Timpul schimbarii - Parintele Galeriu

Timpul schimbarii - Parintele Galeriu Mareste imaginea.

Timpul schimbarii - Optiuni fundamentale in dialogul actual dintre credinciosi si societate

 

 

Suntem uimiti de schimbarile epocale care s-au petrecut in 1989 in Europa Centrala si Rasariteana. Poate ar trebui sa ne amintim ca intregul veac XX a fost un veac de schimbari radicale. Sa evocam macar cateva dintre ele, care privesc vocatia si chemarea noastra spirituala.

In domeniul stiintelor naturii, centrul de greutate s-a deplasat dinspre materie inspre spirit; in cadrul revolutiei stiintifice si tehnice, s-a aratat ca omul - care a fost creat dupa chipul Creatorului - poate deveni la randul sau creator de valori; in domeniul filosofiei, existentialismul, personalismul si alte scoli de gandire asemanatoare au implicat insasi esenta fiintei umane si au conlucrat cu alti factori socio-politici pentru a pune in evidenta tema fundamentala, atat de complexa, a drepturilor omului. In domeniul istoriei religiilor, conceptul de sacru, de divin, a fost recunoscut ca o componenta fundamentala a constiintei: ideea ca religia nu e decat "opiumul popoarelor" a fost respinsa. In lumea crestina si pe taramul religios in general, asistam la un dialog care se desfasoara constant precum si la un numar tot mai mare de forumuri ecumenice preocupate de Dumnezeu si homo religiosus si care urmaresc unificarea constiintei.

Acestea sunt schimbari istorice, adanci si ireversibile. Nici o "cortina de fier" nu poate dainui la nesfarsit intr-o epoca a mijloacelor de comunicare tot mai sofisticate. Toate aceste schimbari au contribuit la aparitia unui conflict intre societate si regimurile totalitare. Si aici a devenit inevitabila o vreme a schimbarii, precipitata de forte atat externe cat si interne. Principala forta interna a fost o criza globala - nu doar o criza economica, ci si, mai adanc, o criza morala si spirituala. Sistemul totalitar din Europa de Est, caracterizat in special prin materialism si ateism, a produs un tragic vid spiritual, care se vadeste in doua fenomene principale: o criza de identitate a individului, si un sentiment general ca existenta nu are nici un inteles. Criza de identitate afecteaza mai multe zone ale lumii, nu doar acele tari feudalizate de totalitarism: ea se afla la baza cautarii de catre om a unei pierdute definitii a persoanei. Criza sensului vietii, ce insoteste criza de identitate, arata ca omul a pierdut contactul cu Adevarul ultim al existentei, si constituie criza fundamentala a lumii. Filosoful personalist Jean Lacroix observa ca "Dumnezeu este intelesul lumii, iar lumea este limbajul Sau".

Atunci, este limpede ca reconstructia societatii si a lumii, la fel ca orice alta activitate autentic umana, trebuie sa se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral si economic. Aceste trei elemente trebuie asezate in aceasta ordine ierarhica, deoarece elementul spiritual, impreuna cu cel moral, trebuie sa sprijine elementul economic - cu alte cuvinte, construirea individului trebuie sa fie in concordanta cu vocatia, cu chemarea lui. Regenerarea morala, ca si cea economica, nu se va produce in rasaritul Europei pana cand omul nu va fi readus la conditia lui dinaintea caderii. Asemenea unui copil care, dupa ce a primit si s-a bucurat de mostenirea parentala, isi reneaga parintii si prefera sa traiasca intr-o lume desacralizata, omul zilelor noastre aude tot mai slab glasul Creatorului sau. Criza isi are originea in faptul ca omul s-a indepartat de vocatia sa si s-a sustras propriilor lui responsabilitati fata de Dumnezeu si de lume. Acesta este punctul unde incepe dialogul dintre credinciosi si societate.

Experienta totalitara a veacului al XX-lea a fost rezultatul unui proces istoric care a inceput odata cu Umanismul Renasterii. Acest asa-zis umanism pretindea ca omul este "masura tuturor lucrurilor" - pretentie continuata de "rationalismul" "iluminatului" veac al XVIII-lea si de pozitivismul si materialismul ateist al veacului XIX. Toate aceste tendinte au generat criza finala a secolului XX care, prin natura sa "absoluta", este perceputa acum ca un "sfarsit al istoriei". Trebuie sa observam faptul ca, in statele totalitare din Rasarit, materialismul a fost impus cu forta, in mod paradoxal, ca o ideologie: ca un ideal utopic, ca o solutie mantuitoare, mai curand decat ca o realitate existentiala pragmatica. In acest context, un comentariu semnificativ a fost facut de Djerjinski (cel care a intemeiat Ceka, devenita mai tarziu KGB), in cursul unei conversatii cu filosoful crestin Berdiaev. Chemat de cel dintai, Berdiaev a vorbit circa 45 minute expunand motivele religioase, filosofice si morale ale ostilitatii lui fata de comunism, asigurandu-l in acelasi timp ca el personal nu este un politician. Potrivit lui Berdiaev: "Djerjinski ma asculta atent. M-a intrerupt doar de cateva ori pentru a face cate o observatie. La un moment dat, mi-a spus: "Un om poate fi un materialist teoretic dar un idealist in viata reala, si invers." Aceasta remarca ne ajuta sa intelegem mai bine totalitarismul in manifestarea lui Est Europeana: in numele unui anumit ideal antropologic - esenta spirituala recunoscuta de Djerjinski - totalitarismul a incercat sa-l transforme pe om, sa-l recreeze pe Adam, adesea in modul cel mai brutal si inuman. Cum altfel am putea oare explica acele cumplite schimbari ontologice ale conditiei umane care s-au produs in anii 1950? Tortionarii, folosind spalarea creierelor si alte tehnici de "reeducare", isi sileau semenii sa repudieze tot ce aveau "mai sfant": in primul rand si mai presus de orice, pe Dumnezeu (daca erau credinciosi), apoi familia, sotia, iubita, prietenii, trecutul, pana la ultima picatura de personalitate care i-ar fi putut ajuta sa-si recreeze identitatea, umanitatea. Cum au fost atinse aceste scopuri abjecte? Prin intermediul torturii fizice si psihice. Individul "reeducat", astfel deformat dupa chipul si asemanarea unei fapturi umane dezumanizate, urma sa devina la randul sau un "educator"; victima era programata sa devina un tiran care sa-si transforme semenii, prietenii cei mai buni - chiar pe cei cu care impartise toata suferinta, toate chinurile si schingiuirile la care fusesera supusi impreuna. Dupa experienta acestui rau de neinchipuit, dupa ce a trecut prin iadul insusi - acel taram unde raul si-a atins limitele si potentialul ultim - singura mantuire posibila a omului este in "Realitatea ultima a lumii".

Sa analizam mai indeaproape o serie de erori fundamentale care, dintr-un punct de vedere religios, pot fi considerate a fi generat criza si care acum constituie temele cruciale ale dialogului dintre credinciosi si societate.

Natura a fost postulata drept substitut al lui Dumnezeu, iar la baza existentei, materia a fost substituita spiritului. Conceptul hibrid de evolutie a ajuns sa inlocuiasca actul divin al creatiei, umbrind relatia complementara dintre creatie si evolutie care garanteaza libertatea persoanei. Masele care au strivit individul au anihilat fiinta umana creatoare de valori. Dictatura a abolit libertatea. Ura, metamorfozata in principiu de viata, si conflictul, vazut ca mecanism al "devenirii", au inlocuit iubirea ca principiu divin al existentei. Dictatorul - "omul-dumnezeu" fara Dumnezeu - a uzurpat locul lui "Dumnezeu-omul"; in cuvintele Sf. Apostol Pavel: "dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu" (2 Cor. 4:4).

Aceste erori fundamentale, aceste tragice distorsiuni au degradat conditia umana pana la a o denatura. Desigur, o asemenea tradare a adevarului duce la suferinta. De fapt, Dumnezeu Insusi este Primul care sufera in suferinta noastra, in caderea noastra. Acestea sunt erorile si distorsiunile care au dus la ruina omului - la ruina societatii noastre.

Analizand mai adanc, observam ca atunci cand natura devine un substitut al lui Dumnezeu, omul devine, potrivit propriei lui opinii, un produs al naturii. Aceasta parere este contrara afirmatiei biblice ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa Chipul Sau si in vederea unei nesfarsite asemanari cu El. Pentru noi, aceasta este adevarata identitate a omului; identitatea reala a omului consta in a fi chip al lui Dumnezeu si in a se stradui sa devina asemenea Creatorului sau. Vazuta in acest context, in spiritul Scripturii, porunca de a stapani natura - "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Fac. 1:28) - pe care omul a primit-o de la Dumnezeu, si nu de la natura (care nu i-ar fi oferit niciodata un asemenea privilegiu, ori o asemenea constiinta) n-ar fi dus la criza ecologica de azi, intrucat Dumnezeu i-a incredintat Gradina Edenului lui Adam, ca "sa o pazeasca" (Fac. 2:15). In loc de aceasta, omul fara Dumnezeu, sau "omul-dumnezeu", ca un surogat de Dumnezeu prezumtios si iresponsabil, isi aroga dreptul nu doar de a schimba natura (asa cum se trambita in tarile totalitare in anii ‘50), ci uneori chiar sa o distruga, nonsalant si cu iluzia ambitioasa - asa cum deja am aratat - ca o va recrea, ca si pe sine insusi, din nou.

In acelasi timp, a postula materia, in locul spiritului, ca temei al existentei, inseamna a aseza forta oarba si hazardul la baza universului. Aceasta nu explica oare criza de sens, atat de adesea remarcata in lumea stiintifica? Nu putem sa nu observam, de pilda, o schimbare radicala in stiintele moderne ale naturii - o deplasare dinspre "o viziune preponderent mecanicista asupra naturii... caracteristica timpului si culturii noastre, catre o perspectiva spirituala, in care constiinta ocupa o pozitie ontologica fundamentala". Acelasi om de stiinta atrage atentia asupra faptului ca viziunea extrem de inerta si mecanica asupra naturii care s-a nascut din fizica ultimelor veacuri defineste o anume paradigma sau conceptie despre lume care s-a imprimat adanc in gandirea noastra si in institutiile noastre educationale. Cu privire la locul si drepturile spiritului in structura creierului, de pilda, e destul sa-l citam pe doctorul Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel: "Conceptele actuale privind relatia dintre spirit si creier indica o ruptura radicala fata de doctrina materialista si behaviorista consacrata care a dominat neurologia ultimelor decenii. In loc sa renunte la studierea constiintei sau sa o ignore, noua interpretare recunoaste pe deplin primatul fenomenului interior al constiintei ca realitate cauzala."

Alte distorsiuni reductioniste si pseudo-stiintifice au contribuit la procesul istoric, culminand cu criza tragica a zilelor noastre. Concepte precum cele de evolutie, ideologie, dictatura, suprematia maselor; cultivarea urii intre oameni si dezintegrarea umanitatii prin conflicte fratricide - toate acestea fac parte integranta din sistemul totalitar, demonstrand indubitabil ca nu conducatorii rai si nepotriviti sunt cei care au compromis un sistem care era in esenta bun, ci dimpotriva, sistemul totalitar e cel care a degradat omul: acest sistem diabolic a deformat caracterul persoanei umane. Fara Dumnezeu, fara puncte de referinta spirituale, fara raspunderi fata de Absolut, fara valori absolute, acest sistem a promovat indivizi care, terorizati de ideologie, au impus criterii si standarde morale relative, lasand in acelasi timp tot felul de degradari si pervertiri sa prolifereze in natura si societate.

Am putea spune intr-adevar ca suntem toti victimele sistemului totalitar, atat opresori cat si oprimati. Ma aflam odata intr-un lagar de munca impreuna cu un pastor reformat din Cluj. Eram in comuniune spirituala prin fratia noastra profunda in Hristos. Am ajund sa intelegem ca eram amandoi liberi, in timp ce paznicii nostri inarmati erau adevaratii prizonieri. Noi toti avem nevoie sa ne tamaduim pe noi insine si sa ne simtim solidari in procesul de tamaduire a noastra insine si a celorlalti, pentru a face posibil dialogul dintre credinciosi si societate.

Cum putem iesi din criza in care ne gasim? Dumnezeu Insusi ne-a dat deja o solutie - si anume, mesajul mantuirii vestit de Mantuitor: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie!" (Marcu 1:15) - metanoite! Sf. Apostol Pavel subliniaza neincetat metanoia, transformarea gandirii. Metanoia este esentiala tocmai din cauza erorilor fundamentale aratate mai sus. Ca un mod nou de gandire despre lume - modul divin - el a fost sadit in mintea omului de catre Creatorul Insusi. Cu cuvintele Profetului: "Intoarce-te catre Mine, caci Eu te-am mantuit !" (Isaia 44:22). Omul trebuie sa treaca printr-o transformare radicala, o prefacere cruciala in modul sau de gandire, la toate nivelurile - ontologic, existential, spiritual si moral.

O transformare radicala de acest gen inseamna, mai intai de toate, ca trebuie sa redevenim hristocentrici, sa ne recentram in Dumnezeul-Treime, Care ne-a revelat atat unicitatea persoanei cat si unitatea fiintei. Ca crestini, intelegem ca Treimea este icoana mantuitoare a lumii; suntem astfel martori faptului ca cei Trei - Tatal, Fiul si Sfantul Duh - sunt totusi Una. Si asa precum Ei Una sunt, trebui si noi sa fim una.

Aceasta schimbare, aceasta convertire totala a intregii noastre fiinte, este esentiala, deoarece - si o constatam mereu, chiar din experienta zilelor noastre - libertatea castigata ca rezultat al revolutiilor, atunci cand ele raman centrate in om, duce la o adevarata explozie de afirmari individuale, concretizata in aparitia unei multitudini de formatiuni politice si organisme sociale, preocupate fiecare sa-si exprime propria identitate, dar adesea in mod prea subiectiv. In acest context se manifesta o pluralitate de optiuni, nu numai din cele mai diverse, ci si adverse, care genereaza tensiuni, contradictii, si chiar - inca mai grav - teama reciproca ducand la riscul violentei.

Atunci cand promovam filosofia individualismului, suntem in primejdia de a cadea in extreme si de a uita, in acest tumult, ceea ce ne uneste. Ne consumam in divergente si dezbinari, uitand ca actul creator este posibil doar in unitate, in comuniune. Fara a se implica direct in politica, Biserica are datoria de a sluji societatea, de a-i oferi adevaratul Model sau Paradigma a vietii sociale. Asa cum am aratat deja, aceasta Paradigma este Sfanta Treime. Modelul unei vieti sociale armonioase este perihoreza treimica.

Dumnezeu ne-a revelat taina Persoanelor Treimii, atat in unicitatea ipostatica a Fiecareia, cat si in unitatea Lor Treimica. El nu ne-a lasat doar sa contemplam aceasta taina de la o infinita distanta. Realitatea prezentei Sale divine ne-a fost revelata in chip viu in Persoana divino-umana a Fiului intrupat, Iisus Hristos, Modelul nostru suprem. Mantuitorul Hristos, Dumnezeu si Om, este in acelasi timp Persoana - a doua Persoana a Preasfintei Treimi - si Cel Care reveleaza Treimea - "Lumina Cea in Trei straluciri", cum spune Sf. Simeon Noul Teolog. In Hristos coexista Dumnezeirea si omenirea. El reveleaza unicitatea persoanei si unitatea Divinitatii, ca si unitatea creatiei, a intregii existente.

Tragedia grava a dictaturii si totalitarismului, care ne-a adus atata suferinta, si-a avut originea in inlocuirea Arhetipului, a Modelului dat noua de Dumnezeu-Tatal, dupa al Carui Chip am fost creati, cu modele umane. Aceste asa-zise "modele" umane erau dictatorii, "oameni-dumnezei" fara Dumnezeu, care se auto-proclamau "dumnezei". Cu toate ca asemenea dictatori sustineau ca ei conduc in numele poporului, pretinzand ca intruchipeaza eul colectiv al maselor, in realitate s-au dovedit cei mai aprigi individualisti si exclusivisti. Or, din punct de vedere teologic, individualismul este tocmai principiul demonic , insasi sursa si "fiinta" raului in lume. Ca rezultat al individualismului egocentric, omul poate intra in "familia" celui rau: Uitand de Dumnezeu, omul se instituie pe sine insusi drept centru ontologic al existentei. Niste indivizi sau grupuri minoritare se proclama drept instante supreme de decizie, conducatori supremi, ai unui popor sau unei majoritati. Apoi, ei isi impun aceasta suprematie - evident, prin tiranie si terorism, intrucat pretentiile lor sunt contrare naturii umane!

Exista o relatie profunda intre negarea lui Dumnezeu si dictatura. Asa cum observa un teolog ortodox, Parintele Iustin Popovici: "Esenta pacatului, a caderii, este intotdeauna aceeasi: cineva vrea sa devina bun prin el insusi; cineva vrea sa devina desavarsit prin el insusi; cineva vrea sa devina dumnezeu prin el insusi... Nu este nimic altceva decat vointa de a face voia proprie, si de a nu voi altceva decat pe sine insusi.."

Pentru a ne implini autentica noastra umanitate, noi simtim nevoia fundamentala de a avea un model de umanitate - un model care sa uneasca desavarsirea cu ceea ce numim vinculum unitatis (legatura comuniunii). Dar cine este oare omul, din intreaga istorie a umanitatii, care sa poata sluji drept un asemenea model absolut? Unde este omul care sa poata spune cu mana pe inima: "Cine Ma poate vadi de pacat?" (Ioan 8:46). A existat oare vreodata un asemenea om?

De aceea, trebuie s-o spunem: modelul nostru nu este - si nu poate fi - un model simplu uman; el trebuie sa fie un model divin-uman. El nu este - si nu poate fi - simplu, omul, ci Dumnezeu si Om. Si de aceea, cu cuvintele Parintelui Iustin, "lupta pentru Dumnezeu-Omul este fundamental o lupta pentru om".

Despartiti de Dumnezeu si lipsiti de inspiratia divina, dictatorii nu au cum sa implineasca aspiratiile popoarelor pe care pretind ca le slujesc. Iisus Hristos, Care poarta in Sine atat infinitul vietii divine, ca Dumnezeu, cat si infinitul conditiei umane, ca Om, ni se reveleaza ca "Persoana comuna a umanitatii" - potrivit expresiei Sfantului Chiril al Alexandriei. El este plinatatea, plenitudinea Fiintei, pleroma. El este una cu Tatal, si totodata una cu noi. Tocmai pentru ca este fara pacat, El este una cu noi si pentru noi toti. El este intruparea si revelarea iubirii. Si numai iubirea ne poate mantui.

Or, prima conditie pentru a iesi din criza - atat criza de identitate cat si criza sensului vietii - este ca persoana umana sa-si gaseasca implinirea dupa Chipul Persoanei divino-umane a lui Hristos. Aceasta inseamna restaurarea si reedificarea constiintelor, avandu-L pe Hristos drept sursa a harului, icoana si Model si ca sursa a puterii transformatoare. Inseamna sa reconstruim persoana umana ca purtatoare a substantei divine si umane, a valorilor absolute si aspiratiilor umanitatii, constienta de greselile trecutului si de imperativele prezentului, care traseaza limpede calea edificarii omului in libertate si adevar. Si mai ales in dragoste. Intr-o lume inca marcata de proliferarea fricii si conflictelor, totul trebuie zidit in duhul iubirii. Trebuie sa invocam neincetat Duhul Sfant, Care "revarsa iubirea lui Dumnezeu in inimile noastre" (Rom. 5:5).

Trebuie de aceea sa invatam iubirea - mai ales acum cand, dupa revolutie, suntem atat de dezbinati. Nu mai este de ajuns doar sa proclamam iubirea, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa o aprofundam pana la esenta ei ultima, atat cat este omeneste posibil, caci "masura iubirii este de a fi nemasurata", iar adancimile ei sunt adancimile lui Dumnezeu. Mai intai, un crestin autentic trebuie sa incerce sa raspunda la intrebarea: "Cum oare imi pot iubi vrajmasul?" Cu alte cuvinte, cum pot trezi iubirea in dusmanul meu? Catre aceasta se deschide fundamental sensul poruncii Mantuitorului - "Iubiti-va vrajmasii !". Trebuie sa intelegem in profunzime sensul definitiei omului date in Scriptura: omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu si in vederea unei nesfarsite asemanari cu El. Or, Dumnezeu este iubire. De aceea, chipul lui Dumnezeu in om este mai mult decat ne invata de obicei teologia dogmatica - libertate si constiinta. Inca mai adanc, chipul lui Dumnezeu in om este IUBIRE.

Si atunci, constiinta, libertatea, dragostea sunt identitatea mea profunda, esentiala. Iar eu trebuie sa veghez asupra acestei identitati ca asupra propriei mele mantuiri, si sa o pastrez nealterata. Ascultand porunca Mantuitorului: "Iubiti pe vrajmasii vostri !" (Matei 4:43), inteleg ca urmarea acestei porunci nu este cu putinta decat daca imi pastrez identitatea mea ontologica. Atunci, problema se pune astfel: daca rautatii dusmanului meu eu ii raspund tot cu rautate, atunci ies din definitia mea, imi tradez identitatea si, ceea ce e inca mai grav, ma las contaminat de rautatea vrajmasului meu, devin sclavul lui. Si chiar mai mult, sunt vinovat si in fata lui Dumnezeu, deoarece in loc sa contribui la stingerea focului demoniac al urii, ii prelungesc agonia spirituala. Dimpotriva, daca rautatii dusmanului meu ii raspund cu iubire, atunci imi pastrez definitia, identitatea. In acelasi timp, sunt incredintat ca, in cele din urma, iubirea divina ne va inspira pe toti, ca ne vom contamina reciproc; numai astfel putem nadajdui ca, in final, dusmanul meu, semenul meu, fratele meu, va fi si el mantuit.

Evident, nu ignor realitatea raului prezent in vrajmasul meu; rau prezent si in mine, de altfel. Dar fac deosebirea intre rau si omul posedat de rau. Si oricare ar fi atitudinea lui, mergand pana la violenta, nu am a ma teme, in ce ma priveste, decat de un singur rau pe care mi l-ar putea face inamicul meu, si anume cel despre care vorbea Mantuitorul, de a "pierde sufletul" (Mt. 10:28); or, asta inseamna tocmai sa ma las contaminat de raul lui si sa raspund la rau cu rau.

Revolutia romana a pus in lumina tocmai acest fond secret, indestructibil, al Chipului divin din noi - Iubirea. Tinerii care au declansat aceasta revolutie nu s-au lasat indoctrinati de ateism, anihilati in fiinta lor interioara. Caci jertfa, martiriul, constituie expresia cea mai adanc revelatoare a divinului din om si manifestarea cea mai inalta a iubirii. O putere de sacrificiu unica i-a animat pe acesti tineri in ceasul sfant al renasterii natiunii. Jertfa de sine tine de esenta religiei, de revelatia Evangheliei. Biserica se intemeiaza pe jertfa si noi suntem constienti ca Revolutia, intemeindu-se tot pe jertfa, are un temei ferm si autentic.

Cu emotie sacra ii priveam pe tinerii nostri iesind in fata fortei oarbe cu lumanari si flori, cu cruciulite la gat. Cu emotie ii auzeam proclamand: "Dumnezeu e cu noi". Acest fond spiritual indestructibil e cel pe care ne straduim sa il cultivam astazi.

In concluzie, incercarile si suferintele prin care a trecut si trece inca societatea omeneasca, in care o viziune relativista si solutii relative n-au facut decat sa declanseze crize in lant, ne impun, celor care marurisim o credinta religioasa, sa afirmam cele ce urmeaza ca tot atatea teze vitale, ca optiuni fundamentale in dialogul cu lumea:

- Responsabilitatea omului fata de el insusi si fata de natura trebuie pusa sub autoritatea absoluta a Creatorului. Orice altfel de autoritate, care face abstractie de Dumnezeu, s-a dovedit iresponsabila.

- Este esential ca credinciosii sa ajunga ei insisi la un consens privind propriul lor mod de a-L intelege si cunoaste pe Dumnezeu, pentru a nu ajunge la ceea ce Insusi Hristos ne prevenea: "Vine ceasul cand tot cel ce va va ucide va crede ca aduce inchinare lui Dumnezeu. Si acestea le vor face fiindca n-au cunoscut pe Tatal, nici pe Mine" (Ioan 16:2-3). Oare suntem noi azi capabili sa recunoastem esenta revelatiei Noului Testament ca "Dumnezeu e iubire" (Ioan 4:8).

- Tot atat de inevitabil necesara este o definitie a omului general acceptabila. Si intrucat, potrivit revelatiei biblice, omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu si in vederea unei infinite asemanari cu El, consideram ca o definitie a omului ca Chip si asemanare a Dumnezeului-Iubire, Chip revelat de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, este solutia mantuitoare care trebuie sa slujeasca drept punct de pornire pentru orice dialog in vederea reconstruirii acestei lumi.

Parintele Galeriu

Conferinta tinuta la Congresul cu tema: "Credinciosii, societatea si Statul in tarile Europei Centrale si de Rasarit " la Abatia benedictina Ampleforth, York - Anglia, in vara anului 1990 si publicata in revista Religion in Communist Lands (Religia in tarile comuniste), vol. 19, Nr. 1-2, vara 1991, p. 66-74, Keston College

Sursa: Biserica Sfantul Silvestru

09 Mai 2012

Vizualizari: 3330

Voteaza:

Timpul schimbarii - Parintele Galeriu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE