Un zambet, o lacrima...

Un zambet, o lacrima... Mareste imaginea.

Exista un indemn apostolic care ar putea fi desemnat ca fiind unul unul din acele cuvinte-seminte din care sa odrasleasca tot pomul vietii, un sambure, o chintesenta din care s-ar putea dezvolta intreg crestinismul si anume : "Bucurati-va cu cei care se bucura si plangeti cu cei care plang "(Romani 12, 15). Acest text se inscrie in arealul acelor expresii biblice care contin sintetic esenta legii celei noi - Legea iubirii.

Din acest registru noutestamentar avem si cuvantul Domnului care zice: "Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii." (Matei 7, 12).

Aceste doua texte, dar si altele asemenea, sunt ca esentele puse in sticlute mici, din care daca torni o picatura peste inima ta, sufletul iti zambeste, bucurandu-se de acest elixir al iubirii si al vietii vesnice.

Este firescul vietii, este viata sufletului: sa se bucure de bucurie si sa planga la suferinta. De cate ori nu se intampla acest lucru firesc si simplu, inseamna ca a imbatranit simtirea noastra si s-a pervertit, iar copilul din noi - sufletul nostru a adormit.

Se intampla, uneori sa zambim prea mult, alteori, prea putin sau deloc, desi ar fi cazul sa ne exprimam bucuria, alteori ne plangem prea tare, prea mult, dupa cum, altminteri, ramanem cu totul insensibili la suferinta celorlalti, desi ar fi cazul sa fim alaturi alinandu-i.

Uneori o facem doar din complezenta, alteori din convenienta sociala ori din slabiciune sufleteasca, adesea. De asemenea, un zambet prea larg se poate transforma in lacrimi, iar o lacrima ce se prelinge printre marturisirile noastre, sa aiba la capatul ei un zambet senin, care sa-i fie rasplata si mangaierea.

"Prea multul" sau "prea putinul" a constituit o tema la care au meditat si parintii Bisericii, dintotdeauna, deoarece are in vedere una dintre cele mai importante virtuti crestinesti - discernamantul. Acesta are repercusiuni si asupra afectivitatii - ca facultate spirituala a sufletului, intrucat, aceasta dreapta socotinta toate le corecteaza, le ajusteaza, ca masura in toate lucrurile. Este ca un pat a lui Procust in care putem sa ne odihnim linistiti, daca am dobandit-o ca adulti sau daca suntem copii, chiar si in lipsa aceasteia.

Desigur, copiii nu au discernamant, dar au trairea, pe cand adultii se straduiesc sa dobandeasca discernamantul, insa cei mai multi isi pierd trairea, impietrindu-se la inima, pentru ca, vor doar "sa-si scape sufletul" de orice tutela, de orice autoritate, prin a deveni ei insisi autoritatea, substrasa de sub orice dependenta filiala, constrangeri exterioare ori conditionari sociale, pe cat este cu putinta. Acesta este un imperativ al libertatii in lumea adultilor, insa imperativul "trairii sufletesti" nu poate sa excluda dependenta si convietuirea noastra cu ceilalti si cu Dumnezeu.

"Lumea este jocul lui Dumnezeu" s-a spus, un joc cosmic, insa unul foarte responsabil, caci Dumnezeu ramane pururea si in veci - Stapanul creaturilor , Atottiitorul creatiei si Proniatorul intregului Univers, iar lumea o vedem plina de randuiala si sens, destinul ei si al umanitatii fiind asumat de Creatorul si Mantuitorul ei, ca Parinte vesnic iubitor al ei pana la sfarsitul veacurilor si in vecii vecilor.

Libertatea absoluta presupune lipsa oricaror conditionari; desigur, aceasta ar fi o perfecta definitie de dictionar. Cu toate acestea, divinul este "spiritul absolut liber" (N. Berdiaev), desi legaturile Sale cu omul si creatia Sa sunt indisolubile prin Intrupare si Cruce. Ele presupun odata pentru totdeauna responsabilitatea traiului in comun, viata intreolalta, oameni si Dumnezeu. Fiinta divina ramane libera, pentru ca ne iubeste liber pe toti la fel si ne traieste vietile, purtand "slabiciunile si neputintele noastre" pentru ca asa voieste, asemenea unui Parinte iubitor de fii in toata libertatea. Dragostea Sa fata de umanitate L-a inomenit. Atata ne cere in schimb: sa fim nevinovati si curati cum sunt "pruncii" si sa acceptam statutul de fii, de copii ai Lui, avand credinta si dragoste de fii, caci restul se pune firesc in randuiala de la sine prin natura lucrurilor.

Trairea este sufletul viu, cald, de prunc, de copil, de fiu, care nu a pierdut ascultarea fata de Parinte, intrucat cunoscandu-si neputinta, isi recunoaste dependenta de Cel care-l hraneste si ocroteste, straduindu-se sa-i faca pe plac si sa nu-i iasa din voie.

Chiar daca fiecare isi traieste mai intai viata sa, sa nu uitam si de cuvintele : "cine va dori sa-si scape sufletul sau, il va pierde"(Matei 16,25) si " fiecare dintre noi sa caute sa placa si aproapelui sau, la ce este bine, spre zidire" (Romani 15,2).

E bine, sa fim adecvati si sa ne pliem empatic si pe starile aproapelui nostru, fara a-l teroriza cu trairile eu-lui nostru, care vrea mai tot timpul sa se insereze in toate situatiile, sa se insinueze in vietile altora cu autoritate.

Cat trebuie sa radem si cat trebuie sa lacrimam depinde de discernamantul si de trairea fiecaruia, desi emotiile sunt, in general, greu de controlat, altminteri fiind indicat sa le lasam a se manifesta.

De multe ori ne intrebam, daca intr-o situatie sau alta de viata, am avut cea mai buna atitudine, daca am fost adecvati ori penibili, prea entuziasti, prea joviali ori dimpotriva prea posaci si nesuferiti.

Aceste analize intoarse spre noi , precum si evaluarea perceptiilor publice, care ne vizeaza, au menirea de a cantari doza de ridicol, care am picurat-o in reactiile si purtarile noastre, constient sau inconstient si care ne indeamna la o reflectare mai critica in ce ne priveste. De asemenea, reflectiile au rolul unor necesare procese de constiinta, care configureaza background-ul vietii noastre morale.

Aceasta dezbatere a noastra cu noi insine are de a face si cu pocainta noastra, cu indreptarea greselilor, cu asezarea noastra in smerenie si bunacuviinta. Cata vreme ne judecam pe noi insine si extragem invataturi, care ne imbunatatesc de pe urma acestor deliberari ale instantelor noastre morale, avem sansa unor rectificari de comportament, benefice devenirii noastre si formarii noastre ca personalitati.

Bineinteles, este foarte necesara privirea aceasta in oglinda, in ochii celorlalti, dar si introspectia aceasta dinlauntrul nostru, analizata si cu duhovnicul. El, duhovnicul, devine tertul exclus, care are o privire obiectiva si neutra, foarte aproape de adevarul si de dreptatea Legii divine.

Foarte utila pentru autocunoastere si cu folos moral si duhovnicesc, este si dialogul acesta cu o alta constiinta, detasata de subiectivismul nostru personalist.

Aceasta evocare a vietii noastre launtrice, dar si publice reflectata in convorbirea cu duhovnicul prin marturisirea pacatelor, aduce in suflet lumina, pace gandurilor, edificare spirituala si alte multe roade, care tin de imbunatatire noastra ca persoane si de lucrarea lui Dumnezeu din noi.

Lucrarea aceasta are in vedere moartea si viata. Ceva din noi trebuie sa moara si altceva sa renasca. Ma refer la un proiect de genul "moartea mortii si viata vietii" la care colaboram cu Creatorul pentru a da viata, a aduce la viata, pe fiul risipitor, pentru a deveni din nou acesta: copilul de casa a lui Dumnezeu. Desi convorbirea cu duhovnicul - spovedania- este de neinlocuit, se poate ocazional completa cu o inteleapta sfatuire cu altii, parinti si prieteni; oricum, cu acei oameni care au dobandit discernamant, maturitate si sunt verificati de viata ca fiind persoane cu statut de moralitate si echilibru, caracter si experienta duhovniceasca.

Ca in orice demers este benefica naturaletea si onestitatea, in cele mai multe dintre cazuri, intrucat prin sinceritatea actului in sine, ne apropiem de inocenta copilului, care nu-si face calcule, nu se cenzureaza grosolan, pana la mutilarea expresivitatii, ci se lasa purtat de o spontaneitate zglobie, curata, dezbracata de diplomatii fariseice si de disimulari adulte.

Oamenii mari (maturii) invata tot mai mult sa se ascunda in spatele vorbelor mari, devenind mici la suflet, pentru ca, adesea nu sunt acoperite de fapte, pe cand copiii sunt pe fata cu toate ale lor si in toata micimea lor fizica, au un suflet mult mai mare.

Ei sunt si mici si mari, mult mai elastici in purtarile lor, mai schimbatori, insa nu in substanta lucrurilor ori in profunzimea lor fiintiala, ci in preocupari. Chiar daca starile lor se succed cu repeziciune, manifesta sinceritate si sunt versatili in raport cu timpul si spatiul, fata de adultii care, deseori, sunt intepeniti in proiect, in automatisme si reflexe, in exigente si rigori.

Contactul lor cu lumea are metafizica lui, chiar daca este mijlocit de joaca, de joc si jucarii, este mai fin, mai subtil, intrucat exploreaza continuu cu entuziasm si vivacitate tainele lumii, lumea inconjuratoare, intrand cu mai multa curiozitate in maruntaiele ei. De aceea si zambesc mai frumos, mai senin, deoarece sunt rasplatiti de Creator, cu aceasta bucurie a descoperirilor, pentru ca nu inceteaza sa caute, sa se mire, sa fie uimiti de adevarul lucrurilor. Ei se joaca cu lumea, la modul foarte serios, devin stapani in universul lor, isi asuma responsabilitati, desi se supun cu usurinta oricaror prefaceri, care vin din imperativele parintilor sau care tin de modificarile de context, decor si de la semeni.

Ei, copiii nostri se bucura si zambesc, mai mult, tot asa cum plang si lacrimeaza foarte repede.

Ei - cu adevarat - "se bucura cu cei care se bucura si plang cu cei care plang"; copiii implinesc Sfintele Scripturile intr-un mod foarte firesc, iubirea, empatia este legea lor de miscare. Aceste emotii se produc cu o imensa usurinta, fara efort, fara emfaza, nimic nu este contrafacut, nimic artificial, ci totul superflu.Este debordanta aceasta naturalete a trairilor infantile, juvenile, mai apoi. Tot sufletul lor se prelinge in lacrima, toata afectivitatea lor straluceste intr-un zambet. Nici cel mai priceput actor nu poate simula impecabilitatea unui zambet, unei lacrimi de copil, inocenta lui este ireproductibila.Poate fi cel mult un imitator, un mim, dar niciodata un copil incarnat intr-un adult, ci un adult care zambeste sau plange ca un copil .

Sa nu uitam ca, Tatal ceresc isi cheama fiii la copilarie, o copilarie a sufletului, desigur, nu si a mintii.

Strigatul "Lasati copiii sa vina la Mine."(Matei 19,14) ni se adreseaza tuturor. Lasati copiii vostri, ai altora si copiii din voi "sa vina la Mine".Toti copiii nascuti sau nenascuti, inca, sunt ai Lui Dumnezeu. El ii iubeste pe toti ca pe niste fii. De asemenea, ii asteapta sa intinereasca si pe copiii care au imbatranit, pentru ca "Imparatia Cerurilor este a unora ca acestia", copilaria este varsta Imparatiei .Copilaria si tineretea nu sunt doar niste varste, ci mai mult sunt niste stari ale sufletului nostru. Chipul lui Dumnezeu din om este copilul lui Dumnezeu din noi, iar asemanarea este fiul care a devenit asemenea Tatalui.

De aceea, niciodata, spun Sf. Parintii, chipul lui Dumnezeu din om nu poate fi distrus de pacat, de moarte, pentru ca, Parintele ceresc il ocroteste neincetat, este al Lui pe veci, ci poate, doar sa fie acoperit de batranete, de patimi.

Unii au definit prietenia ca fiind un zambet, o lacrima . traite impreuna cu ceilalti. Noi am putea, de asemenea, sa regasim aceasta prietenie cu copilul de altadata, care este in noi, sa ne imprietenim din nou cu el, pentru a ramane cu noi, descoperindu-i prin puritatea vietii noastre. zambetul , lacrima.

Pr. Alin-Cristian Preotu

.

Despre autor

Alin-Cristian Preotu Pr Alin-Cristian Preotu

Senior editor
69 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012

02 Aprilie 2012

Vizualizari: 3222

Voteaza:

Un zambet, o lacrima... 4.75 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE