Mult prea usor ii este omului sa-L uite pe Dumnezeu, pentru ca prea nu intelegem ca fara de El suntem pierduti. Nu am inteles nimic din Dragostea Lui, nu am "vazut" nimic din iertarea mult prea rabdatoare cu care suntem inconjurati. Mai grav este ca ne complacem in aceasta lasa, in aceasta rusinoasa ignorare a lui Hristos; putem trai o viata intreaga fara sa ne indragostim de El, fara sa cautam clipa in care sa gasim sensul existentei noastre. Totul a intrat intr-o rutina a vietii: nimic nou, nimic care sa ne mai atraga atentia, nimic care sa ne mai trezeasca. Parca credem, parca nu; acum vrem sa ne rugam, dar imediat renuntam a pune in practica; acum gresim, apoi parca ne pare rau - si cu acest joc al identitatii de crestin ne petrecem o viata intreaga, niciodata fiind gata a nu-L mai uita, a nu-L mai parasi pe Dumnezeu.

Pentru inceput voi scrie despre "uitarea" ce vine din directie opusa: de la Hristos spre oameni. Oare avem dreptul sa vorbim despre uitare la Hristos Iisus? Oare putem acuza pe Domnul de aceasta amnezie, de aceasta nebagare de seama fata de creaturile Sale? O singura clipa de i-ar uita Dumnezeu pe oameni, ar fi de ajuns ca acestia sa se risipeasca, sa se intoarca intr-un neant din care nimic nu i-ar mai putea salva. O singura secunda de ar uita Cerul de acest pamant, ar fi de ajuns ca moartea sa darame intreaga existenta, a celor vii, ca si a celor morti.

Exista un episod biblic asupra caruia as vrea sa insist. Hristos porunceste Apostolilor Sai sa urce in corabie si sa iasa in larg; va urca si El pentru a "fugi" macar cateva ore de multimea imensa ce il urma zi si noapte. Pentru ca era si Dumnezeu, stia bine ca va urma o noapte furtunoasa, ce le punea viata in primejdie tuturor celor ce se aflau pe mare. Sau poate chiar El a chemat, chiar El a adus acea furtuna peste corabia in care Se afla impreuna cu Apostolii Sai.

Dar, pentru inceput, El se culca intr-un colt al corabiei si cade intr-un somn adanc. Dupa ceva timp, aflandu-Se cam la mijlocul Marii Tiberiadei, incepe o furtuna care pune in alerta si pe acei experimentati pescari, care erau acum Apostoli ai Evangheliei Domnului. Acestia pur si simplu simt ca nu mai pot face fata situatiei: apa inunda mica corabie in care erau, iar vanturile voiau sa o scufunde. Se vedeau absolut neputinciosi in fata stihiilor naturii. Imagineaza-ti disperarea pe care o traiau, acea frica groaznica de moartea ce ii apasa in acele momente. Si ce facea Hristos in tot acest timp? Pur si simplu dormea, nimic mai mult! Apostolii se luptau cu o furtuna ce-i impingea in bratele mortii, iar Iisus dormea. Plini de disperare si poate chiar de suparare, s-au repezit la El si L-au trezit.

Invatatorule, pierim! Doamne, mantuieste-ne ca pierim (Matei 8: 25). Oare sa nu fi inteles ucenicii ca acea corabie nu se putea scufunda atata timp cat Dumnezeu - Omul era in ea, pentru ca El nu poate fi omorat, nici de iad, nici de o furtuna? Ei nu au priceput cum poate Acest Om sa doarma atat de bine in timp ce ucenicii Lui stau sa moara. Ce va fi visat Hristos atunci? O supozitie am mai facut in aceste randuri, dar aici altceva as dori sa accentuez.

"Uitarea" lui Dumnezeu.

Ma refer la acea clipa din viata in care ajungi sa simti singuratatea imensa a acestei lumi, sa te simti parasit de toti si de toate, pana si de Dumnezeu. Atunci ajungi sa te intrebi nu doar daca te-a uitat, ci chiar daca exista cu adevarat Cel de care ai atata nevoie exact in acele clipe. De ce te apasa o tacere ce parca mai mult te sugruma decat te linisteste? De ce nu se aude absolut nimic in aceasta tacere din care simti ca nu mai poti iesi?

Spuneau Sfintii ca fiecare dintre noi trebuie sa caute pe Dumnezeu in vreme de pace ca sa il aiba alaturi in vreme de razboi. Desigur, vorbeau de acea pace sufleteasca a existentei in care ii gasesti vietii un rost, in care simti ca merita sa traiesti, in care nu simti neaparat nevoia unui sprijin pe care Cineva ti-l poate oferi in mod iubitor si benevol. Este acea parte a vietii in care fericirea si implinirile ne inconjoara poate mai mult decat meritam si peste inima noastra se pune o trista uitare de Dumnezeu, de aproapele si chiar de noi insine. Ne simtim prea siguri peste o viata care oricum nu ne apartine. Iar razboiul, in acest caz, este acea perioada din viata omului in care pana si scepticul Emil Cioran sustinea ca ar fi o nebunie sa nu cauti sa-L ai pe Dumnezeu alaturi. Sa-L ai sprijin pentru tristetea si pentru durerea care te-au cuprins parca peste puterea ta de a rabda, care vor parca sa te doboare.

Atunci simti cat esti de firav in aceasta lume mult prea neputincioasa, te simti o trestie in bataia vantului. Vezi bine ca nimic nu mai are rost in jurul tau si te cuprinde o deznadejde vecina cu tradarea vietii. Si chiar daca pana atunci nu ai facut aceasta din toata inima, totusi cauti, il strigi pe Hristos fie si cu un strigat mut, cu o privire plina de suferinta indreptata spre icoane, cu un oftat ce rabufneste din adancul inimii. Astepti cel mai mic semn de Viata, doresti un raspuns fie el cat de nesemnificativ; dar peste tot domneste o tacere absoluta. Oare de ce nu raspunde in niciun fel Hristos? Oare m-a uitat sau nu ii pasa de mine? Oare m-a parasit intr-o lume care ma striveste prin rautatea si suferintele ei? Oare chiar exista acest Iisus Hristos?

Aceste intrebari sunt inevitabile in viata unui crestin, caci doar cei care au lepadat cu totul macar o firava cautare a lui Dumnezeu nu se lovesc de ele. Ceilalti, absolut toti, mai devreme sau mai tarziu, vor primi ziua in care sa se afle pe marginea prapastiei acestei vieti, in care sa declare o data pentru totdeauna in fata vesniciei daca exista Hristos sau nu, daca L-au gasit sau nu.

"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" Pentru intaia oara aceste cuvinte pline de sange, aceste cuvinte de o durere vecina cu deznadejdea, au fost rostite, au fost strigate nu de unul dintre noi, ci chiar de Iisus Hristos. El a fost primul care a trecut prin focul uitarii lui Dumnezeu si nimeni nu a simtit ca El si nici nu va mai simti durerea tacerii Celui care ne-a creat. Nu a primit absolut niciun raspuns; tacerea, intunericul si batjocurile oamenilor L-au inconjurat pana la moarte. Un ucenic si Maica Lui i-au fost alaturi, iar Tatal a tacut, nu a intervenit absolut in niciun fel. A fost "uitat", a fost "parasit" pana in clipa mortii; de aici ochii oamenilor nu au mai putut vedea decat un corp chinuit ce este aruncat intr-un mormant intunecos si rece.

Cum poate fi inteleasa aceasta grea tacere a lui Dumnezeu? Daca ar fi raspuns la chemarea lui Hristos Cel de pe Cruce, intreaga istorie a neamului omenesc ar fi fost cu totul alta. Iisus trebuia sa moara, era obligatoriu sa plateasca cu moarte ceea ce omul nu putea indura, nu putea depasi. Daca El nu ar fi trecut pragul mortii, daca Omul care era si Dumnezeu nu ar fi intrat in taramul mortii, atunci nu s-ar fi gasit nimeni care sa o biruiasca si sa invie, putand astfel darui invierea si celor ce vor crede in El. Deci Dumnezeu Tatal trebuia sa taca, trebuia sa ramana "mut" in fata mortii Fiului Sau, in fata Patimilor Celui fara de pacat. L-a parasit pe Cel fara de pacat, L-a lasat prada durerilor si agoniei pe Cel care nu a gresit nimanui cu nimic.

Aceasta a fost prima uitare, prima tacere a lui Dumnezeu in fata patimilor, a durerilor unui Om. Si de atunci istoria se repeta in mod neschimbat, de doua mii de ani se ridica spre Cer strigate de o suferinta de neinchipuit, se ridica suspine ce tradeaza o durere ce ne tiranizeaza prin intensitatea ei. Dumnezeu, exact in aceste momente tace, ramane la prima vedere distant, absolut nepasator la suferinta celui ce se zbate intr-o viata nedrept de chinuita. Si omul nu reuseste sa inteleaga de ce, nu ajunge sa priceapa aceasta tacere inchisa intr-un Cer pe care nu il mai simte, nu il mai vrea, nu il mai aude.

Voi incerca sa-ti dau un exemplu extrem, dar totusi simplu, pe care mi-l amintesc acum, din opera lui F.M. Dostoievski - Fratii Karamazov.

Sa-ti imaginezi si tu un vechi conac boieresc, la care era slujnica o tanara femeie ramasa vaduva, dar mama a unui copilas de trei ani. Cu nimic nu gresise aceasta femeie in fata oamenilor si nici inaintea lui Dumnezeu. Insa, intr-o buna zi, copilasul ei, din greseala, loveste usor unul din cainii boierului rus la care slujea mama lui. Infuriat, boierul leaga pe mama de un stalp si o obliga sa priveasca un spectacol infricosator: cainii sunt asmutiti asupra baietelului, iar acesta este devorat in doar cateva momente. Nu au contat lacrimile si nici strigatele mamei, nu au contat ultimele tipete ale unui copil nevinovat ce se pierdea intre falcile unui caine. Drama s-a consumat pana la capat, iar mama a trebuit sa priveasca moartea groaznica a unicului sau fiu.

Trebuie sa accepti ca exista similitudini clare cu moartea lui Hristos pe Cruce.

Tatal isi vede unicul Fiu torturat, batjocorit, rastignit si omorat, toate doar din vina, cu participarea omului, insa tot pentru om.

Dostoievski se intreaba mai mult decat retoric: "Unde era Dumnezeu, unde era Iisus Hristos in acele clipe de groaza, in care un hain om dispunea la bunul plac de viata si de moartea unui copil nevinovat?" Nu a intervenit, nu a oprit un macel inuman, nu a oprit suferintele unei mame. Sper sa nu gasesti inacceptabil faptul ca Hristos era exact in copilul cel sfasiat de caini.

Pare idealist acest raspuns, dar El este acolo unde se naste si creste suferinta. Nu a putut anula libertatea draceasca a unui boier ce omora dupa bunul plac, dar a putut muri cu un copil care nu gresise cu nimic acestei lumi. Ti-am mai spus ca dreptatea acestei lumi se termina la mormant, iar de acolo incepe dreptatea lui Dumnezeu. Suferinta copilului, daca exista sau daca nu exista Hristos, se termina in clipa mortii; dincolo totul depinde de aceasta existenta a Celui Bland, a Celui Drept, a Celui Milostiv. Nebunia boierului rus sau rautatea oricaruia dintre noi nu va fi influentata, nu va fi bruscata de Dumnezeu; El nu poate interveni acolo unde hotaraste omul.

Tacerea Lui respecta libertatea omului, chiar daca acesta decide sa-si tintuiasca Hristosul pe Cruce. In tipetele copilului striga si Domnul dupa dreptate, dupa mila, dupa o indurare pe care o cerseste de aproape doua mii de ani de la om, care crede ca are viata in mainile sale. Boierul putea opri cainii macar in ultima clipa, dar nu a facut-o; a redus Iubirea la tacere. Domnul va vorbi la sfarsit, pentru ca El asteapta si imposibilul: pocainta boierului, pocainta omului care se inraieste tot mai mult, tot mai dureros.

Unde era Hristos in inchisorile comuniste? Unde era Dumnezeu in acele nopti de Pasti, in acele nopti de inviere in care nu doar preotii ortodocsi erau scosi din celule si batuti cu bestialitate? Erau dezbracati de asa zisele haine de prizonier, ce erau de fapt niste zdrente care nu ii aparau de frigul ce domnea in subsolurile umede si intunecoase in care erau inchisi. Erau loviti cu bocancii militienesti peste gura, peste fata, pana se inecau in sange. Erau loviti cu bastoane de cauciuc peste coapse sau in zone mult prea sensibile si mult prea dureroase; apoi erau "acoperiti" cu cearsafuri pline cu murdarii umane, cearsafuri ce imitau vesmintele preotesti albe din Noaptea invierii. Erau obligati sa inghita excrementele celorlalti in locul Sfintei impartasanii. Si abia intr-un sfarsit erau torturati sa cante versuri obscene in loc de "Hristos a inviat!" Oare nu se stie de cazurile in care detinuti ortodocsi au murit in inchisorile comuniste, tintuiti exact pe doua lemne in forma de Cruce? Si descrierea ar putea continua, dar eu iarasi vreau sa te intreb: "Unde era Dumnezeu?"

De ce a permis moartea a milioane de oameni in pustiile inghetate ale Siberiei? De ce au murit mii de romani in inchisorile comuniste, despre care nimeni nu mai vrea sa-si aminteasca astazi tocmai pentru ca tradarea si lasitatea ne-au amortit, ne-au facut mult prea nesimtitori?

Radu Gyr, unul din martirii inchisorilor comuniste romanesti, a scris, mai bine zis a soptit altora, o poezie care se numeste "Iisus in celula mea". Dupa un astfel de tratament inuman la care fusese supus de catre Securitatea comunista, a fost aruncat singur in celula, plini de rani si de suferinta, cu o singura intrebare chinuitoare in suflet: "Unde esti, Doamne?" Si atunci vede usa celulei deschizandu-se si o Lumina mult prea dulce si mult prea lina intrand in celula lui. Era Hristos, cu aceleasi rani, cu aceleasi vanatai, cu acelasi zambet trist pe buze. S-a apropiat de el si i-a mangaiat ranile, dandu-i in dar o bucurie si o pace pe care nici cele mai crunte batai nu i le-au putut fura. Din acel moment, in timpul unor barbare interogari, Radu Gyr canta un neintrerupt "Hristos a inviat!"

O, Iisuse imparate,
Iarta lacrimi si pacate,
Vin"de-alin usor
Ranele ce dor.
Cerul ni-l descuie!
Noi te-om astepta,
Ca pe crucea Ta
Stam batuti in cuie!

Un singur exemplu de uitare, de tacere a lui Hristos Iisus, Care rabda ranile noastre, rabda durerile noastre, rabda patimirile noastre.

Dar acum sa ne intoarcem la tine; daca nu ai trecut prin astfel de clipe in care sa simti ca te doare "tacerea" lui Hristos, atunci va trebui sa intelegi ca vei trece. Singura conditie a trairii acestei uitari ce vine din partea lui Dumnezeu este ca tu sa continui sa-L cauti, sa continui sa te rogi intr-o lume mult prea absurda. Si intr-o zi vei simti toata grozavia acestei vieti, toata durerea si neputinta pe care o mascam mereu in viata noastra cu bucurii si cu fericiri pasagere. Te va "parasi" Hristos nu ca sa te lase sa te pierzi in prapastia acestei lumi, ci sa simti si sa intelegi ca fara de El, fara de dragostea Lui, nimic nu ai si nimic nu esti. Absolut tot ce ti se pare ca ai acum, absolut tot ce ti se pare ca esti acum ai primit in dar de la Dumnezeu. Daca nu ai inteles aceasta stare de lucruri, atunci va veni tacerea Cerului peste tine, peste fiecare dintre noi, ca sa ne invete ce este smerenia, ce este rabdarea, ce este increderea nebuna, absoluta in Cel mereu langa noi.

Un alt episod biblic ne vorbeste tot despre o furtuna pe mare. De aceasta data in corabie erau doar Apostolii. Scenariul se repeta, doar ca Hristos nu doarme intr-un colt al corabiei, ci vine la ucenici mergand pe ape si exact in toiul noptii, cand frica ne apasa pana la paroxism. Apostolii il considera o naluca, o fantoma ce avea sa-i sperie foarte mult; inchipuieste-ti frica ce-i cuprinsese pe acei bieti oameni. Dar Iisus le zice: "Nu va temeti! Eu sunt!" Hristos era de la inceput cu ei, chiar daca nu L-au vazut sau L-au considerat o simpla naluca. Acolo unde este El nu mai incape teama, frica nu isi mai are rostul. El ofera pace, liniste si o dragoste cum nu poate cuprinde omul. Evanghelia ne spune chiar ca Domnul voia sa treaca pe langa corabie si sa "mearga" mai departe pe ape (cf. Marcu 6: 48); ai nevoie de El si nu trebuie decat sa iti ridici ochii din furtuna in care te zbati intre viata si moarte. El trece, dar nu Se autoinvita; El Se apropie, dar vrea sa fie chemat, sa fie iubit. "Doamne, daca esti Tu, spune-mi sa vin la Tine pe ape" - asa a incercat identitatea Domnului Sfantul Apostol Petru.

Hristos accepta provocarea, iar Petru umbla si el pe ape. Umbla si el prin mijlocul furtunii si nu poate sa inteleaga ce se petrece cu el. Dar credinta lui nu rezista unei incercari atat de mari; furtuna care il inconjoara il obliga sa cedeze si sa strige dupa ajutorul Domnului. Cu ultimele puteri intinde mana spre Cel din fata lui si ii cere sa-l scoata din apele care nu il mai tineau la suprafata, ci il inghiteau. Evanghelia ne spune cum s-au intors in corabie Hristos si Petru, dar este putin probabil ca ultimul sa fi fost dus in brate de Domnul. Ramane dar ca Petru sa se fi intors tot mergand pe ape, biruitor al unei necredinte ce se lupta cu el chiar in fata Mantuitorului.

Nu privi acest episod biblic ca pe un fragment din Noul Testament. Ci te invit sa-L opresti pe Hristos, Care umbla pe langa corabia existentei tale, uneori toata "noaptea" existentei noastre. Nu zice nimic, nu reactioneaza, ci doar face in asa fel incat corabia, viata ta, sa nu se scufunde, ci doar ca tu sa intelegi ca ai nevoie de El. Daca macar o singura clipa a existentei noastre ne putem inchipui liberi de prezenta lui Hristos, ne putem dispensa de ajutorul Lui, atunci ne inselam amarnic. Totusi, in jurul tau vezi o intreaga lume care se "descurca" fara El. O rautate ce nu se mai termina parca niciodata, ura si egoismul ce se imprastie tot mai mult prin inimile oamenilor. Nu pot sa cred ca nu vezi si tu cum se ineaca, cum mor clipa de clipa mii de suflete in mlastina desfraului si a nepasarii. Ai vazut cum mereu biruie, cum mereu ajung primii in frunte cei fara scrupule, cei fara suflet si cei fara niciun resentiment pentru raul pe care il fac in mod voit celorlalti. Nu pot sa accept ca macar o singura data in viata sa nu fi fost si tu "lovit" de rautatea si de ipocrizia ce plutesc pana si in aerul care ne inconjoara. Unde este Hristos in tot acest timp?

In iertarea si in ingaduinta celor ce de doua mii de ani il palmuiesc, il ranesc si se tot imbata cu ideea ca va muri uitat pe o Cruce stinghera. In durerea sufletelor ce se lupta cu disperare sa nu se faca vinovate si astfel partase la moartea acestei lumi. in pesteri, in munti si in acele manastiri prin care mai stau uitati de lume pustnici sau calugari ce cersesc mila lui Dumnezeu pentru o lume careia nu ii pasa decat de propriile ei placeri. in sufletele copiilor care nu au apucat sa se nasca. in singuratatea celor tristi, bolnavi si mult prea neputinciosi. In suspinul si in nehotararea celor care ar vrea sa creada, dar nu pot; in rabdarea cu care El ii asteapta chiar pana la ultima lor suflare.

Avem un Dumnezeu tacut, trist, retras si mult prea bland pentru a Se impune. Poate ca iarta prea mult, poate ca rabda prea mult. Dar acesta a fost riscul pe care Si l-a asumat atunci cand l-a creat pe om. Stie bine ca nu va indrepta lucrurile prin violenta, printr-o dreptate care ar pierde intr-o clipa lumea cu toata rautatea ei. O dovada a existentei lui Dumnezeu sta tocmai aici: in faptul ca lumea inca mai exista, in pofida rautatii, a egoismului, a minciunii si a desfraului muribund care a cuprins-o. Hristos este acum ca o mama care isi tine in brate copilul muribund: ne tine in brate doar-doar ne vom hotari sa intelegem ca El este Viata si rostul nostru. Acestea sunt mai mult decat simple vorbe si decat simple ganduri.

Unde este Hristos atunci cand tu de zeci de mii de ori te hotarasti sa il asculti, sa il urmezi si sa il iubesti, dar de zeci de mii de ori plus inca o data tradezi aceste promisiuni ale tale? Cand te juri ca vei incerca sa intelegi ca El este langa tine si ca rabda uitarea si indiferenta ce ne cuprind inainte de a termina de formulat acest juramant, pe care ni l-am facut? Este in acele fugare clipe de remuscare si de tristete ce te cuprind cand vezi cat de slab si cat de neputincios esti. Este exact langa tine atunci cand simti ca vrei sa te rogi chiar si cu lacrimi, dar o data asezat in genunchi vezi ca nimic nu mai merge, vezi ca inima iti este mult mai impietrita si uscata decat ai fi crezut. Este in acea lipsa dureroasa de vointa a ta in fata vointei: ulterior realizezi ca, atunci cand ai fost ispitit, ai uitat absolut tot, ai uitat toata Dragostea si toata mangaierea fericita ce vei fi primit-o pana atunci. Iti dai seama ca in acele clipe ai ramas fara vointa, fara acea putere de a rezista unei tentatii mult prea placute, dar care a lasat un amar gust sufletului tau.

Si apoi iar te-ai intristat si ai promis ca nu vei mai gresi, ca la o noua ispita tu vei rezista, vei sti sa o infrunti. Iar Hristos a tacut si a acceptat o noua promisiune, desi te vede la fel de lipsit de vointa de a renunta la tot si la toate doar pentru a primi Dragostea Lui. A stiut si te-a iubit chiar daca ai uitat de mii de ori pe zi de prezenta Lui, de ceea ce doar El ti-ar putea oferi. El nu ignora slabiciunea omeneasca si cu o rabdare infinita spera ca va veni si ziua in care cu adevarat sa-L iubim. Sa-L dorim absolut cu orice risc: rautatea celorlalti, posturi lungi si obositoare, rugaciuni ce par sa nu ne spuna nimic sau ispitele unei vieti efemere. El in tot acest timp a iubit, a iertat si a tacut. A fost obligat sa taca pentru ca nu a avut cui vorbi, nu a avut pe cine imbratisa, nu a avut cui face declaratii de Dragoste.

Avem un Dumnezeu printre oameni ca omul sa fie cu Dumnezeu. Dar toate iti vor ramane simple vorbe, simple figuri de stil pana in ziua in care te vei lepada de tine insuti, de voia ta, de placerile tale si de modul tau de a vedea existenta si il vei accepta pe Hristos Iisus. Pana in ziua in care iti vei aminti ca El exista si ca nu vrea sa taca, sa uite, sa fie obligat sa uite ca nu a putut iubi asa cum a dorit. Este un drum lung si anevoios, pentru ca prea multe patimi ne despart de El, prea multe dintre faptele noastre "L-au legat pe Dumnezeu la gura", L-au obligat sa fie mut printre patimile noastre.

Minciuna opreste iubirea, desfraul scarbeste puritatea lui Hristos, invidia raneste iertarea Lui, pofta noastra doar pentru placerile acestei lumi alunga pe Cel ce a postit, S-a rugat si a plans pentru ceea ce nu facuse. De ce avem sfinti? Pentru ca ei au preferat sa se "taraie" dupa Iisus Hristos, au preferat sa ignore "frumusetea" acestei lumi si sa alerge dupa Cel singur si cu prea multa Dragoste. Ar fi mai bine sa afirm ca Hristos nu a tacut niciodata, dar noi nu am avut timp sa il ascultam. Pustnicii s-au retras in desert si au incercat sa asculte Cuvantul de Iubire. Iar ceea ce au auzit acolo i-a determinat ca pana in clipa mortii sa ramana sa asculte ceea ce lumea nu mai putea auzi. Tu nu trebuie sa fugi in pustiu ca sa asculti pe Domnul: multe dintre vietile noastre sunt pustii, sunt furtuni prin care umbla Hristos si asteapta sa fie strigat, sa fie invitat in viata noastra.

Uitarea lui Dumnezeu este provocata de uitarea omului: el refuza sa se roage cu lacrimi, el refuza Liturghia, el refuza sa posteasca, sa ierte sau sa ajute pe cel ranit de indiferenta lui. Omul a uitat ca este crestin, a uitat ca este dator cu o moarte. Nu isi aminteste ca Hristos este Bucuria lui, veselia si mangaierea lui. Nu vrea sa stie ca bunatatea lui Dumnezeu nu are margini, ca imbratisarea Lui este mai mult decat posibila! Mantuitorul este langa om si omul nu intelege aceasta, ci indrazneste mult prea des sa afirme ca Sfanta Treime nu exista!

Omul nu a inteles ca trebuie sa aiba frica de Dumnezeu, nu in sensul ca El ar sta ca un politist gata pregatit sa loveasca bine pe cel ce trece pe rosu, ci in sensul conform caruia trebuie sa te temi sa ranesti sau sa pierzi Iubirea care nu face niciun rau nimanui. Rautatea noastra este cea care atrage asupra noastra ispite si necazuri ce ne pierd si ne chinuie in aceasta viata mult prea scurta. Aminteste-ti de Dumnezeu si vei vedea ca El nu te-a uitat. A tacut doar pentru ca iubeste, asa cum tace parintele ce-si vede copilul tot mai neascultator, tot mai indepartat de El. Cuvintele nu ar ajuta cu nimic atunci, ci doar rabdarea si dragostea care ar putea sa il indrume iar in bratele parintesti. Este prea multa mizerie pe ochii nostri ca sa vedem Lumina ce ne inconjoara in mod tainic, tacut si fara s-o putem simti. Gresim prea mult ca ochii Domnului sa rabde uitarea si tradarea noastra; de mult timp tacerea Lui se datoreaza tristetii si rusinii pe care omul I le-a "daruit". Iar in bine nimic nu se schimba pana la sfarsitul lumii, caci vezi bine ca omul are o lume tot mai indepartata de Dumnezeu.

Monahul Paulin de la Putna
Invitații la Libertate, Editura Egumenița

.

• Aducerea-aminte de Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Dumnezeu uita sau Isi aduce aminte
  Publicat in : Editoriale
• Uitarea
  Publicat in : Editoriale
• Uitarea
  Publicat in : Pilda zilei