Timpul misiunii

Timpul misiunii Mareste imaginea.


Timpul misiunii

Parasind biserica dupa Liturghie, intram din nou in timp, si timpul, deci, este primul "obiect" al credintei si faptei noastre crestine. Pentru ca el este, intr-adevar, imaginea realitatii noastre fundamentale, a optimismului, ca si a pesimismului vietii noastre, a vietii ca viata, si a vietii ca moarte. Prin timp, pe de o parte, experiem viata ca posibilitate, crestere, implinire, ca inaintare catre un viitor. Prin timp, pe de alta parte, intreg viitorul se destrama in moarte si nimicire. Timpul este singura realitate a vietii si totusi, in mod curios, este o realitate neexistenta: in mod constant el descompune viata, intr-un trecut care nu mai este si intr-un viitor care intotdeauna duce spre moarte. Prin sine insusi timpul nu este nimic altceva decat un sir de stalpi de telegraf fixati la o anumita distanta si in anumite puncte pe o cale care este chiar moartea noastra.

Toate generatiile, toti filosofii au fost intotdeauna constienti de aceasta anxietate a timpului, de paradoxul lui. Toate filosofiile, toate religiile sunt in ultima instanta, o incercare de a rezolva "problema timpului". Despre el s-au scris mii de carti, crestine si necrestine. Scopul nostru nu este de a adauga o alta "teologie a timpului" la toate cele care exista deja. Ci, mai degraba, este acela de a descrie foarte pe scurt felul in care crestinii au experiat timpul de la bun inceput si, in continuare, in Biserica. Trebuie spus inca o data ca ceea ce ofera Biserica nu este o "solutie" a unei probleme filosofice, ci un dar. Iar acesta devine solutie doar in masura in care este acceptat in acelasi chip liber si plin de bucurie in care ne-a fost dat. Sau s-ar putea ca bucuria acestui dar sa faca ireievante si de prisos atat problema, cat si solutia ei.

Pentru a intelege acest dar ne vom intoarce, o data mai mult la liturghie, incercand sa descifram din nou limbajul ei uitat. Nimeni, astazi, cu exceptia tagmei particulare si ezoterice a "liturgiologilor", nu mai este interesat de ceea ce a constituit in trecut o preocupare majora pentru crestini: sarbatorile si timpurile, perioadele rugaciunii; o preocupare foarte reala pentru "kairos" - timpul celebrarii liturgice, nu numai mireanul obisnuit, dar chiar si teologul pare sa spuna: lumea "simbolismului" crestin nu mai este lumea noastra, ea a esuat, s-a dus, iar noi avem acum treburi mai serioase; ar fi de neconceput ridicol chiar, sa incercam sa rezolvam orice "problema" reala a vietii moderne raportand-o, sa zicem, la Pasti sau Rusalii, sau chiar la Duminica.

Totusi, sa punem acum cateva intrebari. Sunt aceste "simboale" doar "simbolice"? Sau esecul lor se explica tocmai prin valoarea simbolica atribuita lor de crestinii insisi, crestini care au incetat sa le priceapa adevarata lor natura? Si oare n-au incetat ei sa priceapa aceasta natura tocmai pentru ca, intr-o anume perioada, (ne-ar lua prea mult timp ca sa dezvoltam acest lucru aici) crestinii au ajuns sa creada ca "religia" nu are nimic de a face cu timpul, ca este, de fapt, o salvare din timp? Inainte de a dobandi dreptul de a ne descotorosi de vechile "simboluri", trebuie sa intelegem ca adevarata tragedie a crestinismului nu este "compromisul" lui cu lumea si cu "materialismul" aflat in crestere, ci, dimpotriva, "spiritualizarea" si transformarea Iui intr-o "religie". Si, asa cum stim, religie a ajuns sa insemne o lume a spiritualitatii pure, o concentrare a atentiei asupra chestiunilor referitoare la "suflet". Crestinii au fost tentati sa respinga cu totul timpul si sa-l inlocuiasca cu misticismul si cautarile "spirituale", sa traiasca, in calitatea lor de crestini, in afara timpului, si astfel sa scape de frustrarile pe care el le implica; sa insiste in a considera ca timpul nu are inteles real, din punctul de vedere al imparatiei, care este "dincolo de timp". Si, in cele din urma, au reusit. Ei au golit timpul de sens, umplandu-1 de "simboluri" crestine. Iar astazi, ei insisi nu stiu ce sa faca cu aceste simboluri. Pentru ca este imposibil sa-L "readucem pe Hristos in sarbatoarea Craciunului", daca nu intelegem ca El a rascumparat - adica a umplut de sens - timpul insusi.

Trebuie, deci, sa intelegem ca preocuparea intensa, aproape patologica, a lumii noastre moderne fata de timp si "problema" lui este inradacinata in acest esec specific crestin. Din cauza noastra, a crestinilor, lumea in care traim pur si simplu nu are timp. Nu este, oare, evident ca, cu cat inventam mai multe mijloace de "economisit timp", cu atat avem mai putin timp? In locul lui s-a instalat o graba lipsita de orice bucurie, intrerupta din cand in cand de relaxare ("stai jos si odihneste-te!")- Dar oroarea acestui straniu vacuum, care zace in spatele cuvantului, cu adevarat demonic, "relaxare", este atat de mare incat oamenii ajung sa ia pilule pentru a-i rezista, carti scumpe despre felul cum sa omoare timpul, acest pamant al nimanui al "traiului modern".

Nu exista timp, pentru ca, pe de o parte, crestinismul a facut imposibil pentru om sa traiasca in vechiul timp natural, a rupt in mod ireparabil ciclul vesnicei reintoarceri. El a vestit deplinatatea timpului, a revelat timpul ca istorie si implinire si, cu adevarat, ne-a "inveninat", o data pentru totdeauna, cu vistil unui timp plin de sens. Nu exista timp, pe de alta parte, pentru ca, vestind toate acestea, crestinismul totusi a abandonat timpul, invitandu-i pe crestini pur si simplu sa paraseasca timpul si sa cugete la eternitate ca odihna vesnica (chiar daca inca nu "relaxare"). In mod cert, crestinul poate totusi sa impodobeasca timpul, lipsit de sens, cu "simboluri frumoase" si cu "rituri pline de culoare", de preferinta "stravechi". Mai poate ca - la intervale regulate si consultand "randuieliie tipi-conale" - sa schimbe culoarea vesmintelor liturgice si sa condimenteze aceeasi eterna predica cu referiri la Pasti sau Craciun sau Boboteaza. Toate acestea, oricat de "inspirate" si "inaltatoare" ar fi, nu au nici un sens pentru timpul adevarat, in care omul adevarat este nevoit sa traiasca; sau, mai degraba, pentru lipsa de timp, care face din viata lui o alternare de cosmar intre "graba" si "relaxare".

Si atunci intrebarea noastra este: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a inviat din morti, in prima zi a saptamanii, a trimis El pe Duhul Sau in ziua Cincizecimii, cu alte cuvinte a intrat El in timp doar pentru ca noi sa putem sa-l "simbolizam" prin slujbe frumoase, care, desi legate de zile si de ore, nu au puterea de a da timpului un inteles real, de a-l transforma si de a-l rascumpara?

De la inceput crestinii au avut o zi a lor, si in natura ei specifica se afla cheia experierii crestine a timpului. Pentru a o recupera, insa, trebuie sa depasim legislatia lui Constantin, care, prin instituirea duminicii ca zi obligatorie de odihna, a transformat-o intr-un substitut crestin al sabatului iudaic. Dupa care, semnificatia unica si paradoxala a Zilei Domnului a fost incetul cu incetul uitata. Totusi semnificatia ei provenea tocmai din relatia ei cu Sabatul, adica, cu intreaga conceptie biblica despre timp. In experienta religioasa iudaica, sabatul, ziua a saptea, are o importanta extraordinara, ea este participarea omului la, si afirmarea de catre el a bunatatii creatiei lui Dumnezeu. "Si a vazut Dumnezeu ca e bine... Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in randuiala" (Fac. 1, 25; 2, 3). Ziua a saptea este, astfel, primirea plina de bucurie a lumii create de Dumnezeu buna foarte. Odihna prescrisa pentru acea zi, si care a fost oarecum pusa in umbra de prescriptii si tabuuri marunte si legaliste, nu este nicidecum "relaxarea" noastra moderna, o absenta a muncii. Ea este participarea activa la "desfatarea sabatului", in sfintenia si plinatatea pacii dumnezeiesti ca roada a muncii, ca incununare a intregului timp. Ea are, astfel, atat conotatii cosmice cat si eshatologice.

Totusi, aceasta lume "buna foarte" pe care evreul o binecuvanteaza in ziua a saptea este, in acelasi timp, lumea pacatului si a razvratirii impotriva lui Dumnezeu, iar timpul ei este timp al exilului si instrainarii omului de Dumnezeu. Si, prin urmare, ziua a saptea ne conduce dincolo de ea insasi, catre o noua Zi a Domnului - ziua mantuirii si rascumpararii, a biruintei lui Dumnezeu asupra vrajmasilor Lui. In scrierile apocaliptice iudaice tarzii apare ideea unei noi zile, care este atat cea de a opta - intrucat este dincolo de frustrarile si limitarile lui "sapte", a timpului acestei lumi -, cat si cea dintai pentru ca odata cu ea incepe timpul cel nou, acela al imparatiei. Dintr-o asemenea idee a luat nastere Duminica crestina.

Hristos a inviat din morti in prima zi dupa sabat. Viata care a stralucit din mormant era dincolo de limitarile lui "sapte", ale timpului care duce spre moarte. Ea a fost, astfel, inceputul unei vieti noi si al unui timp nou. A fost cu adevarat cea de a opta si prima zi, si a devenit ziua Bisericii. Potrivit celei de a patra Evanghelii, Hristos cel inviat S-a aratat ucenicilor Sai in prima zi (Ioan 20, 19) si apoi "dupa opt zile" (20, 26). Aceasta este ziua in care Biserica celebreaza Euharistia - sacramentul inaltarii ei in imparatie si al participarii ei la ospatul mesianic in "veacul ce va sa fie", ziua in care Biserica se desavarseste pe sine ca viata noua. Izvoarele cele mai timpurii mentioneaza faptul ca, crestinii se intalnesc statu die - intr-o zi anume, si nimic din lunga istorie a crestinismului nu a putut altera importanta acestei zile anume.

O "zi anume"... Daca crestinismul ar fi fost o credinta pur "spirituala" si pur eshatologica, nu ar fi fost nevoie de o "zi anume", pentru ca misticismul nu este interesat de timp. Intr-adevar, pentru a-si mantui sufletul, omul nu are nevoie de "calendar". Si daca crestinismul ar fi fost doar o noua "religie", el si-ar fi stabilit un calendar al sau, cu obisnuita opozitie dintre "zilele sfinte" si "zilele profane", cele care trebuie sa fie tinute si respectate, si cele nesemnificative din punct de vedere religios. Ambele intelesuri au aparut de fapt, mai tarziu. Dar nu acesta a fost sensul originar al acelei "zile anume". Ea nu a fost menita sa fie o "zi sfanta", opusa celor profane, o comemorare in timp a unui eveniment trecut. Intelesul ei adevarat sta in transformarea timpului, nu a calendarului. Pentru ca, pe de o parte, Duminica a ramas una din zile (timp de mai bine de trei secole ea nici nu a fost zi de odihna), cea dintai a saptamanii, apartinand pe deplin acestei lumi.

Totusi, pe de alta parte, in aceasta zi, prin inaltarea euharistica, Ziua Domnului a fost revelata si s-a manifestat in toata slava ei si in toata puterea ei transformatoare, ca sfarsit al acestei lumi si inceput al lumii ce va sa fie. Si astfel prin aceasta zi, toate zilele, intreg timpul a fost transformat in timp al aducerii-aminte si asteptarii aducerea-aminte de aceasta inaltare ("am vazut lumina cea adevarata") si asteptare a venirii ei. Toate zilele, toate orele erau raportate acum la acest sfarsit al intregii vieti "naturale", si la inceputul noii vieti. Saptamana nu mai era o insiruire de zile "profane", urmate de odihna in ziua "sacra", la sfarsitul lor. Ea devenise o miscare din Muntele Tabo-rului in lume, iar din lume, in "ziua cea neinserata" a lumii ce va sa fie. Fiecare zi, fiecare ora a dobandit acum o importanta, o gravitate pe care nu le-au putut avea inainte: fiecare zi trebuia sa fie de-acum un pas in aceasta inaintare, un moment de decizie si marturie, un timp al semnificatiei absolute. Duminica, deci, nu era o zi "sacra" ce trebuia "tinuta", deosebita de toate celelalte zile si opusa lor. Ea nu intrerupea timpul cu un extaz mistic "atemporal". Ea nu era o "pauza" intr-o desfasurare de zile si nopti lipsita de sens. Ramanand una dintre zilele obisnuite si totusi vadindu-se, prin Euharistie, ca cea de a opta si prima zi, ea dadea tuturor zilelor adevaratul lor inteles. Ea facea din timpul acestei lumi un timp al sfarsitului si il facea, de asemenea, timpul inceputului.

Trebuie sa ne indreptam acum spre cea de-a doua dimensiune a experierii crestine a timpului, catre asa-numitul "an bisericesc". A vorbi despre el este, insa, chiar si mai dificil decat a vorbi despre Duminica, intrucat pentru crestinul modern relatia dintre acest "an bisericesc" si timp a devenit incomprehensibila si prin urmare irelevanta. La anumite date, Biserica comemoreaza anumite evenimente din trecut - Nasterea, Invierea, Pogorarea Sfantului Duh. Aceste date constituie un prilej pentru o "ilustrare" liturgica a anumitor afirmatii teologice, dar ca si cum ele nu ar fi in nici un fel legate de timpul real sau importante pentru acesta. Chiar si in Biserica, ele sunt simple "pauze" in rutina normala a activitatilor ei, si multi crestini, cu mintea indreptata spre afaceri si actiune, considera in secret aceste sarbatori si celebrari o pierdere de timp. Si chiar daca alti crestini le intampina cu bucurie, ca zile suplimentare de odihna si "vacanta", de fapt, nimeni nu se gandeste la ele in mod serios, ca la insasi inima vietii si misiunii Bisericii. Exista, cu alte cuvinte, o criza serioasa a insesi ideii de sarbatoare, si tocmai de aici trebuie sa incepem scurta discutie privitoare la anul crestin.

Sarbatoare inseamna bucurie. Totusi, daca exista un lucru pe care noi - crestinii seriosi, maturi si frustrati ai secolului al douazecilea - sa il privim cu suspiciune, acesta este cu siguranta bucuria. Cum poate cineva sa se bucure, cand atat de multi oameni sufera? Cand sunt de facut atat de multe lucruri? Cum poate cineva sa se "complaca" in sarbatori si praznuiri, cand oamenii asteapta de la noi raspunsuri "serioase" la problemele lor? In mod constient sau inconstient, crestinii au acceptat intregul ethos al culturii noastre orientate spre afaceri si lipsita de bucurie. Ei cred ca singurul mijloc de a fi luat "in serios" de catre cei "seriosi" - adica de catre oamenii zilelor noastre - este de a fi serios, iar aceasta inseamna a reduce la un "minimum" simbolic tot ceea ce in trecut era fundamental in viata Bisericii - bucuria unei sarbatori. Lumea moderna a exilat bucuria in categoria "amuzamentului" si a "relaxarii". Ea este justificata si permisa in "timpul nostru liber"; ea este o concesie, un compromis. Si crestinii au ajuns sa creada toate acestea, sau, mai degraba, ei au incetat sa creada ca sarbatoarea, bucuria au de-a face tocmai cu "problemele serioase" ale vietii insesi, ca pot fi chiar raspunsul crestin la acestea. Cu toate aceste conotatii spirituale si culturale, "anul bisericesc" — insiruirea de pomeniri si praznuiri liturgice - a incetat sa mai fie generator de putere, fiind privit acum ca o decorare mai mult sau mai putin invechita a religiei. El este folosit ca un fel de mijloc "audio-vizual" de educatie religioasa. El nu mai este nici radacina a vietii si actiunii crestine, si nici "tel" spre care acestea sunt orientate.

Pentru a intelege adevarata natura - si "functie" -a sarbatorilor trebuie sa ne amintim ca crestinismul s-a nascut si a fost propovaduit la inceput in cadrul unor culturi in care sarbatorile si celebrarile erau o parte organica si esentiala a intregii conceptii despre lume si a modului de viata. Pentru omul din trecut, o sarbatoare nu era ceva accidental si "aditional": ea era modul sau de a da sens vietii sale, de a o elibera de ritmul animalic al muncii urmate de odihna. O sarbatoare nu era o simpla "pauza" intr-o viata de munca, altfel lipsita de sens si grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei - ca sa zicem asa -sacramentala in bucurie si, deci, in libertate. O sarbatoare era astfel intotdeauna profund si organic legata de timp, de ciclurile naturale ale timpului, de intregul cadru al vietii omului in lume. Si, fie daca vrem sau nu, fie ca ne place sau nu, crestinismul a acceptat si si-a impropriat acest fenomen fundamental uman al sarbatorii, tot asa cum a acceptat si si-a impropriat omul intreg, cu toate nevoile sale. Dar, ca in toate celelalte, crestinii au acceptat sarbatoarea nu doar dandu-i un nou inteles, transformandu-i continutul, ci trecand-o, cu tot ceea ce apartinea omului "natural", prin moarte si inviere.

Da, asa cum am mai spus, crestinismul a insemnat, pe de o parte, sfarsitul oricarei bucurii firesti. El a vadit imposibilitatea ei, inutilitatea ei, tristetea ei, pentru ca, reveland pe Omul desavarsit, el a revelat abisul instrainarii omului de Dumnezeu si tristetea nesfarsita a acestei instrainari. Crucea lui Hristos a insemnat sfarsitul oricarei bucurii "firesti", facand-o cu adevarat imposibila. Din acest punct de vedere, "seriozitatea" trista a omului modern este, cu siguranta, de origine crestina, chiar daca el a uitat acest lucru. De cand Evanghelia a fost propovaduita in aceasta lume, toate incercarile de reintoarcere la o "bucurie pagana" pura, toate "renasterile", toate "optimismele sanatoase" au fost harazite esecului. "Exista o singura tristete", zice Leon Bloy, "aceea de a nu fi sfant". Aceasta tristete patrunde in mod misterios intreaga viata a lumii, foamea si setea ei frenetica si patetica dupa perfectiune, care ucide orice bucurie. Crestinismul a facut imposibil ca pur si simplu sa ne bucuram in cadrul unor cicluri naturale - ale recoltelor sau ale "lunilor noi". Pentru ca a exilat desavarsita bucurie in viitorul ca tel si sfarsit al oricarei trude, el a facut din intreaga viata umana un "efort", o "munca".

Totusi, pe de alta parte, crestinismul a insemnat revelarea bucuriei si daruirea ei si, astfel, ne-a daruit adevarata sarbatoare. In fiecare sambata seara, la vecernie, cantam: «prin Cruce bucurie a venit la toata lumea". Aceasta bucurie este bucuria cea curata, pentru ca nu depinde de nimic din aceasta lume si nu constituie rasplata pentru ceva meritat de noi. Ea este in intregime si in mod absolut un dar, "charis", harul. Si fiind cu adevarat dar, aceasta bucurie are o putere transformatoare, singura putere cu adevarat transformatoare din aceasta lume. Ea este "pecetea" Duhului Sfant pe viata Bisericii - pe credinta, nadejdea si dragostea ei.

"Prin Cruce, bucurie a venit la toata lumea", si nu doar la unii oameni, ca bucurie a lor personala si privata. O data mai mult, daca crestinismul ar fi fost "misticism" pur, "eshatologie"' pura, atunci nu ar mai fi fost nevoie de sarbatori si praznuiri. Un suflet sfant isi poate avea tainica lui sarbatoare, pentru ca el este despartit intr-atat de lume, incat se poate elibera de timpul ei. Dar bucuria a fost data Bisericii pentru lume - pentru ca Biserica sa fie o marturie a acestei bucurii si sa transforme lumea prin aceasta bucurie. Aceasta este "functia" sarbatorilor crestine si intelesul apartenentei lor la timp.

Pentru noi, astazi. Pastile si Rusaliile - ca sa ne marginim la cele doua sarbatori initiale si fundamentale care dau semnificatie reala anului bisericesc -sunt in primul rand comemorari a doua evenimente din trecut: invierea lui Hristos si Pogorarea Duhului Sfant. Dar ce este in fond o "comemorare"? Fiu este intreaga viata a Bisericii o constanta aducere-aminte de moartea si invierea lui Hristos? Nu este intreaga ei viata chemata sa fie o manifestare a Duhului Sfant? In Biserica Ortodoxa, fiecare Duminica este Ziua invierii, si fiecare Euharistie, o zi a Rusaliilor. De fapt, intelegerea sarbatorilor ca si comemorari istorice, care au aparut incetul cu incetul dupa Constantin, a insemnat o transformare a intelesului lor initial si, oricat de curios ar parea, le-a despartit de legatura lor vie cu timpul real. Astfel, in Australia astazi Pastile sunt praz-nuite toamna, si nimanui nu i se pare acest lucru curios, pentru ca timp de cateva secole calendarul crestin a fost inteles ca un sistem de zile sfinte ce trebuie tinute in timp, adica intre zilele "profane", dar fara vreo legatura speciala cu ele.

Dar daca Biserica primara a adoptat, sau mai degraba pur si simplu a pastrat ca pe ale sale sarbatorile Pastilor si Rusaliilor, aceasta nu a fost pentru ca ele ii reaminteau de invierea lui Hristos si de venirea Duhului (amintire care a constituit esenta insasi a intregii vieti a Bisericii), ci pentru ca ele erau, chiar si inainte de Hristos, vestire si anticipare a acelei experiente a timpului si a vietii in timp, a caror manifestare si implinire a fost Biserica. Ele erau - ca sa folosesc o alta imagine - "materia" unui sacrament al timpului, care urma sa fie savarsit de Biserica. Noi stim ca ambele sarbatori isi au originea in celebrarea anuala a primaverii si a primelor roade ale naturii. In aceasta privinta, ele erau expresia insasi a sarbatorii ca bucurie de viata a omului. Ele praznuiau revenirea lumii la viata dupa moartea iernii, lume care devenea din nou hrana si viata omului. Si este foarte semnificativ faptul ca aceasta sarbatoare, cea mai "fireasca", atotcuprinzatoare si universala - cea a vietii insasi - a devenit punctul de plecare si cu adevarat temelia lungii transformari a ideii si experientei sarbatorii. Si tot atat de semnificativ este faptul ca in aceasta transformare, fiecare noua faza nu a abolit-o nici nu a inlocuit-o pur si simplu pe cea anterioara, ci a implinit-o intr-un sens si mai profund si mai maret, pana cand intregul proces a fost implinit in Hristos insusi.

Misterul timpului natural, robia iernii si eliberarea adusa de primavara, a fost implinit in misterul timpului ca istorie - robia Egiptului si eliberarea in Tara Fagaduintei. Iar, apoi, misterul timpului istoric a fost transfigurat in misterul timpului eshatologic, in intelegerea lui ca paste - "trecerea" in bucuria suprema a mantuirii si rascumpararii, ca miscare catre implinirea imparatiei. Si cand Hristos, "Pastile nostru" (I Cor. 5, 7), a infaptuit trecerea Sa la Tatal, El a asumat si a implinit toate aceste intelesuri - intreaga miscare a timpului, in toate dimensiunile lui; si, in "ultima si marea zi a Rusaliilor", El a inaugurat timpul cel nou, noul "eon" al Duhului.

Si astfel Pastile nu sunt comemorarea unui eveniment, ci - in fiecare an - plinirea timpului insusi, a timpului nostru real. Pentru ca noi inca traim in aceleasi trei dimensiuni ale timpului; in lumea naturii, in lumea istoriei, in lumea asteptarii. Si in fiecare dintre acestea, omul se afla intr-o tainica cautare a bucuriei, adica a unui sens si a unei desavarsiri absolute, a unei maxime impliniri, pe care nu o gaseste. Timpul intotdeauna tinteste spre o sarbatoare, spre o bucurie, pe care, prin sine, nu o poate oferi sau realiza. Aflat atat de mult in cautarea sensului, timpul devine insasi forma si imaginea lipsei de sens.

Dar in noaptea Pastilor sensul ne este dat. Si nu ne este dat pe calea unei "explicatii", sau a "comemorarii", ci ca darul bucuriei insesi, bucuria partasiei la timpul cel nou al imparatiei. Pentru a trai aceasta bucurie, ar trebui sa mergem la o biserica ortodoxa, in noaptea de Pasti: sa vedem cum procesiunea inconjoara biserica si se opreste, in intuneric, inaintea usilor inchise. Apoi usile sunt deschise, vestindu-se ca "Hristos a inviat!" Si slujba invierii incepe. Ce este aceasta noapte despre care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca a devenit mai luminoasa decat ziua si pe care ortodocsii o numesc "noaptea luminata"? S-ar putea descrie diferitele rituri, s-ar putea analiza textele, ar putea fi mentionate o multime de detalii, dar, in ultima instanta, toate acestea sunt secundare. Singura realitate este bucuria, iar aceasta bucurie ne este data de Sus.

... Intrati toti intru bucuria Domnului nostru...

Bogatii si saracii impreuna bucurati-va...

... impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.

Sa nu planga nimeni de lipsa,

Ca s-a aratat imparatia cea de obste.

Si intreaga slujba nu este altceva decat un raspuns la aceasta bucurie, primirea ei, celebrarea ei, afirma rea realitatii ei.

Pastile Domnului, Pastile !

Ca din moarte la viata

Si de pe pamant la cer

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...

Acum toate s-au umplut de lumina:

Si cerul, si pamantul, si cele de dedesubt.

Deci sa praznuiasca toata faptura invierea lui Hristos,

intru care s-a intarit...

Praznuim omorarea mortii,

Sfaramarea iadului

Si incepatura altei vieti, vesnice;

Si, saltand, laudam pe Pricinuitorul...

Aceasta aleasa si sfanta zi,

Cea dintai a saptamanii, imparateasa si doamna, Praznic al praznicelor este, si sarbatoare a sarbatorilor

O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase
O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu!
Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine mai adevarat
In ziua cea neinserata a imparatiei Tale.

Am numit Pastile "sacramentul timpului". Intr-adevar, bucuria data in acea noapte, lumina care transforma noaptea intr-o noapte "mai stralucitoare decat ziua" trebuie sa devina tainica bucurie si sensul ultim al oricarui timp, si astfel sa transforme anul intr-un "an crestin". Dupa noaptea Pastilor vine dimineata, si apoi o alta noapte, si o noua zi. Timpul incepe din nou, dar acum este plin "pe dinauntru" de aceasta experienta unica si cu adevarat "eshatologica" a bucuriei. O raza de soare pe zidul intunecat al unei fabrici, zambetul de pe o fata omeneasca, o dimineata ploioasa, oboseala fiecarei seri - toate sunt acum raportate la aceasta bucurie si nu numai ca ne arata ceva dincolo de ele, ci sunt un semn, o marca, o "prezenta" secreta a acestei bucurii.

Timp de cincizeci de zile dupa Pasti ne este dat sa traim in aceasta bucurie pascala, sa experiem timpul ca sarbatoare. Apoi vine "ultima si marea" zi a Rusaliilor, si cu ea reintoarcerea noastra in timpul real al acestei lumi. La Vecernia acestei zile, crestinilor li se cere - pentru prima data de la Pasti - sa ingenuncheze. Caci se apropie noaptea, noaptea timpului si a istoriei, a trudei zilnice, a oboselii si ispitelor, a intregii poveri inevitabile a vietii. Rastimpul Pastilor este la sfarsitul sau - dar, intrand in noapte, stim ca sfarsitul a fost prefacut intr-un inceput, ca intregul timp este acum timpul de dupa Rusalii si de aceea numaram toate duminicile de la acest punct pana la urmatoarea perioada a Pastilor. Acesta este timpul in care lucreaza bucuria imparatiei, "pacea si bucuria" Duhului Sfant... "Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi", a zis Hristos..."

Timpul insusi este acum masurat in acest ritm: sfarsit-inceput, sfarsit transformat in inceput, inceput vestind implinirea. Biserica este in timp, si viata ei in aceasta lume este o postire, adica o viata de truda, jertfire, lepadare de sine si supusa mortii. Misiunea insasi a Bisericii este de a se face tuturor toate. Dar cum ar putea Biserica sa-si implineasca aceasta misiune, cum ar putea ea sa fie mantuirea lumii, daca n-ar fi fost mai intai si mai presus de toate darul dumnezeiesc al Bucuriei, mireasma Duhului Sfant, prezenta aici, in timp, a sarbatorii imparatiei

Dupa saptamana si an - ziua: unitatea de timp cea mai directa si imediata. Aici, in realitatea vietii de zi cu zi trebuie sa-si gaseasca aplicarea teologia timpului, exprimata in experienta Duminicii si a Pastilor. Noi ne dam seama, desigur, ca ciclul zilnic al slujbelor, abandonat demult este putin probabil sa fie restaurat. Totusi, ceea ce trebuie sa fie restaurat, sau mai degraba redescoperit, este relatia Bisericii si a crestinului cu timpul zilei, relatie care a constituit (si teoretic inca mai este) tema, continutul slujbelor zilnice.

Pentru ca ele n-au avut menirea de a fi "pauze de rugaciune", perioade de inviorare duhovniceasca si liniste sufleteasca, ci cu adevarat acte liturgice, adica acte savarsite in numele si pentru intreaga comunitate, ca parte esentiala a misiunii rascumparatoare a Bisericii.

Contrar experientei noastre seculare in ceea ce priveste timpul, ziua liturgica incepe cu Vecernia, adica incepe seara. Aceasta, desigur, in amintirea textului biblic. "Si a fost seara si a fost dimineata: ziua intai" (Faci, 5). Dar este mai mult decat o aducere aminte. Pentru ca, intr-adevar, sfarsitul fiecarei "unitati" a timpului este cel care reveleaza caracterul si sensul lui, cel care da timpului realitatea sa. Timpul este intotdeauna inaintare, insa doar la sfarsit putem discerne directia acestei inaintari si putem vedea roadele ei. La sfarsit, adica in seara fiecarei zile, Dumnezeu vede creatia Sa ca buna; iar la sfarsitul creatiei, El o da pe aceasta omului. Si astfel, la sfarsitul zilei incepe Biserica liturghia sfintirii timpului.

Noi venim la biserica, noi care suntem in lume, dupa ce am trait multe ceasuri, umplute, ca de obicei, cu munca si odihna, suferinta si bucurie, ura si dragoste, dupa o zi in care au murit si s-au nascut oameni. Pentru unii a fost poate cea mai fericita zi din viata lor, o zi de care isi vor aduce aminte mereu. Pentru altii, ea a pus capat tuturor sperantelor lor, le-a distrus chiar sufletul. Si aceasta intreaga zi este acum aici - unica, ireversibila, ireparabila. A trecut, dar rezultatele ei, roadele ei vor da forma zilei urmatoare, pentru ca ceea ce am faptuit ramane pentru totdeauna.

Dar slujba vecerniei nu incepe ca un "epilog" religios la ziua profana, ca o rugaciune adaugata la toate celelalte experiente ale ei. Ea incepe cu inceputul si aceasta inseamna cu "redescoperirea", in adorare si multumire, a lumii ca si creatie a lui Dumnezeu. Biserica ne duce la acea prima seara - asa cum a fost - in care omul, chemat de Dumnezeu la viata, si-a deschis ochii si a vazut ceea ce Dumnezeu i-a daruit, in marea Sa iubire, a vazut toata frumusetea, toata slava templului in care a fost asezat si, vazandu-le, a adus multumire lui Dumnezeu. Si in aceasta multumire el devine ceea ce este.

Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul. Doamne Dumnezeul meu, maritu-Te-ai foarte... Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut. Umplutu-s-a pamantul de zidirea Ta...

Canta-voi Domnului in viata mea, canta-voi
Dumnezeului meu cat voi fi (Ps. lO3)"

Si asa trebuie sa fie. Trebuia sa fie cineva in aceasta lume - care L-a respins pe Dumnezeu si, care, prin aceasta respingere, prin aceasta blasfemie, a devenit haos si intuneric - trebuia sa fie cineva care sa se aseze in centrul ei si sa o inteleaga, sa o vada din nou ca plina de bogatiile dumnezeiesti, ca pe o cupa plina de viata si de bucurie, ca frumusete si intelepciune, si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru ea. Acest "cineva" este Hristos, Noul Adam, care restaureaza acea "viata euharistica" pe care eu, vechiul Adam, am respins-o si am pierdut-o; Cel care ma face din nou ceea ce eu sunt si imi reda lumea. Si daca Biserica este in Hristos, actul ei initial este intotdeauna un act de multumire, de readucere a lumii la Dumnezeu.

Prin contrast cu frumusetea si minunatia creatiei insa, descoperim intunericul si esecul lumii, si aceasta este cea de a doua mare tema a Vecerniei. Si in timp ce Psalmul 103 ne arata lumea, asa cum este ea cu adevarat, lumea asa cum o stim noi apare - prin contrast - ca un cosmar. Pentru ca am vazut mai intai frumusetea lumii, ii putem vedea acum uratenia, putem sa ne dam seama ce am pierdut sa intelegem cum intreaga noastra viata (si nu doar unele "incalcari") a devenit pacat si ca ne putem pocai. Luminile sunt acum stinse, "usile imparatesti" ale altarului sunt inchise. Slujitorul s-a dezbracat de vesmintele sale liturgice, inchipuindu-l pe omul gol si in suferinta care plange in afara Raiului, care, deplin constient de exilul sau, de tradarea sa, de intunecarea sa, zice catre Dumnezeu: "Din adancuri am strigat catre Tine, Doamne", in fata slavei creatiei trebuie sa ne simtim cuprinsi de o imensa tristete. Dumnezeu ne-a mai dat o zi, si noi vedem cum tocmai am distrus acest dar al sau. Noi nu suntem crestini "de treaba", separati de aceasta lume urata. Daca nu ne situam in pozitia de reprezentanti ai acestei lumi, asa cum este ea intr-adevar, daca nu purtam intreaga povara a zilei de azi, atunci "pietatea" noastra poate fi evlavioasa, dar ea nu este crestina.

Ajungem acum la cea de a treia tema a Vecerniei: rascumpararea. In aceasta lume a pacatului si intunericului a venit lumina: "Lumina lina a sfintei slave, a Tatalui ceresc, Celui fara de moarte, a sfantului, fericitului, Iisuse Hristoase..." Lumea a ajuns la aceasta seara pentru ca Cel care ii da lumii intelesul ei ultim a venit; in intunericul acestei lumi, lumina lui Hristos reveleaza din nou adevarata natura a lucrurilor. Lumea aceasta nu este lumea care a fost inainte de venirea lui Hristos; iar venirea Lui apartine acum lumii. Evenimentul hotarator al cosmosului s-a petrecut. Si noi stim acum ca evenimentul venirii lui Hristos trebuie sa transforme tot ce are de-a face cu viata noastra.

Doar datorita lui Hristos inima noastra s-a bucurat de frumusetea creatiei, la inceputul Vecerniei; doar pentru ca El ne-a dat ochi ca "sa vedem mana milostiva a lui Dumnezeu in toate lucrurile Sale". Acum, in timpul consacrat multumirii lui Dumnezeu pentru Hristos, incepem sa intelegem ca orice lucru este descoperit in Hristos in adevarata sa minunatie. In stralucirea luminii Sale, lumea nu mai este un loc obisnuit. Chiar podeaua pe care stam este miracolul rotirii atomilor in spatiu. Intunericul pacatului este risipit, si povara lui asumata. Moartea este pradata, zdrobita cu moartea lui Hristos. Intr-o lume in care tot ce pare sa fie prezent devine imediat trecut, fiecare lucru, in Hristos, se impartaseste de vesnicul prezent al lui Dumnezeu. Aceasta seara este timpul real al vietii noastre.

Si astfel ajungem la ultima tema a Vecerniei: aceea a sfarsitului. Acesta este vestit de cantarea Acum Slobozeste. Aceste cuvinte le gasim in Evanghelie, atribuite batranului Simeon, care si-a petrecut intreaga viata intr-o necontenita asteptare a venirii lui Mesia, pentru ca i se vestise de catre Duhul Sfant ca nu va muri inainte de a-L vedea pe Cel fagaduit lui Israel. Atunci cand Maria si Iosif au adus la templu pe Pruncul Iisus, pentru a fi inchinat lui Dumnezeu, el se afla acolo si L-a primit in bratele sale, iar Evanghelia ne relateaza cuvintele lui:

Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace. Ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor: lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel.

O viata intreaga a asteptat Simeon si, in sfarsit, i-a fost dat Pruncul Hristos: si el a tinut in bratele sale Viata lumii. El a simbolizat intreaga lume in asteptarea si nazuinta ei, si cuvintele sale de multumire au devenit ale noastre. El L-a putut recunoaste pe Domnul pentru ca-L asteptase; L-a luat in bratele sale pentru ca este firesc sa iei in brate pe cel pe care-l iubesti; si astfel viata sa de asteptare si-a aflat implinirea. A ajuns sa-L vada pe Cel dupa care tanjise, isi atinsese telul, si putea sa moara impacat. Pentru el moartea nu era o catastrofa. Era doar expresia fireasca a implinirii asteptarii sale. Nu insemna ca si-a inchis ochii in fata luminii pe care, in sfarsit o vazuse. Moartea sa era inceputul unei vederi mai din launtru a acestei lumini. In acelasi fel, Vecernia este recunoasterea faptului ca a sosit seara acestei lumi, care ne vesteste insa ziua cea neinserata. In aceasta lume fiecare zi se indreapta catre noapte; lumea insasi se indreapta catre noapte. Ea nu poate dura mereu. Si totusi Biserica afirma ca o seara nu este doar un sfarsit, ci si un inceput, dupa cum orice seara este cu adevarat inceputul unei alte zile. In Hristos si prin Hris-tos, ea poate deveni inceputul unei noi vieti, a zilei neinserate. Iar aceasta, pentru ca ochii nostri au vazut mantuirea si o lumina care nu se va sfarsi niciodata. Si de aceea timpul acestei lumi este acum plin de o viata noua. Venim inaintea lui Hristos pentru a-i oferi timpul nostru, intindem bratele noastre pentru a-L primi pe El, si El umple acest timp de prezenta Sa, il vindeca si il face - iara si iara - timpul mantuirii noastre.

"Si a fost seara si a fost dimineata..." Cand ne trezim, senzatia initiala este intotdeauna aceea de noapte, nu de venire la lumina; ne aflam intr-un moment de mare slabiciune, in culmea neajutorarii. Este pentru om ca o prima experiere reala a vietii in toata absurditatea si insingurarea ei, de care, in general, datorita caldurii familiale, este scutit. In fiecare dimineata descoperim in intunericul amorf, inertia vietii.

De aceea, prima tema a Utreniei este din nou venirea luminii in intuneric. Ea nu incepe ca Vecernia, cu creatia, ci cu caderea. Si totusi, chiar in aceasta neajuto-rare si disperare exista o asteptare tainica , o sete si o foame. Si pe acest fundal. Biserica isi declara bucuria, nu simplu, impotrivindu-se vietii naturale, ci implinind-o. Biserica vesteste in fiecare dimineata ca Dumnezeu este Domnul si Stapanul nostru si oranduieste viata noastra punandu-L in centrul ei.

In biserica, primele lumini ale Utreniei sunt lumanarile, ca pregustare a soarelui. Apoi soarele insusi rasare, risipind intunericul lumii, si in acest rasarit Biserica vede rasaritul adevaratei Lumini a lumii, care este Fiul lui Dumnezeu. Noi stim ca Rascumparatorul nostru traieste si ca, in mijlocul absurditatii vietii, El ne este din nou descoperit. Cu toate ca nenorocirile vietii "ne inconjoara", totusi in fiecare dimineata, odata cu rasaritul soarelui, noi vestim venirea mult-asteptatului Mesia. In ciuda a toate, "aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa... Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului".

In timp ce lumina creste, slujba refera noua dimineata la timpul cel nou. Asa cum Vecernia referea seara la intreaga experienta crestina a lumii ca "seara", tot asa Utrenia refera dimineata la experienta crestina a Bisericii, ca "dimineata", ca inceput.

Aceste doua dimensiuni, complementare si absolut esentiale ale timpului, dau forma vietii noastre in timp si, dand timpului un nou inteles, il transforma in timp crestin. Aceasta dubla experienta trebuie, intr-adevar, aplicata la tot ceea ce facem. Noi suntem intotdeauna intre dimineata si seara, intre Duminica si Duminica, intre Pasti si Pasti, intre cele doua veniri ale lui Hristos. Experierea timpului ca sfarsit acorda o importanta absoluta oricarui lucru faptuit acum, il face hotarator, decisiv. Experierea timpului ca inceput umple intregul nostru timp de bucurie, pentru ca ii adauga "coeficientul" de eternitate, "fiu voi muri, ci voi fi viu si faptele Domnului le voi vesti". Noi muncim in lume, iar munca noastra - de fapt orice munca -, daca este analizata in termenii lumii-in-sine, devine lipsita de sens, inutila, irelevanta. In fiecare oras din lume, in fiecare dimineata o multime de oameni, curati si spilcuiti, se indreapta in goana spre locul lor de munca. Si in fiecare seara, aceiasi oameni, de data aceasta obositi si murdari, merg in goana in directia opusa. Cu mult, mult timp in urma, un intelept a privit la aceasta goana (ale carei forme se schimba, dar a carei lipsa de sens ramane) si a zis:

Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!
Ce folos are omul din toata truda lui cu care se trudeste sub soare?
Un neam trece si altul vine, dar pamantul ramane totdeauna! (...)
Ochiul nu se satura de cate vede si urechea nu se umple de cate aude.
(...) nu este nimic nou sub soare... (Eccl.l).

Iar acest lucru ramane adevarat in lumea cazuta. Dar noi, crestinii, uitam prea adesea ca Dumnezeu a rascumparat lumea. Timp de secole am predicat acestor oameni grabiti: goana voastra zilnica n-are nici un sens, totusi acceptati-o, si veti fi rasplatiti intr-o alta lume, cu odihna vesnica. Dar Dumnezeu ne-a descoperit si ne daruieste Viata vesnica, si nu odihna vesnica. Si Dumnezeu ne-a descoperit aceasta Viata vesnica in mijlocul timpului si al goanei sale -, ca sens si tel tainic al sau. Si astfel El a transformat timpul, si truda noastra de-a lungul lui, in sacrament al lumii ce va sa fie, in liturghia implinirii si inaltarii. Dar atunci cand ajungem la capatul auto-suficientei lumii, ea incepe sa fie iar pentru noi materia din care sunt plamadite Tainele ce avem a le savarsi in Hristos.

"Nu este nimic nou sub soare". Si totusi fiecare zi, fiecare minut rasuna acum de biruitoarele cuvinte: "Iata, Eu le fac pe toate noi... Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul..." (Apoc. 21, 5-6).

Parintele Alexander Schmemann

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 1814

Voteaza:

Timpul misiunii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE