Teologia - stiinta suprema despre om

Teologia - stiinta suprema despre om Mareste imaginea.


Teologia - stiinta suprema despre om

Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie, in timp ce parintele isi implinea destinul chinuit, dar atat de rodnic, in mijlocul nostru.

Publicata sub titlul "Scrisoare catre Rafail" in penultimul numar aparut din revista "Prodromos" (numar dublu, 8-9 din 1968) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.

Tocmai de aceea gestul acestuia ii aparea oarecum anacronic, in sensul strict al cuvantului - de asezare in afara timpului. "Dar nu te dezaprob - scria Constantin Noica - si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singuratici. Nu va dezaprob chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta si care nu mai are ce face. Pentru ca aveti - sublinierea ii apartine - ce face. Aveti tocmai pe linia cunoasterii.

Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va este data fiinta omului - sublinierea ii apartine. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie.

Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia candva. Veti consimti voi sa faceti din comunitatea voastra de dragoste comunitate de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu n-am a-ti da lectii. Spre capatul vietii vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca e buna." incheia Constantin Noica, imitand referatul biblic despre facerea lumii. Dar ca un neteolog ce a fost si a ramas, el uita ca nu omul, ci tot Dumnezeu a facut si bucuria, dand-o si cainelui care-si regaseste stapanul.

Singurul lucru pe care l-a inventat intr-adevar omul a fost placerea de a-i rapi semenului sau bucuria si mai ales imbecilitatea de a si-o distruge in propriul suflet!

Dar e de retinut ca simtindu-se "spre capatul vietii" si gresind, de data aceasta in avantajul sau, fiindca mai avea in fata doua decenii intregi, care-i vor vedea marile impliniri (a doua oara va gresi mai putin fericit, cand ma va anunta, foarte increzator in sine si in ratiunea sa, ca mai are de trait vreo patru sute si nu mai tin minte cate zile, dar nu mai avea inainte decat trei saptamani, curmate de un biet soricel), Constantin Noica lasa fiului sau o singura invatatura despre "fiinta omului": omul este o faptura a lui Dumnezeu daruita cu insusirea de a se bucura. Adica ceea ce cu aproape doua milenii in urma le ceruse Mantuitorul femeilor venite la mormantul gasit gol si pe cel inviat spunandu-le "Bucurati-va!". Si ceea ce Sfantul Apostol Pavel le scria filipenilor: "Bucurati-va pururi intru Domnul, si iarasi zic: bucurati-va"(IV, 4).

Nici unul dintre semenii nostri n-a reusit sa dea acestei insusiri a fiintelor create de Dumnezeu, si a omului mai mult decat toate, puterea de a se comunica celorlalti si de a face ca bucuria sa tasneasca in suflete ca apa din gheizere la ascultarea muzicii sale, precum a reusit Ludwig van Beethoven. El a atins sublimul in finalul Simfoniei a IX-a, pentru care a simtit nevoia sa imbine sunetele cu versurile lui Friedrich Schiller. Oda bucuriei din acest grandios final a fost aleasa ca imn al Uniunii Europene, dar izvorul insusi al bucuriei, care se afla in religia iubirii lui Dumnezeu pentru om si a omului pentru Dumnezeu si semenii sai, a fost aruncat din Constitutia menita a consacra astfel o Europa iara Dumnezeu si mai ales iara Hristos; un ciot de Europa, o mizera UE imbrancita in "era post-crestina".

Din nefericire, trebuie sa luam act ca "lumea care urca" dupa aproape sase decenii de la Scrisoarea catre Rafail este o lume tot mai pustiita de bucurie si mai golita de iubire. O lume in care "cararea de la om la om" de care vorbea un pustnic din muntii nostri atunci cand prevestea ca sfarsitul lumii va veni cand ea se va sterge, devine pe zi ce trece mai greu de pastrat, acolo unde sufletele se inchircesc si cad din om. Este lumea in care se intreba scriitorul grec Filip Drakondaitis chiar in anul in care Constantin Noica ne parasea: "Ce sentimente vor umple existenta inexistenta a oamenilor timpului nostru?".

Peste aceasta lume, Oda bucuriei rasuna ca sa acopere uriasul geamat de suferinta al Umanitatii strivite de saracie, bantuita de foamete si boli si incrancenata sistematic, pentru a putea fi condusa ca o turma muta si nauca de catre noii "cavaleri ai apocalipsei" deveniti din cei patru inchipuiti de Albrecht Durer o intreaga legiune, ca demonii din indracitii ghergheseni, alungati de Mantuitorul intr-o turma de porci care s-a aruncat, innebunita, in mare. Din nefericire, noi nu beneficiem de minunea exorcismului divin, asa incat cei goniti spre valurile catastrofei finale, a naturii si omului, suntem noi insine.

Dar tocmai de aceea, astazi mai mult ca oricand, stiinta suprema despre om, care este in viziunea lui Constantin Noica TEOLOGIA, trebuie sa contribuie la declansarea unei veritabile palingeneze, in absenta careia soarta planetei Terra va fi de cimitir ratacitor prin spatii. Ea trebuie sa fie smulsa din ghearele unei specii noi, desprinsa din om si pastrand semnalmentele lui fizice, dar fiind in realitate specia anti-omului.

Aceasta specie, nu de extra-terestri creati de imaginatia autorilor de povestiri stiintifico-fantastice, ci reprezentand o cumplit de terestra realitate, a fost identificata si descrisa, dar numai intr-unui din regnurile sale, de catre genialul nostru compatriot Emil Cioran, in cuvintele: "Le Monde Occidental - quelle malediction a frappe le monde occidental pour qu 'au terme ie son essor ii ne produise que ces hommes d affaires, ces epiciers, ces combinara aux regards nuls et aux sourires atrophies, que Von rencontre partout, en Italie, comme en France, en Angleterre de mane qu'en Allemagne" (Lumea occidentala - ce blestem a lovit lumea occidentala pentru ca la capatul avantului ei sa nu mai produca decat pe acesti oameni de afaceri, pe acesti bacani, pe icesti combinagii cu priviri nule si surasuri atrofiate, de care dai peste tot, in Italia ca si in Franta, in Anglia ca si in Germania).

Exact acestia sunt cei ce l-au sfidat pe Papa Ioan Paul II-lea si au refuzat consemnarea radacinilor crestine in Constitutia unei Europe cladite astfel pe nisip, de nu cumva pe bomba.

II.

Aflata in plin asalt pentru hegemonia mondiala, dupa scufundarea in neant a pretendentilor la aceeasi hegemonie care au chinuit omenirea secolului trecut, aceasta specie de anti-oameni, care aseaza pretutindeni capistile vitelului de aur visand sa le substituie cu totul altarelor lui Hristos, are insa o singura mare slabiciune, pe care o imparte cu defunctii secolului douazeci: este lipsita de adevarata cunoastere a omului. Adica exact de ceea ce Constantin Noica socotea ca ii confera teologiei rangul de stiinta suprema despre om.

Eroarea fatala a comunismului, care l-a dus la esec si prabusire in Europa, a fost tocmai nesocotirea omului european adevarat, adica a omului structurat de mesajul crestin timp de aproape doua milenii. Cauza acestei optici false a fost conceptia marxista care a vazut in om doar rezultanta factorilor externi, si in primul rand a celor economici, exiland in asa-zisa "suprastructura" conditionata si depinzand de "baza", tot ceea ce noi consideram a fi "chipul lui Dumnezeu" din fiinta umana.

Desfasurarea lucrurilor avea sa dovedeasca insa - din nefericire dupa ce omenirea va plati teribil de scump eroarea - ca tocmai "suprastructura" spirituala si morala va fi aceea care va arunca in aer camasa de forta croita din minciuna, crima si teroare. in care o mare parte din omenire a fost tinuta trei sferturi de veac si in care au fost varate cu forta, in urma aranjamentelor dintre "cei mari", popoarele si tarile care n-au putut scapa de ea decat dupa 45 de ani.

Beneficiarul targului ce ne-a randuit si pe noi intre sclavii sai, si unul dintre cei mai teribili reprezentanti ai speciei anti-om, daca nu chiar cel mai - l-am numit evident pe I. V. Stalin - a fost pedepsit sa priveasca - de-i vor fi ingaduit paznicii cazanelor cu smoala sa mai ia aminte la cele terestre! - cum imperiul intemeiat de el se destrama de o maniera ce-i raspundea, peste aproape jumatate de veac, la intrebarea pusa convivilor sai de la Ialta, care-i cerusera sa fie invitat si Papa la masa la care se discuta viitorul lumii: "Papa? Cate divizii?!".

Nici una! Doar "Sabia Duhului" cu care Sfantul Apostol Pavel invinsese legiunile Imperiului Roman, fondand pe ruinele acestuia lumea crestina. La fel, Papa Ioan Paul al II-lea a facut neputincioase de data aceasta diviziile lui Stalin, care calcasera in senile, fara crutare, Berlinul in 1953, Budapesta in 1956 si Praga in 1968.

Handicapul congenital al concurentului capitalist, care se scalda acum in hybrisul victoriei si se crede invingator prin calitatile sale si nu prin slabiciunile adversarului, il constituie aceeasi viziune stramba despre om. Ea si-a gasit in Machiavelli, acum aproape o jumatate de mileniu, expresia cea mai deplina.

Pentru oamenii banului si pentru insetatii de puterea in sine, obtinuta si pastrata cu orice pret, omul este o fiinta mizerabila, manata numai de interes si stiind numai de frica, iar "homo sine - pecunia imago mortis" - omul fara bani este imaginea mortii.

In consecinta, dispretul este singurul tratament ce i se cuvine si nu exista nici o opreliste, de natura umana sau divina, in stare sa se opuna la comportamentul adecvat acestei viziuni despre om. Machiavelli a facut inventarul stiintific al mijloacelor de folosit, punand un adevarat geniu in spulberarea ultimelor ezitari la utilizarea panopliei sale.

Dupa aproape o jumatate de mileniu, am asistat in secolul trecut si asistam in zilele noastre la apogeul terifiant al acestei mentalitati. Niciodata omul n-a fost sacrificat in atat de mare numar si cu atata usurinta unor utopii, dar mai ales nebuniei sanguinare a speciei anti-om. De la Lenin, Stalin si Hitler la Pol Pot.

Acum se confunda intentionat procesul obiectiv - determinat de progresul mijloacelor de comunicare si de tot mai pronuntata interdependenta care transforma planeta intr-o corabie unica, pe care ne aflam imbarcati cu totii, spre a naviga solidar sau a naufragia impreuna, cu asa-zisa "globalizare" care nu este decat termenul ce desemneaza noua vointa si noua tentativa de instituire a unei hegemonii planetare, similara cu aceea la care aspira Hitler cand proclama "Reichul de 1000 de ani" si Uniunea Sovietica, pentru care "victoria finala a socialismului" era insasi legea istoriei universale si se confunda cu propria suprematie mondiala.

A semana si a intretine in oameni ideea ca nu se pot opune unei puteri fara egal, cum credea Hitler ca este propria masina de razboi, si cu atat mai putin "legilor evolutiei omenirii" care, dupa cum sustinea marxism-leninismul, fac din libertate doar o "necesitate inteleasa" (dar a carei intelegere poate fi impusa la nevoie prin gulag) a fost, cel putin in spatiul european, tehnica unei presiuni psihologice exercitate sistematic, decenii in sir. Si totusi, azi ne aducem aminte de ea cu un oftat de usurare.

Atunci insa cand auzim acelasi cantec si despre "globalizare", e bine sa staruim asupra temei mai mult decat timpul unui oftat. Si sa luam aminte ca cele doua principale tentative de hegemonie planetara din veacul trecut s-au sfaramat, precum Titanicul, de ghetarul neprevazut, de ignorata si subestimata natura umana. Ea s-a dovedit a fi alta si decat cea imaginata de Machiavelli si decat schema lui Karl Marx. Asistam, de altfel, la inceputul unei noi demonstratii a faptului ca nu exista forta materiala pe lume in stare sa infranga vointa umana si nici sa o corupa, atunci cand ea este inradacinata intr-o credinta si - ca pe vremea primilor crestini - nu se teme de moarte.

Dar a face fata, astazi, cataclismului ecologic si uman programat de specia anti-om celor ramasi oameni si planetei intregi, presupune o mobilizare "globala", ca si aceea care a risipit visul urat, dar din nefericire real, impus lumii intregi de Hitler, ca si aceea care a invins "Imperiul Raului".

Iar "punctul arhimedic" pe care se poate sprijini parghia in stare sa doboare noul cosmar in mars si sa cucereasca Umanitatii alt viitor decat apocalipsul universal spre care mergem acum, este - din nou -omul insusi. Iata de ce teologiei ii revine, potrivit conceptiei lui

Constantin Noica, tocmai aceasta misiune: de a ne spune despre otn ceea ce nimeni si nimic altceva nu mai e in stare sa ne spuna, azi, spre salvarea lui.

III.

Dar carei teologii? in timpul nostru se aude tot mai des si mai insistent indemnul la "deschiderea Crestinismului catre celelalte religii", mai ales catre cele doua mari religii monoteiste, iudaismul si mahomedanismul.

Ioan Paul al II-lea a facut de altfel primii pasi in directia initierii unui dialog cu Islamul si a fost primul Papa care a intrat intr-o sinagoga. El s-a rugat la zidul plangerii si a pus acolo un bilet pentru interlocutorul ceresc. Urmasului recent ales si inscaunat i s-a sugerat ca de modul cum va realiza antanta cu cele doua mari religii ne-crestine va depinde, in mare masura, succesul pontificatului sau, ca si de modul in care va starui in refacerea unitatii crestine.

Chestiunea care se aduce insa in discutie mult mai putin este aceea a coeficientului de reciprocitate pe care-l presupune un asemenea demers. Iar cel putin deocamdata nu-mi amintesc - de nu cumva ma aflu in vinovata ignoranta - sa fi existat o intoarcere a vizitei istorice, in lacasul Celui care se considera vicarul lui Iisus Hristos. Si este de asemenea greu de profetit momentul cand Islamul va inceta sa mai vada in Crestinism o stavila in calea expansiunii sale. Asa cum de altfel a fost stavila la aceasta expansiune, catastrofala cel putin pentru crestinatatea bizantina si sud-slava, crestinismul romanesc asaltat de Semiluna!

Desigur, in ultima instanta, acela care detine puterea de a decide cum vor decurge lucrurile este Cel ce - din Sfanta Treime - ne este comun tuturor. Noi suntem datori a spera in implinirea profetiei despre o turma si un pastor. Iar speranta este - cum stim - o virtute teologica.

Nu pe sperante insa, ci numai pe certitudini se poate intemeia o teologie ortodoxa romana a secolului. O teologie capabila sa-si ajute neamul inca o data sa reziste unor provocari ale Istoriei care-i pun sub semnul intrebarii de data asta nu numai existenta sufleteasca, ci si pe cea fizica.

Teologia si Biserica Ortodoxa Romana au mai avut misiuni asemanatoare, chiar daca nu atat de grele ca cele de azi, pe vremea Sfantului Nicodim de la Tismana, a lui Stefan Voda cel Mare si Sfant, a lui Neagoe Basarab, a lui Coresi si preotilor din Scheii Brasovului, sau a Vladicii Varlaam. Acesta din urma ne-a dat Cartea romaneasca de invatatura din care "sementia romaneasca" de pretutindeni a invatat sa vorbeasca aceeasi "limba veche si-nteleapta" admirata si turnata in forma noua de Mihail Eminescu si Mihail Sadoveanu.

Cuceriti de cuvantul de miere al Sfantului Vladica, romanii s-au straduit, secole in sir, sa-si oranduiasca viata in acord cu mesajul Evangheliei si cu modelul hristic oferit, de la leagan la mormant, de aceasta minunata carte. Ea fusese gandita si alcatuita in acelasi scop, de aparare a sufletului romanesc crestin si inradacinat in Ortodoxie, pentru care se luptasera si marii inaintasi, cu arma in mana pe campul de lupta sau cu mistria inaltarii de cetati ale Duhului Sfant. "Cetati" in care preotii si monahii sa ceara ajutorul Cerului pentru biruinta "oamenilor pamantului".

Suntem, noi, romanii, cei mai bine pregatiti spre a realiza dorita deschidere spre toate credintele si mai ales spre cele ce se afla in atat de stransa legatura cu a noastra. Pentru ca totdeauna am practicat nu toleranta - cuvant atat de nepotrivit, si de altfel patat de o conotatie bine cunoscuta - ci respectul cuvenit - in conceptia noastra - oricarei credinte a semenilor. Singurul tip de om fata de care ne-am rostit si manifestat mefienta a fost "omul fara nici un Dumnezeu". Poate tocmai de aceea am daruit stiintei numite Istoria religiilor pe Mircea Eliade.

Dar a invata din toate "credintele si ideile religioase" ale lumii - ca sa folosim titlul sintezei finale a lui Eliade - tot ce ne pot descoperi si invata ele despre om si caile mantuirii lui, nu inseamna a ceda o iota din certitudinea ca ne aflam, ca ortodocsi, in situatia privilegiata de a beneficia de cea mai cuprinzatoare, mai roditoare si mai tonica invatatura despre om si despre raporturile lui cu semenii, cu restul creatiei lui Dumnezeu si cu Dumnezeu insusi.

Convingerea noastra definitiva si nestramutata trebuie sa fie a zecilor de generatii ce ne-au precedat pe acest pamant: ca traim in cuprinsul unei Biserici ale carei randuieli si ritualuri au constituit nu numai izvoarele sufletului romanesc, alaturi de ale tuturor popoarelor ortodoxe, ci insasi garantia pastrarii lui prin atatea invartejiri ale istoriei si aventuri intelectuale omenesti.

Ortodoxia poseda acest nepretuit tezaur: poseda o anume incredere funciara, in acelasi timp idealista si perfect realista, in fiinta umana si in menirea ei, care nu este egalata de nimeni si de nimic. Este datoria celor ce o predau viitorilor slujitori ai altarelor sa semene adanc aceasta certitudine in fiinta lor morala si intelectuala, de unde sa rodeasca pentru mantuirea neamului nostru "din valul ce ne bantuie".

A fi constienti de aceasta realitate si a descoperi, alaturi de bogatia mostenirii patristice sporite de geniul cugetatorilor moderni rusi, greci, sarbi, bulgari, aportul considerabil - si in unele laturi unic - al neamului nostru, aport luminat, valorificat si sporit la inaltimea intelectuala a contemporaneitatii de parintele Dumitru Staniloae, nu inseamna nici "fundamentalism" si cu atat mai putin un fel de nationalism confesional, cum s-au grabit sa declare unii teologi de ultima ora, aplaudati in mod penibil chiar de catre un inalt ierarh prefatator, care de altfel nu se afla la prima poticneala a inalt Prea Sfintiei Sale. Inseamna exclusiv cunoastere exacta de sine, pentru folosul propriu si pentru folosul lumii.

Inseamna a sti despre sufletul ortodox romanesc, chemat sa contribuie la edificarea unei Umanitati viabile, ceea ce sunt obligati sa stie despre calitatea si rezistenta materialelor proiectantii si constructorii de viaducte, de poduri si blocuri, raspunzatori de vietile a mii si sute de mii de oameni.

Cei care se pregatesc, aici, spre a cladi o tara si a asigura "sementiei romanesti" o viata luminata de bucurie si prosperitate, ca si cei ce invata si se calesc in stiinta apararii si infloririi sufletului ei, pasesc alaturi si raspund solidar de mostenirea pe care o vor lasa propriilor copii si generatiilor viitoare.

*

Un adevar care trebuie pus in lumina pe baza celei mai obiective explorari a universului religios al omenirii - intreprindere inceputa de Mircea Eliade, dar departe de a fi dusa de el pana la capat - este acela ca singura religie din cele cateva sute existente azi pe lume si singura confesiune crestina in stare sa ofere omului chinuit, destramat si supus agresiunii continue a anti-omului, un fir trainic de care sa se prinda pentru a se smulge din mlastina ce ameninta sa-l inghita, este Crestinismul.

Iar in cuprinsul lui, azi in mod preponderent, Ortodoxia. Si anume, prin teologia indumnezeirii omului si prin invatatura palamita despre energiile divine. Prin antropologia care, fara sa ignore urmarile pacatului stramosesc, nu le hipertrofiaza; prin asigurarea si promovarea legaturii directe a omului cu Dumnezeu dar in Biserica, si nu obligandu-l pe cel dornic de aceasta comuniune sa iasa din ea si sa faramiteze camasa lui Hristos - deja sfasiata in doua - in cateva sute de petice.

Ortodoxia este in momentul de fata cea mai bine plasata spre a-si asuma acea palingeneza salvatoare. in cuprinsul Crestinismului, ea are avantajul de a fi preluat si transfigurat viziunea antica greaca despre lume, considerand-o nu o "vale a plangerii" ci o "podoaba" faurita de Dumnezeu si in care omul, ajutat de energiile divine, trebuie sa faca din viata sa de aici, o arvuna a raiului.

Cosmologia si antropologia ortodoxa au fost traite si rodite in existenta milenara a taranului roman mai deplin ca oriunde si suntem chemati tocmai de aceea sa dam omului contemporan, din ce in ce mai dezradacinat si mai golit de bogatia naturii umane, atat busola calauzitoare cat si foita launtrica cu care sa poata spulbera maldarul de ratiuni pentru care, acum doua decenii, un locuitor al Islandei, recent zguduite de un teribil cutremur, raspundea la intrebarea daca nu se gandeste sa-si paraseasca insula: "Unde sa ma duc, atunci cand pamantul intreg se transforma intr-o anticamera a infernului?"

Pentru Ortodoxie, pamantul intreg si viata omeneasca trebuie sa devina o anticamera si o arvuna a raiului! Ne-o cere insusi Creatorul, si ne ajuta sa o infaptuim, daca-l rugam facand uz de libertatea de alegere cu care ne-a plasmuit.

A fi constienti, astazi, de atuurile teologiei ortodoxe, si in mod special de ale Ortodoxiei romanesti, este una din sansele salvarii lumii. Si daca se mai poate spera un "nou umanism" care sa faca din "restaurarea omului" obiectivul sau principal si sa-i asigure victoria asupra anti-omului, acest nou umanism nu poate fi conceput decat in cuprinsul Ortodoxiei in general si al Ortodoxiei romanesti cu precadere.

Iata de ce teologia romaneasca de astazi are neaparata nevoie sa mediteze la cuvintele testamentare ale lui Constantin Noica, tragand din ele toate invatamintele. in clipa in care o va face, a teologhisi in Romania mileniului trei va insemna a gasi caile supravietuirii noastre ca neam, si poate ale supravietuirii lumii.

Constantin Noica - Scrisoare catre Rafail

"Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor." (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi - mi se spune - care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este - si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, "iubeste si fa ce vrei". Caci daca iubesti cu adevarat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe "fa ce vrei" de "iubeste". Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate - in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este - omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. - Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile - intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa - si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu "izotopii" lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. - Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii - oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot - cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: "Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai".

Ce minune de gand si de vorba - pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta - si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit irxdarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele - daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, bau cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !

Constantin Noica

Pe marginea Scrisorii catre Rafail de Constantin Noica

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2658

Voteaza:

Teologia - stiinta suprema despre om 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

teologia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE