sa repete mereu aceasta iesire dupa ce au ajuns din nou in ea…”[8].

Asadar, in vremurile de astazi, cand suferinte si necazuri foarte multe si variate cum ar fi neajunsurile si saracia, bolile si singuratatea, nedreptatea, patimile si violenta si multe altele incearca sa cuprinda sub aripa lor nefasta cat mai multi semeni, este foarte necesara o revenire si o reorientare sincera a existentei noastre catre Dumnezeu. Singur aflandu-se, omul nu poate sa depaseasca zidul deznadejdilor pe care suferintele si greutatile i-l aduc inainte si astfel se confrunta permanent cu renuntarea si cu cedarea. In aceste conditii durerea si necazul isi amplifica dimensiunile, lucrarea si roadele negative in sufletul uman, ajungand uneori chiar la groaza si disperare. Individualismul si autonomismul nu fac decat sa ne introduca in izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos si de la Hristos primim si noi puterea si capacitatea de a invinge toate dezamagirile pe care ni le aduc inainte. El nu a fost o victima in fata mortii, a stramtorarilor si a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevarat asupra vietii si a mortii caci in mod liber primeste moartea: „Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Insumi il pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om sa nu mai fie sclavul ei, ci in toti sa se trezeasca dorinta de daruire, in mod liber, inaintea lui Dumnezeu.

In aceasta lucrare, autorul mai face trimitere la morala Evangheliei care, „nu are ca scop cunoasterea si promovarea principiilor sau a regulilor eticiste obiective, ci vizeaza comuniunea omului cu Izvorul binelui si al vietii, cu Dumnezeu, caci morala crestina este o morala a Harului sau a vietii innoite in Iisus Hristos, care a schimbat conditiile ontologice ale existentei. De aceea nu se limiteaza, nici nu-si propune si, de altfel, nici nu poate fi delimitata de imperative, reguli sau canoane, ci se extinde la libertatea Duhului vietii si a sfinteniei prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu si prin conformarea fiintiala la vointa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, „scopul vietii crestine nu este strict psihologic sau social, ci prin excelenta duhovnicesc si ontologic”. In continuarea celor expuse pana aici, Parintele Dumitru Meghesan evidentiaza si accentueaza realitatea potrivit careia „virtutile evanghelice nu sunt un fenomen psihologic si eticist, ci o realitate ontologica si spirituala. Fiecare virtute evanghelica este dupa arhetipul Hristos: desavarsit dumnezeiasca si desavarsit omeneasca, este darul Sfantului Duh si fructul participarii la Harul Acestuia. De asemenea, Evanghelia face cunoscut etosul lui Dumnezeu, filiatia in Hristos. Ca atare, nu poate fi intepretata in duh rationalist si nici abordata pe baza criteriilor lumesti ale unei etici umaniste”.

Prin urmare, „Legea lui Dumnezeu nu se impune din exterior, ci se interiorizeaza si fiinteaza in om prin trairea libertatii in Hristos, a ontologiei harului si a comunicarii cu Dumnezeu.” In concluzie vom afirma ca volumul de fata urmareste clarificarea acestor deosebiri si distinctii si, totodata, constituie un apel si o chemare la cunoasterea etosului patristic si scripturistic despre pacat si pocainta, despre constiinta de sine patogena si constiinta de sine neptica. Si, nu in ultimul rand, invita la constientizarea faptului ca pacatul nu este in primul rand o ofensa impotriva asa numitelor „legi pozitive”, ci o lucrare impotriva legilor harului si impotriva comuniunii, adica asupra continuturilor ontologice ale vietii in Hristos – conform crezului spiritual al Parintelui Dumitru.

In fiecare epoca, oamenii lui Hristos, ca fii risipitori sau talhari recunoscatori, chiar daca au cunoscut caderea si slabiciunea pacatului, a coruptiei, a compromiterii constiintei si a mortii naturii noastre umane plina de neputinte, n-au incercat (si chiar daca au facut-o, au regretat ulterior) sa prezinte in fata lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-indreptatirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Insa multi alti oameni, mai cu seama din ziua de azi, traiesc in mod tragic si amar propria lor cadere, din pricina „invaziei conceptiilor si a dorintelor patrunse de iubirea pentru pacat” pe care-l si justifica, conform cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune ca „ei transforma slabiciunile naturii umane in materie pentru rautate”, motiv pentru care „nu se indreptatesc” nici nu se mantuiesc, ci „se condamna pe ei insisi” (Tim. 3, 11). Adevaratii crestini – cei care nu sunt stapaniti de duhul secularizarii lumii acesteia, afectate de relativizare si desacralizare, adica autenticii purtatori de Dumnezeu stiau dintotdeauna, si stiu si astazi, ca singura lor indreptatire, singura lor salvare si nadejde de mantuire, precum si viata lor vesnica, este deci, adevarata lor libertate si adevaratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui si i-a enipostaziat in El”, in Trupul Sau teandric care este Biserica”.

In incheiere, vom sustine ca demersul liturgic si pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat si invocat de Parintele Profesor Meghesan ca fiind solutia ultima si unica ce ne poate (re)sfinti, reabilita si salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul facut la „impartasirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a invataturii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine, ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata si necompromisa in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata si de nobila, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile si constiintele noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...                   

 Drd. Stelian Gombos


[1] Philippso Savvipoulos, Ecstatiche Person als Bildungsziel bei Johannes Klimakos, Ein Beitrag zur griechisch-orthodoxen Pädagogik, Peter Lang, 1986, p. 4.

[2] Ibidem, p. 32.

[3] Ibidem, p. 36.

[4] Kallistos Ware, Introduction to the English translation, John Climacus, The Ladder of Divine Ascent, Classics of Western Spirituality, NY, 1982, p. 68.

[5] vezi PG 90, 280 d, PG 90, 281 c.

[6] PG 90, 281 d.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 313.

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă – Vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 297-299.

 

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

01 August 2012

Vizualizari: 1490

Voteaza:

Taina Cuvantului - Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Meghesan - Recenzie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE