Taina propriei nasteri

Taina propriei nasteri Mareste imaginea.

Taina propriei nasteri este un lucru care ar trebui sa-l preocupe pe om toata viata sau, cel putin, pana cand afla sensul vietii sale. Apoi, sa nu inceteze sa se minuneze de adancimea propriei persoane si de nemarginita putere a iubirii spre care tinde.

Sa stam bine! Sa stam cu frica! Sa luam aminte!

Cine sunt eu cu adevarat? Sunt doar trup sau am si suflet?

Daca trupul mi l-au dat parintii, din trupul lor, sufletul meu cine mi l-a dat?

Cine m-a adus in aceasta lume, fara voia mea?

Care este scopul vietii mele celei atat de scurte, mult prea scurte?

Si, mai ales, ce se va intampla cu mine in clipa mortii?

Sufletul meu va ramane viu si simtitor?

In ce lume ma voi afla intrat?

Va fi o comuniune vesnica de iubire personala sau un infinit nimic?

Cine sunt eu cu adevarat?

Eu sunt o persoana unica. Nu am intalnit un altul ca mine, nici cu trupul, nici cu defectele sau darurile mele. Oricat ne-am asemana intre noi, vom ramane mereu atat de diferiti. Ce mare taina ascundem noi, oamenii. Nenumarati, dar, totusi, unici si irepetabili. Cred ca in nici o alta faptura creata nu exista atata unicitate ca in persoana umana. Apoi, ce rost are sa fiu unic? Cine sa-mi fi acordat o atentie atat de mare? Si, mai ales, de ce?

Sunt doar trup sau am si suflet?

Oare ar putea trupul meu sa iubeasca sau sa se intristeze prin sine insusi? Sau sa simta mila fata de durerea altuia? Sau sa se rusineze de propria goliciune? Oare ochiul este cel care se bucura, vazand, si urechea este cea care tresalta, auzind? Cum ar putea carnea si oasele mele sa planga sau sa iubeasca neconditionat, trecand peste orice durere?

Ma simt mai mult suflet, decat trup.

Apoi, daca trupul mi l-au dat parintii, din trupul lor, din dragostea lor, sufletul meu cine mi l-a dat? Cu siguranta, nu tot ei, care nici trupul nu au stiut sa mi-l zideasca, ci fara stirea lor a luat forma si a crescut, precum se vede. Sufletul, deci, vine din alta parte. Si cred cu toata puterea ca numai Dumnezeu putea crea ceva atat de minunat si atat de adanc. Sufletul este, deci, opera cea mai desavarsita a lui Dumnezeu, iar unirea lui cu trupul face parte din taina nasterii si a vietii mele.

Cine m-a adus in aceasta lume, fara voia mea?

Nu am fost intrebat daca vreau sa ma nasc. Nici daca vreau sa fiu barbat sau femeie. Nici despre inaltime, aspect sau minte nu am fost intrebat. Ba, mai mult, nici parintii mei nu au fost intrebati, ci au asteptat cu mari emotii clipa intalnirii mele.

Cumva, ar trebui sa ma simt nedreptatit ca un asemenea lucru s-a petrecut fara voia mea. Si, totusi, nu am cuvinte de multumire pentru aceasta trezire la viata. Deci, cui sa inchin multumirea mea? Parintilor, cred, pe care ii vad. Dar pentru sufletul meu, pe care nu-l vad, cui sa-i multumesc? Eu ii multumesc lui Dumnezeu, care, pe langa trup, mi-a daruit si acest suflet acoperit cu taina.

Care este scopul vietii mele?

Care este scopul vietii mele celei atat de scurte, mult prea scurte? Pentru ce traiesc? Mananc, dorm, imi satisfac nevoi dintre cele mai diverse, apoi, cand o iau de la capat, simt ca ceva se rupe. Parca nu este fireasca limitarea la acest ciclu trupesc lipsit de noblete. Ceva lipseste.

Binele ma odihneste si ma implineste, iar raul ma epuizeaza. De ce se intampla astfel? Inteleg de aici ca binele tine de firea mea, caci in bine ma simt acasa. Atunci, ce este raul si al cui este? Al meu nu este sigur, caci fug de el. Al meu vreau sa fie tot binele.

Avem in noi atata putere si, totusi, suntem atat de slabi. Putem schimba fata lumii si a pamantului, dar nu putem birui un gand strain, care se dovedeste mai puternic decat noi. Cine imi trimite acele ganduri straine, pe care nu le recunosc a fi ale mele, si care au atata putere asupra sufletului meu? Intelegem de aici ca nu avem suficienta putere asupra noastra. De ce nu sunt liber, precum as vrea? Cine - in mod tainic - ma impiedica sa fac acele fapte bune care ma odihnesc?

Ce se va intampla cu mine in clipa mortii?

Zecile de ani trec precum zilele. Oricat as trai, viata mea este mult prea scurta. Sunt nemultumit ca am fost adus la viata si trebuie deja sa renunt la el. Ce ma face sa simt o neliniste privind sfarsitul vietii mele? Oare simturile trupului sunt cele care ma tulbura, ca nu vor mai putea fi satisfacute? Desi, privind spre cei batrani, vad ca nu se mai bucura de nici un fel de cele ale trupului. Atunci, de ce nu pot vedea moartea ca pe un capat de drum odihnitor, ba chiar mult asteptat.

Toata fiinta mea percepe moartea ca fiind nefireasca, anormala, gresita. Si asa este, caci sunt convins ca nu am fost adus la viata doar pentru a ma bucura vremelnic de frumusetea si bunatatea ei. Trebuie sa fie vesnica. Nu are cum sa nu fie vesnica. Nu am cum sa dispar si sa nu mai simt, sa nu mai exist. Este absurd.

Sufletul meu va ramane viu si simtitor?

Nu pot disparea, de asta sunt sigur. Nu pot disparea toti cei pe care ii iubesc si pe care ii privesc acum in ochi. Ei au viata, iar viata nu moare. Eu nu le iubesc atat trupul, cat sufletul, care este ascuns in trup. Trupul stiu ca se aseaza in pamant, precum semintele, si putrezeste. Dar forta din el, adica sufletul, cu toata simtirea lui personala unica, unde se duce? Adica, unde ma duc eu dupa ce trupul meu se va stinge? Trebuie sa fiu vesnic, asta o stiu si o simt cu toata fiinta mea. Apoi, ca aceasta vesnicie sa aiba rost, eu trebuie sa fiu constient, adica unic, liber si viu.

Va fi o comuniune vesnica de iubire personala, caci tot omul tinde spre iubire. Este in noi ceva mai puternic decat noi insine. Este o scanteie care arde tot restul, care cauta parca sa cuprinda tot si sa nu lase nimic in afara. Aceasta este iubirea, care nu se poate opri din a iubi tot mai deplin. Iubirea este sensul vietii mele, rostul meu si vesnicia.

Dumnezeul meu !

Dumnezeul meu este Treime de Persoane. Este un Tata iubitor, un Fiu iubit si un Duh Sfant implinitor. O unica fiinta dumnezeiasca, dar trei Persoane unite intr-o iubire fara sfarsit. La vreme, din iubire, El a creat lumea pe masura bunatatii Sale. O lume nevazuta si o lume vazuta. Apoi, fapturii sale preferate - omului - i-a daruit cele mai mari daruri ale Sale. Libertatea, insa, omul a folosit-o spre paguba sa, ca si o parte din fapturile lumii nevazute, care s-au mandrit impotriva Creatorului lor. Trupul omului a fost supus stricaciunii, iar sufletul sau a ajuns rob duhurilor cazute si simturilor trupesti.

Au trecut mii de ani si, cu mici exceptii, lumea a uitat de Dumnezeu si de lumea nevazuta. Toate popoarele, in schimb, au pastrat amintirea despre inceputul lumii si caderea omului in robie, intr-o forma deformata, dar asemanatoare.

Iisus Hristos s-a nascut in urma cu doua mii de ani. El a aratat oamenilor ca este Fiul lui Dumnezeu si a amintit lumii care este rostul acestei vieti. El ne-a ridicat din intuneric si ne-a adus lumina cunostintei celei adevarate. El a inviat din morti si s-a inaltat la cer. Scopul acestei vieti este pregatirea pentru viata cea vesnica. Evanghelia propovaduita de Biserica Ortodoxa ne arata Calea, Adevarul si Viata.

Taina nasterii si a vietii noastre sta ascunsa in persoana lui Iisus Hristos.

Sfanta Scriptura este istoria vietii noastre.

Nu ne putem cunoaste fara a-L cunoaste tainic mai intai pe Dumnezeu.

Teodor Danalache

Despre autor

Teodor Danalache Teodor Danalache

Senior editor
718 articole postate
Publica din 30 Iulie 2009

06 Noiembrie 2013

Vizualizari: 3776

Voteaza:

Taina propriei nasteri 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE