Unitatea vietii religioase si pluralitatea formelor ei de expresie

Unitatea vietii religioase si pluralitatea formelor ei de expresie Mareste imaginea.

Unitatea vietii religioase si pluralitatea formelor ei de expresie

- O perspectiva comunicationala -

Problema enuntata in titlul acestei lucrari este de mare interes in contextul lumii contemporane care, instrainata adeseori de viata religioasa concreta, simte, totusi, o chemare spre religios, careia nu-i poate da adeseori ascultare datorita unor dificultati de intelegere ale acestuia, legate, printre altele, si de intrebarea: daca exista un singur Dumnezeu, de ce exista atatea religii, atatea forme de expresie a vietii religioase? Interogatia aceasta are o deosebita stringenta, deoarece contine, pe de o parte, acuzatia implicita ca oamenii religiosi, indiferent care le-ar fi credinta, ar practica un fel de manipulare a constiintelor, sadind in acestea niste convingeri fara temei in real, iar pe de alta se face resimtita in ea o chemare profunda, cu caracter existential, o acuta nazuinta spre comuniune cu Dumnezeu, care nu-si gaseste implinirea tocmai datorita indoielii semanate de primul sens amintit. Iata de ce raspunsul cuvenit are in perspectiva crestina un caracter deopotriva apologetic si misionar.

Gandirea crestina s-a confruntat inca de la inceputurile ei cu aceasta problema, intemeindu-si raspunsul pe deslusirile date in Sf. Scriptura, cu osebire in primele capitole ale Cartii Facerii. Din vremurile acelea, mai precis de la Sf. Iustin Martirul si Filozoful, a ramas una dintre cele mai clare explicatii ale elementelor comune care apar in diferitele religii, in sensul ca izomorfismele acestea se datoreaza unui Cuvant seminal, "innascut in tot neamul oamenilor" si care echivaleaza cu revelatia dumnezeiasca naturala. Tot in perspectiva deschisa de Sfantul Iustin afirma si Sf. Vasile cel Mare ca "dorinta de a slavi pe Dumnezeu este insamantata in chip firesc in toti cei inzestrati cu clarul vorbirii". Diferentele dintre diferitele manifestari se datoreaza pacatului, opacizarii omului fata de energia pe care o implica acest Cuvant. In teologia fundamentala mai noua se vorbeste de o partializare, o degradare fata de comuniunea initial integrala cu Dumnezeu.

Cercetarile teologilor romani merg pe linia indicata de Sf. Parinti, vazand, asadar, in revelatia primordiala, respectiv in elementele care mai supravietuiesc ale acesteia, temeiul unitatii manifestarilor lor. Preocuparile lor referitoare la raporturile dintre apartinatorii diferitelor religii s-au intensificat in buna masura datorita unor cerinte ale lumii moderne, carora teologia este chemata sa le faca fata folosindu-se de instrumentarul ideatic al acesteia, precum vechii evrei de bogatiile egiptenilor, pentru a ne insusi o frumoasa interpretare data de unii Sfinti Parinti acestui episod al fugii din Egipt.

 

Raspunsuri pentru intrebarea de inceput s-au incercat insa si din afara lumii de gand a omului religios, majoritatea celor date in veacul din urma referindu-se la anumite experiente comune tuturor oamenilor, care ar lamuri unitatea trairilor religioase, si la conditiile social-istorice foarte felurite in care au vietuit, de unde ar rezulta diversitatea acelor trairi. Privirea aceasta din exterior urmareste, desigur, asigurarea unei anumite obiectivitati stiintifice, care sa permita acceptarea generala a rezultatelor ei, si s-a concretizat sub forma adoptarii unei metodologii specifice stiintelor naturii, mai ales biologiei si fizicii clasice. Astfel, unii autori ca Max Muller si Edward Tylor, inscriindu-se intr-o clara traditie evolutionista, pentru care religiosul reprezinta o etapa conditionata istoric in cadrul larg al devenirii omului, au plasat presupusele experiente comune intr-un stadiu de inceput, primiiiv, al umanului, interpretarea lor religioasa datorandu-se in exclusivitate nivelului informational precar propriu acelor foarte indepartati si aproape animalici stramosi ai nostri. Altii, cum ar fi Sigmund Freud si Carl Gustav Jung, si ei cu afinitati evolutioniste, raportate insa la un cadru de intelegere mai larg, au ajuns la concluzia ca experientele cotidiene interpretate religios sunt caracteristice pentru toata evolutia omului, nu numai pentru inceputurile ei, si ca ele reprezinta un stadiu necesar in procesul exclusiv mundan al umanizarii sale. in acest caz religia, care este pentru acesti autori si mai cu seama pentru Freud o realitate absolut halucinatorie, ar putea fi privita ca un fel de iluzie necesara si universala, diversitatea manifestarilor ei fiind urmare a experientei sociale felurite pe care o au oamenii de-a lungul timpului si in zone geografice diferite.

Astfel de puncte de vedere sunt, fireste, inacceptabile din punct de vedere crestin si prezinta in acelasi timp serioase carente in ce priveste structura lor cognitiva. Nu putem proceda aici la o expunere cat de cat amanuntita si apoi la analiza continutului lor, spatiul rezervat acestui studiu nu o permite, ne multumim sa aratam ca prin raportare la criteriile fundamentale de verificare ale coerentei interne,12 ele nu pot fi acceptate ca factori explicativi satisfacatori in problema care ne intereseaza, ca si toate celelalte teorii de factura evolutionista.

In fine, un alt raspuns, oarecum intermediar si multumitor in parte, a fost avansat in faimoasa lucrare "Das Heilige" a lui Rudolf Otto, potrivit careia unitatea religiilor se datoreaza unui factor aprioric specific omului in general, cu ajutorul caruia acesta are in plan psihologic experienta sacrului, respectiv a numinosului. Dimensiunea apriorica este proprie oamenilor din toate timpurile, ea confera un caracter unitar experientei lor religioase, diferentele rezultand din cadrul istoric diferit in care are loc aceasta din urma. Formula explicativa propusa de savantul si teologul german satisface in cea mai mare parte exigentele de factualitate si coerenta amintite, si pastreaza in acest sens, dupa parerea noastra, un caracter singular in filozofia religiei. I s-ar putea reprosa, totusi, in primul rand ca fenomenul religios pe care il are in vedere se refera doar la experienta postpecatonala, fragmentara a omului, lipsindu-l de un moment de integralitate la care sa se raporteze, iar in al doilea ca nu da celor doua modalitati concrete de manifestare ale religiosului o explicatie cauzala si functionala. Acest lucru il vom incerca in prezentul studiu, sub forma unei schite, desigur, singura pe care o permit rigorile de spatiu al acestui volum.

Inainte de orice alte consideratii dorim sa facem insa o observatie de principiu: in comparatie cu celelalte modele explicative amintite, despre care spuneam ca privesc problema oarecum din exteriorul ei, vom incerca aici o combinare a abordarii exterioare cu o perspectiva din interiorul fenomenului religios. Prima va fi asigurata de folosirea unui instrumentar specific preluat din epistemologia moderna, care va conferi un grad ridicat de valabilitate rezultatelor obtinute. in mod concret vom opera cu teoria sistemelor, combinata cu elemente ale teoriei comunicatiei. Pentru a privi fenomenul religios din interiorul sau, ne vom opri asupra unui text fundamental, nutrind convingerea ca aceasta are un caracter atotcuprinzator, cu valoare explicativa pentru toate formele de manifestare religioasa ale omului. Punctul de referinta la care ne vom raporta in acest sens pe parcursul argumentatiei il vor constitui primele trei capitole din Cartea Facerii.14 Recurgem la ele stiind ca in Sf. Scriptura in general sunt descoperite toate elementele necesare pentru solutionarea problemelor de acest fel, indiferent care ar fi ele, iar pe de alta pentru ca religia constituie o permanenta a umanului,15 asa incat o abordare de principiu, cum este cea de fata, va trebui sa recurga la un text fundamental, si el al inceputurilor. Suntem convinsi ca pentru a da un raspuns satisfacator interogatiei care ne insoteste trebuie pornit de la un nivel initial, de buna functionare, al existentei umane si nu de la unul ulterior, deformat, cum procedeaza Otto.

Textul scripturistic va fi abordat, asadar, dintr-o perspectiva sistemic-comunicationala, adecvata, ni se pare, intelegerii sale profunde. Ea s-ar putea sa fie, terminologic cel putin, in oarecare masura mai putin familiara, de aceea vom defini, atunci cand este cazul, in note de subsol termenii pe care-i presupunem a fi mai putin cunoscuti. in aceasta viziune cele trei capitole se refera la un sistem inchis, pe care il vom numi Existenta si care este alcatuit dintr-un numar relativ mic de elemente, sau subsisteme, foarte clar interrelationate, care comunica intre ele pe niste traiectorii comunicationale precise, formand niste sisteme de comunicatie raportate in permanenta unele la altele si configurand astfel o situatiune. Pentru a vedea de unde rezulta unitatea si diversitatea manifestarilor religioase, vom analiza in cele ce urmeaza realitatea comunicationala a acestui sistem si modificarile pe care incepe sa le prezinte de la un anumit moment dat.

Intre sistemele care formeaza Existenta poate fi constatata o diferenta categorica, referitoare la modul aparitiei lor si la relatiile dintre ele. Despre unul dintre ele, Dumnezeu, putem afirma ca a ocupat intr-un moment initial cu durata nedefinita singur intregul plan al Existentei: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Fac. 1, 1), ideea de mai sus fiind sustinuta cat se poate de lamurit de constructia adverbiala la inceput. Celelalte doua sisteme care apar in verset, cerul si pamantul, apar in urma actiunii primului, intre ele si acesta exista o relatie de cauzalitate genetica. A facut indica transferul de informatie de la Dumnezeu spre exteriorul sau, in felul a-cesta fiind intemeiate celelalte doua sisteme. Primul dintre acestea nu mai apare explicit pe parcursul textului, insa ne vom referi la el din ratiuni care vor fi evidente mai tarziu. Cel de-al doilea face obiectul unei ample actiuni de structurare realizata de Dumnezeu. Strict terminologic cele doua sisteme fundamentale care apar pana in prezent vor putea fi definite ca Existenta Creatoare si Existenta Creata, compusa la randul ei din cer si pamant.

Orice sistem se poate raporta sau nu la altul, care-i constituie ambianta. Cel care realizeaza aceasta raportare este un sistem deschis. Sistemul inchis este cel care nu realizeaza nici un fel de schimb informational cu un alt sistem aflat in afara sa.

Relatia dintre Dumnezeu si Pamant, respectiv toate celelalte fapturi care vor mai rezulta din acesta, nu se limiteaza la crearea acestora, ci are un caracter permanent. Aceasta realitate este exprimata in text prin evocarea prezentei Duhului Sfant deasupra Pamantului la inceputul actiunii lui Dumnezeu: Duhul Lui Dumnezeu se purta deasupra apelor (v. 2) si de constatarea perfectiunii ei: Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte (v. 31). O semnificatie similara are si procesul acordarii numelui de catre Dumnezeu si formulele prin care se adreseaza diferitelor fapturi pe parcursul celor trei capitole care ne intereseaza. Se poate afirma in acest sens ca Existenta Creata nu este nici o clipa autonoma, ci fiinteaza ca atare doar in relatie cu Dumnezeu. Cele spuse mai sus ne permit sa tragem concluzia ca permanenta comunicatie dintre Dumnezeu si Existenta Creata este constitutiva pentru aceasta, in absenta ei ea nu ar mai putea fiinta. S-ar putea spune ca ea face parte din natura ei,26 pentru a folosi termenul consacrat cu ajutorul caruia este abordata problema.

Procesul de structurare duce la aparitia a trei subsisteme distincte in cadrul Pamantului: lumea nevie (incluzand corpurile ceresti, apele, uscatul, dar si plantele), cea a fiintelor cu viata in ele (animalele de orice fel) si omul. In virtutea principiului de omni et nullo din logica clasica, potrivit caruia determinarile unui suprasistem se rasfrang si asupra subsistemelor sale pe parcursul intregii scari ierarhice a acestora, pentru toate aceste subsiteme ale Existentei Create, adica pentru toate fapturile, este valabila afirmatia anterioara ca natura lor este de a nu fiinta decat prin comunicatie permanenta cu Dumnezeu.

Schimbul informational constitvitiv nu este insa uniform in cazul tuturor fapturilor, ci difera in functie de informatia lor de intemeiere, primita de la Dumnezeu. In ce priveste acest ultim aspect amintim faptul ca Dumnezeu se refera la lumea nevie exclusiv la persoana a treia, ca initiaza cu cea vie o comunicatie de tip dialogal (1, 22), fara a se abandona cu totul persoana a treia (a se vedea, de pilda, 1, 30), iar cu omul una prin excelenta personal-dialogala (prezenta implicit in structura dialogala a versetelor 28 -30 din capitolul 1 si explicit in capitolele 2 si mai ales 3) pe care o vom numi comuniune. Expresia plusului informational caracteristic omului este sin-tagma-concept chip al lui Dumnezeu in om, derivata, dupa cum bine se stie, din biblicul Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra (1, 26) si... a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, dupa chipul iui Dumnezeu l-a facut (1, 27). Gradul diferit in care realizeaza comunicatia cu Dumnezeu permite, de altfel si o ierarhizare a feluritelor fapturi, in ordinea crescanda de la lumea nevie la cea vie si apoi la om. in legatura cu ierarhia fapturilor trebuie aratat ca ea se contureaza si cu ajutorul informatiei prezente in diferitele siteme. Aceasta nu este uniforma, ci are de fiecare data un caracter specific, in functie de emitatorul ei si de capacitatea de receptie a celui caruia ii este adresata. Datorita acestei specificitati se va putea vorbi si de o selectivitate a ei, ea are o finalitate, adica se orienteaza spre sisteme care o pot recepta si prelucra. Ierarhia sistemelor se va contura si in functie de modul in care sesizeaza sau nu finalitatea specifica unei anumite informatii constitutive si cum reactioneaza la ea. Tinand seama de cele spuse in acest paragraf, vom putea aduce unele precizari concluziei formulate mai sus in sensul ca permanenta comunicatie dintre Dumnezeu si fapturi este constitutiva pentru acestea, face parte din natura lor; ea are loc in limitele informationale care le-au fost fixate prin intemeiere si care contureaza o ierarhie informationala. in ce il priveste pe om, determinarea chip al lui Dumnezeu include in primul rand dimensiunea comunicationala a naturii sale orientata spre Creator. Vom reveni asupra acestui aspect.

Sintagma-concept chip al lui Dumnezeu in om exprima insa in mod sintetic si ansamblul relatiilor omului cu toate celelalte fapturi, pe care le controleaza, le stapaneste (potrivit poruncii din 1, 28). Aceasta din urma functie, constitutiva pentru om ca si prima, facand deci si ea parte din natura sa, este actualizata cu ajutorul actiunii de acordare a numelui, pe de o parte, iar pe de alta prin intermediul raportului sau cu pomii din gradina Raiului.

In interpretarea sistemica pe care o propunem referatelor asupra creatiei diferitele plante nu sunt privite ca alimente in sens propriu, ci li se atribuie o valoare simbolica. in acest context specific ele indica:

- anumite sisteme, fapturi supuse integral controlului omului in cadrul actiunii sale de stapanire a pamantului;

- trecerea de la lumea nevie la cea vie, consumarea lor de catre animale si oameni fiind semn al controlului pe care il exercita viul asupra neviului, indicand diferenta informationala care exista intre cele doua planuri existentiale;

- diferentele care exista intre animale si om, primelor dandu-li-se spre a se hrani iarba verde (1, 3 Oi pe cand celui de-al doilea i se da toata iarba ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta in el (1, 29). Aceasta din urma functie devine evidenta prin comparatie cu 3, 18 (Spini si palamida iti va rodi si te vei hrani cu iarba campului), in care se realizeaza o apropiere, dar nu si o suprapunere intre cele doua planuri, al animalicului si al umanului;

- profilarea spiritual-valorica a umanului: in Facere 2, 16-17 sunt indicati o serie de pomi, fara a li se arata felul decat in cazul pomului cunoasterii binelui si al raului, acesta din urma cu evidenta dimensiune axiologica. Prin asimilare putem conchide ca ceilalti pomi sunt de acelasi fel cu acesta, adica trimit la o lume a valoricului, pe care omul este chemat sa o controleze in desfasurarea existentei sale (ii sunt date spre hrana roadele acestor pomi);

- Limitele "naturale" ale acestui control. Faptul ca dintre toti pomii este mentionat in capitolul doi doar cel al binelui si al raului si ca incercarea de a actiona asupra lui are niste urmari asa de catastrofale pentru om ii sugereaza categorica sa preminenta fata de ceilalti in cadrul unui sistem general al valorilor. Daca retinem, in al doilea rand, faptul ca omului i se refuza posibilitatea de actiune tocmai in legatura cu axul central al acestui sistem valoric, ajungem la concluzia ca si controlul pe care-l exercita el asupra acestei lumi a spirtiului nu este absolut, ci relativ.

In perspectiva indicata mai sus omul este relationat cu toate celelalte fapturi ale Existentei Create, pe care le si controleaza informational, insa nu pe toate in mod egal: cele carora le da numele Dumnezeu formeaza ambianta sa extinsa, subordonata lui in mod indirect prin intermediul plantelor, toate celelalte, carora le acorda el numele, adica toate animalele, carora li se adauga si plantele formind ambianta sa restransa, supusa controlului sau direct, nemijlocit. Remarcam faptul ca pentru om este constitutiva si comunicatia cu toate celelalte fapturi ale Existentei Create pe care le controleaza direct (ambianta restransa) si indirect (ambianta extinsa). Cu alte cuvinte, nici relatiile omului cu celelalte fapturi, si mai cu seama cu ceilalti oameni, nu sunt intamplatoare, facultative, ci fac parte din insasi natura lui, in absenta lor inceteaza sa fie om.

Din cele spuse pana acum rezulta cu claritate ca pentru om este constitutiva atat comunciatia cu Dumnezeu cat si cu celelalte fapturi. In cele ce urmeaza ne vom opri in mod special asupra primului aspect.

Comunicatia dintre Dumnezeu si om se integreaza in ansamblul schimbului informational dintre Creator si intreaga faptura, notele distinctive fata de cel realizat cu celelalte sisteme fiind date de informatia de intemeiere. in aceasta perspectiva ierarhica vom numi comunicatia dintre Dumnezeu si om comuniune. Aceasta se realizeaza sub forma unui schimb informational direct, dialogal, si al unuia indirect, prin intermediul celorlalte fapturi.

Comunicatia directa implica doua directii distincte de circulatie a informatiei. Prima, al carei punct de plecare este Dumnezeu, reprezinta pentru om mai intai o interogatie, careia acesta ii da raspuns pe parcursul celei de-a doua traiectorii, conturand astfel un sistem de comunicatie complet. Forma aceasta directa a comuniunii este documentata implicit de structura dialo-gala prezenta in Facere 1, 28-29, 2, 16-17 si explicit de intreaga desfasurare a capitolului trei, incepand cu versetul noua. Ea include in orice caz, omul intreg, comunicatia verbala si cea vizuala, pe de o parte, si locul de realizare al ei - Gradina Edenului, pe de alta, fiind expresia acestei integralitati.

Continutul informatiei care porneste de la Dumnezeu se refera la el insusi, la actiunea sa creatoare si sustinatoare si la rezultatul ei, respectiv la Existenta Creata, in care este inclus, fireste, si omul. Prin intermediul ei i se comunica acestuia in permanenta ca este creat de Dumnezeu, care detine fata de el o superioritate informationala si o putere de control absoluta, ca prin intemeiere este chemat la comuniune cu Dumnezeu si cu ceilalti oameni, respectiv la comunicatie cu celelalte fapturi, si ca intreaga sa capacitate comunicationala isi are temeiul in Dumnezeu. Subliniez in mod special chemarea la comuniune pe care o implica structura dialogala a omului, faptul ca acesta poate opta in favoarea sau impotriva unui raspuns la interogatia primita. Subliniez insa ca optiunea impotriva comuniunii este contrara naturii umane, finalitatii acesteia, pentru care schimbul informational cu Dumnezeu este constitutiv, dupa cum s-a aratat in repetate randuri. Aceasta posibilitate de optiune in perimetrul comuniunii este insotita datorita aceleiasi finalitati date prin intemeiere de capacitatea de a initia el insusi un sistem de comunicatie cu Dumnezeu, aceste doua elemente conferindu-i omului caracterul sau personal. Dumnezeu il informeaza, asadar, pe om in permanenta ca acesta trebuie sa accepte si sa initieze in mod necesar comuniune personala cu el (in caz contrar comunicatia nu ar mai fi constitutiva, ori s-a stabilit ca ea este asa).

Comuniunea indirecta se realizeaza prin intermediul fapturilor, in cadrul comunicatiei constitutive cu acestea. Ea se manifesta in general prin poruncile pe care le da Dumnezeu in legatura cu diferitele fapturi si in mod special cu interdictia de a manca din pomul cunoasterii binelui si raului. Se vede tocmai in acest caz anume, din ansamblul desfasurarii lui, felul in care se realizeaza formula indirecta de comunicatie: in Facere 2, 17 se transmite informatia - porunca in legatura cu un sistem din cadrul Existentei Create, indicindu-se si cele doua posibilitati de raspuns la care poate recurge omul si consecintele lor - acceptarea poruncii inseamna viata, respingerea ei moarte (Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit). Cap. 3, 1-19 relateaza mult mai amanuntit modul in care a fost dat acest raspuns si consecintele sale. Rezulta cat se poate de clar ca aici este vorba de un sistem comunicational real, realizat insa prin intermediarul pe care il reprezinta porunca referitoare la relatia omului cu un element al Existentei Create. Consecintele catastrofale ale incalcarii por uncii subliniaza valoarea acestui tip de comunicatie, caracterul sau constitutiv.

Cele doua modalitati de comuniune descrise aici, atat cea directa, cat si cea indirecta, sunt realizate intr-o prima instanta maximal, adica omul raspunde interogatiei care ii parvine de la Dumnezeu cu totalitatea informatiilor care i-au fost puse la dispozitie in acest scop inca din primul moment al intemeierii sale. Se va vorbi in acest caz de o comuniune integrala intre el si Creatorul sau. Referatele biblice ne arata fara echivoc ca ea nu a putut fi realizata decat relativ putin timp, si totusi chiar si numai enuntarea ei are o valoare exceptionala, paradigmatica, in perspectiva oricarui efort de comuniune viitoare. De retinut este insa faptul ca momentul acesta initial nu are doar un caracter exemplar, ci reprezinta o prima realitate a umanului, cu repercursiuni esentiale asupra tuturor celorlalte faze din evolutia lui. La fel de importanta este, dupa cum se va vedea, si pentru intelegerea problemei pe care am abordat-o in prezentul studiu.

In text se gasesc mai multe expresii, implicite, ale acestei comuniuni initiale. Una dintre ele apare in Fac. 1, 31: Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte. Acest calificativ se aplica si caracterului dia-logal al omului, adica comuniunii cu Dumnezeu in care este inclus acesta. Iata si o alta, realizata de data aceasta prin coroborare cu alte versete din aceeasi carte a Facerii si unele elemente simbol: 2, 25: Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau 3, 7: ... au cunoscut ca erau goi... si si-au facut acoperaminte. 3, 8: ...s-au ascuns Adam si femeia lui de fata lui Dumnezeu printre pomii raiului. 3, 10: ... am auzit glasul Tau in rai si m-ara temut, caci sunt gol, si m-am ascuns. Versetele din capitolul trei se refera la situatia omului cazut, semnaland de fiecare data acoperirea goliciunii. Aceasta din urma devine prin contrast semn distinctiv al comuniunii integrale anterioare. Textul scripturistic nu lasa nici umbra de indoiala asupra existentei ei la acest nivel al istoriei neamului omenesc.

In ce priveste relatiile cu celelalte fapturi, afirmam, fara a intra in detalii exegetice, ca si ea este integrala. Aceasta afirmatie se refera in mod special la relatiile interumane, textul scotand in evidenta caracterul lor personal (primii oameni initiaza intentionat unul fata de celalalt sisteme comunicationale prin care se definesc reciproc - a se vedea Fac. 2, 23 si 3, 6) si evidentiind o comuniune integrala foarte clar enuntata in planul Existentei Create (cf. 1, 27: Si a facut Dumnezeu pe om... a facut barbat si femeie; 2, 22: Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie; 2, 23: ...ea se va numi femeie pentru ca este luata din barbatul sau; 2, 24: ...omul... se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup). Cu aceasta am incheiat aceasta sumara prezentare a relatiilor comunicationale de inceput, fundamentale cu care ne confrunta Sf. Scriptura, retinand caracterul integral al comunicatiei. Ele configureaza un sistem comunicational vast, cu doua planuri existentiale distincte, unul al lui Dumnezeu - Existenta Creatoare, celalalt al Existentei Create, si cu o dinamica a informatiei precis trasata si cuantificata intre cele doua planuri si in interiorul celui de-al doilea. Subliniem ca stabilitatea traiectoriilor si valorilor informationale este data in cazul tuturor fapturilor, si in mod special al omului, care ne intereseaza cu deosebire, de informatia pe care au primit-o de la Dumnezeu prin intemeiere. in perspectiva acestei dinamici precis conturate prin intemeiere comunicatia omului cu Dumnezeu (directa si indirecta) si cu celelalte fapturi din propriul plan existential (inclusiv cu ceilalti oameni) este constitutiva pentru el in ce priveste continutul si volumul ei. Natura umana este definita de comuniunea constitutiva cu Dumnezeu, avand parametri calitativi si cantitativi stabili, pe care omul trebuie sa-i atinga in virtutea finalitatii sale. Ceea ce se si intampla in primul, si, vai, prea scurtul rastimp de viata a omului, la care ne-am oprit pana acum. in orice caz, implicatiile integralitatii constitutive sunt deosebit de importante pentru aprecierea vietii religioase a omului, insa nu-si arata intreaga pondere decat in raport cu o alta fata a umanului, care s-a transformat in realitatea lui de zi cu zi. Vom reveni de aceea la ele doar dupa ce ne vom fi oprit la aceasta.

In referatele biblice asupra creatiei suntem confruntati, din pacate, nu doar cu acest rastimp de schimb informational integral, ci si cu o a doua faza fundamentala din istoria omului, in care comuniunea in mod special si comunicatia in general se partializeaza. inceputul acestui proces de partializare, cu multe, foarte multe reluari pana in zilele noastre, a rost facut de evenimentul indeobste cunoscut ca pacat stramosesc, care reprezinta evident o partializare a comuniunii, dupa cum rezulta, printre altele, si din versetele mentionate anterior (3, 7-8; 3, 10) in legatura cu integralitatea comuniunii. Sensurile acestei caderi sunt multiple. in ce ne priveste nu ii vom evidentia decat trei aspecte, subliniind ca ea nu este egala cu o intrerupere integrala a comunicatiei dintre Dumnezeu si om.

Prima constatare care se impune este ca omul incalca porunca, adica se sustrage, in parte cel putin, comunicatiei indirecte, datorita interventiei unui factor extern, sarpelui, al carui succes nu poate fi explicat decat printr-o superioritate informationala clara fata de om si celelalte sisteme ale Existentei Create pe care le-am avut in vedere pana acum. Avand in vedere faptul ca in raport cu acestea omul, chipul lui Dumnezeu, reprezinta cu certitudine suprasistemul informational, respectiva sursa informationala trebuie cautata in singura zona a creatului la care nu ne-am referit pana acum, respectiv in cerul din Fac. 1,1. Este vorba, deci, de o fiinta creata, insa fara componente materiale, deoarece nu este inclusa in procesul de structurare al Pamantului.

Se poate constata apoi ca prin incalcarea poruncii Ia nivelul comunicatiei indirecte nu s-a produs o suspendare a comuniunii ci o partializare a ei. In sensul acesta semnalam faptul ca desi imediat dupa ce mananca fructul oprit oamenii se ascund de la fata lui Dumnezeu, ei continua sa dialogheze cu el. Aceasta inseamna in termeni comunicationali ca dintre cele doua elemente ale comuniunii integrale a disparut, ce-i drept, unul, cel vizual, insa a ramas al doilea, cel verbal. Se va vedea, de altfel, in paragrafele urmatoare, ca integralitatea initiala a fost profund afectata.

In al treilea rand observam ca in urma modificarilor intervenite in dinamica informationala, atat in ce priveste traiectoriile cat si valorile acesteia, Dumnezeu ii fixeaza omului un nou cadru existential, corespunzator noului sau statut (notam in aceasta directie ca Dumnezeu este cel care le face oamenilor si primele haine: Fac. 3, 21: ... Domnul Dumnezeu... i-a imbracat).

Iata ca suntem confruntati, asadar, cu doua situatii distincte, respectiv cu o comuniune integrala si una partiala intre Dumnezeu si om. Pentru clarificarea temei pe care ne-am propus-o trebuie vazut cum se raporteaza una ia cealalta, respectiv partialul la integral, din punct de vedere al continutului informational si al volumului de informatii vehiculate, tinand seama de faptul ca, dupa cum s-a aratat anterior, schimbul informational dintre Dumnezeu si diferitele fapturi este constitutiv pentru acestea, face parte din natura data lor de Dumnezeu prin intemeiere. Acum este momentul sa subliniem inca o data anumite aspecte deosebite ale acestui calificativ cu caracter esential, care va fi folosit aici in mod special pentru comuniunea dintre Dumnezeu si om, privita mai intai in dimensiunea ei integrala. in sensul acesta vom cauta sa stabilim care sunt implicatiile lui pentru continutul si cantitatea schimbului informational atat in momentul de receptie, cat si in cel de emisie informationala.

Ne vom referi pentru inceput la continutul comunicational, respectiv la receptarea informatiei de catre om, atat pe cale directa, cat si indirecta. Prima constatare care se poate face este ca din moment ce comunicatia ii este constitutiva omului, adica ii este data prin intemeiere si el nu poate fiinta fara ea, acest canal de receptie va fi intotdeauna accesibil acestui tip de informatii, omul va primi de la Dumnezeu acele informatii care ii confera caracterul personal si il fac capabil de comuniune. Chiar si atunci cand se produce o partializare a comunicatiei dintre cele doua sisteme, cum este cazul in capitolul trei din Cartea Facerii, intrarile informationale pe aceasta traiectorie ar trebui sa supravietuiasca, altminteri nu ar mai fi constitutive. Ne putem imagina in acest sens chiar si o situatie limita in care omul ar dori sa renunte complet la comunicatia cu Dumnezeu. Nici in acest caz extrem el nu va putea suspenda receptia informatiei venite de la Dumnezeu, deoarece o astfel de suspendare ar echivala cu disparitia sa din planul existentei. Se va putea vorbi, desigur, de o partializare a receptiei informationale, dar niciodata de suspendarea ei, asa incat omul va sti in orice situatie, chiar daca foarte neclar, ca isi datoreaza existenta unei surse exterioare lui si ca aceasta il cheama la comuniune cu ea. Acestea sunt implicatiile constitutivului pentru receptia continutului informatiilor care ii parvin omului din partea lui Dumnezeu.

In chip similar se comporta si emisia continutului informational orientat de om spre Dumnezeu. Si ea este constitutiva. Aceasta inseamna ca omul transmite cu necesitate informatii prin care raspunde interogatiei venite de la Dumnezeu si prin care initiaza el insusi sisteme de comunicatie cu acesta, relevandu-si astfel caracterul sau personal si comunitar. Subliniem faptul ca din constitutiv face parte si orientarea foarte clara a comunicatiei spre Dumnezeu, el reprezinta finalitatea informatiei emise de om. Reluand argumentarea anterioara se poate afirma ca si in conditiile unei diminuari a schimbului informational emisia aceasta va persista in mod necesar sub amandoua aspectele ei. Dialogul care are loc intre Dumnezeu si om dupa caderea acestuia constituie cea mai buna dovada pentru cele spuse aici. Afirmam, cu alte cuvinte, ca in momentul in care ar inceta sa emita informatii cu caracter personal omul nu ar mai fi om, insa o astfel de optiune ii depaseste posibilitatile de actiune, deoarece ar contraveni unei intemeieri pe care nu si-a dat-o el insusi. Se poate afirma, asadar, fara nici un echivoc ca si in noul cadru existential, in care este asezat dupa caderea in pacat, omul se va adresa in mod necesar lui Dumnezeu, chiar daca in forme din ce in ce mai partiale, ceea ce inseamna ca se mentine continutul comuniunii integrale, acesta continua sa faca parte din natura omului ca adevarata finalitate a tuturor actiunilor sale comunicationale esentiale.

Inainte de a ne orienta spre volumul fluxului comunicational, cel de-al doilea aspect al calificativului constitutiv, am dori sa facem niste consideratii esentiale referitoare la natura informatiei. Pana acum am folosit acest termen oarecum nediferentiat, ca si cum unitatile informationale care circula pe diferite traiectorii ar fi absolut identice. Procedeul acesta, la care am recurs pentru a asigura o mai mare transparenta a argumentarii, este, de altfel, si justificat, intr-o oarecare masura, deoarece fara o relativa identitate a unitatilor informationale nu s-ar putea realiza echivalarea informationala, care reprezinta un procedeu esential la care ne vom referi ulterior, insa pentru a evita simplificarile si a putea opera anumite nuantari esentiale, trebuie aplicat identitatii informationale si un corectiv, care consta in raptul ca informatia, pana la un moment dat aceeasi, este modelata incon-fundabil in cadrul fiecarei relatii in mod specific, in functie de sistemele care participa la un sistem de comunicatie anume, asa incat, informatia emisa de Dumnezeu nu poate fi confundata niciodata cu cea emisa de o faptura, indiferent care ar fi ea. Aceasta inseamna la modul foarte general ca fiecare sistem de comunicatie confera un caracter specific, inconfundabil informatiei care circula de la un sistem la altul, iar organele de receptie si emisie informationala sunt specializate pentru a sesiza aceasta specificitate. Sigur ca si sistemul comunicational dintre Dumnezeu si om se va comporta in mod similar, adica va imprima o pecete cu totul aparte fiecarei unitati informationale care il constituie. Atunci cand am afirmat ca pentru om este constitutiva comunicatia cu Dumnezeu, am aplicat acest calificativ nu unei informatii neutre si universale, ci acelui tip special care contureaza acel ansamblu numit comuniune. Prin coroborare cu cele spuse despre caracterul constitutiv al comuniunii ni se impune, asadar, si concluzia ca pentru om este constitutiva si receptarea unui anumit tip de informatie din partea lui Dumnezeu si emisia unei informatii specifice spre el, ceea ce ne permite sa vorbim de o informatie specifica Dumnezeu-om.

S-a vazut din cele spuse mai sus ca si in cazul unei partializari a comuniunii continutul ei persista in ambele directii, ceea ce indica o evidenta continuitate sub raport calitativ. S-ar parea ca aceasta simpla constatare clarifica raportul dintre cele doua situatii. Cu siguranta ca este asa, cel putin in oarecare masura, iar castigul epistemic astfel dobandit nu este in nici un caz de neglijat, deoarece ne indica un prim temei pentru identificarea unei unitati a manifestarilor religioase la nivelul tuturor oamenilor. Se poate observa ca analiza caracterului constitutiv al comunicatiei sub aspectul continutului a dus la un rezultat foarte important. Vom trece acum la cel de-al doilea aspect, la cel cantitativ.

S-a aratat mai sus ca schimbul informational dintre Dumnezeu si fapturi, este constitutiv pentru acestea in anumite limite informationale. Afirmatia se aplica, fireste, si omului. Ce inteles are ea in cazul lui? Ea indica existenta unor valori stabile ale receptiilor si emisiilor sale informationale provenite de la Dumnezeu si orientate spre El, valori pe care le-a primit de la creatorul sau prin intemeiere si pe care nu le poate influenta, care scapa puterii sale de control. Permanenta raportare la valorile date prin intemeiere ne duce la o constatare cu valoare de principiu, si anume ca sub raportul cantitatii de informatie care este vehiculata pe diferitele sale traiectorii, sistemul de comunicatie global nu poate suferi modificari, el ramane in mod necesar egal cu sine insusi. Se va vorbi in acest caz de un principiu al constantei informationale.

Constanta informationala defineste in primul rand comuniunea integrala, in cadrul careia omul recepteaza toate cele o suta de unitati informationale, identificandu-L pe Dumnezeu ca sursa a lor, si emite spre El ceieialte o suta care configureaza emisia. Ce se intampla insa in situatia in care se produce o evidenta partializare a comuniunii, adica in situatia cu care suntem confruntati in capitolul trei al Cartii Facerii, ca moment initial al ei, si apoi de-a lungul intregii istorii a neamului omenesc pana la intruparea Domnului Iisus Hristos? intrebarea aceasta este cu atat mai justificata, cu cat termenii integral si partial au o foarte clara trimitere cantitativa, ei reprezinta niste determinari ale fluxului informational tocmai in functie de criteriul aflat in discutie. Interogatia care ni se impune in acest caz este daca insusi termenul de partializare nu contravine cumva principiului constantei informationale enuntat mai sus. Raspunsul nu poate fi decat unul singur: din moment ce acel principiu avea drept continut integralitatea comunicatiei, iar Geneza 3 se refera la partializarea ei, este evidenta contradictia dintre cazul general stipulat de principiu pe baza primelor doua capitole ale textului biblic si cel special la care ne trimtie capitolul urmator. Suntem confruntati aici cu o dificultate epistemica serioasa, deoarece fie admitem ca un caz particular poate fi in contradictie cu cel general, caruia ii este subordonat, ceea ce contravine principiului deja mentionat al logicii clasice, cunoscut sub numele de dictum de omni, acest text scripturistic esential fiind in acest caz contradictoriu, ceea ce este inacceptabil in acest context, fie admitem ca cele doua situatii sunt total diferite, ca intre ele nu exista nici o conexiune logica reala, ceea ce contravine ordinii evenimentelor relatate in text. Exista insa si o a treia alternativa care solutioneaza pe plan teoretic aceasta dificultate la o prima vedere insurmon-si despre care credem ca este in acelasi timp clar documentata in text. Asupra ei ne vom apleca in cele ce urmeaza.

Solutia consta in a admite posibilitatea ca intr-un sistem inchis oarecare o parte a fluxului informational cu un anumit specific sa fie deturnata din directia ei naturala, orientata spre un anumit sistem, si sa fie indreptata sprs un alt sistem prezent in model. Vom denumi aceasta operatie de comutare a fluxului comunicational dintr-o directie intr-alta echivalare informationala. Aceasta inseamna ca pe de o parte s-ar produce o partializare a comunicatiei, iar pe de alta ca s-ar respecta si principiul integralitatii numerice a informatiei. Cantitatea de informatie care circula in sistem ramane aceeasi, se modifica doar orientarile anumitor continuturi specifice spre niste circuite nespecifice.

Posibilitatea descrisa mai sus nu arc doar un caracter teoretic, general sistemic, ci isi gaseste o aplicare imediata in textul scripturistic. Pentru a concretiza posibilitatile ei de aplicare in acest context reamintim o foarte importanta.constatare facuta anterior: Comuniunea dintre Dumnezeu si om nu poate fi niciodata anulata. De aceea se va putea vorbi intotdeauna numai de partializarea ei. Reprezinta insa oare aceasta partializare o micsorare a cantitatii de informatie vehiculata in sistem? in nici un caz, pentru ca a-ceasta posibilitate este categoric exclusa de principiul constantei informationale. Cu alte cuvinte, cantitatea informatiei care circula in mod real intre Dumnezeu si om s-a diminuat, insa in acelasi timp se stie cu certitudine ca in ansamblul sistemului inchis pe care il reprezinta Existenta nu se poate produce nici o pierdere de informatie. in aceasta situatie se va aplica principiul echivalentei energetice, care permite urmatoarea formulare extrem de importanta pentru intreaga noastra argumentatie: informatia care circula anterior pe traiectoria Dumnezeu - om, a fost reorientata de acesta pe circuitele care il leaga de celelalte fapturi.

Acum este momentul sa reamintim o mai veche constatare in conformitate cu care informatia care circula pe diferitele traiectorii ale Existentei, intre Dumnezeu si Existenta Creata si in interiorul acesteia din urma, nu este neutra, ci apare intotdeauna modulata specific in cadrul unui anumit sistem comunicational, ceea ce face posibila distinctia intre informatie Dumnezeu - om, om - Dumnezeu, om - om, om - alte fapturi, fapturi - om, fapturi - fapturi, fiecare dintre acestea eu un numar de forme individuale echivalent cu numarul de relatii efective ale sistemului respectiv. (Pentru primele doua vom folosi denumirea colectiva informatie Dumnezeu-om). Pornind de la aceasta caracteristica a informatiei ni se impune din nou o constatare fundamentala, si anume ca informatia reorientata spre alte fapturi nu se asimileaza celei care il leaga in mod curent pe om de acestea, ci isi pastreaza caracterul distinct, obtinut printr-un proces de modulare in cadrul sistemului de comunicatie Dumnezeu - om.

Care sunt consecintele reorientarii unui set de informatii specifice, modulate pentru comunicatia cu Dumnezeu, spre alte fapturi ale Existentei Create? Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare reamintim faptul ca informatia specifica are o finalitate proprie, deci o orientare spre un partener de comunicatie anume, care a contribuit la modularea ei si care ii corespunde in mod propriu. in cazul comuniunii integrale finalitatea aceasta isi gaseste o implinire fireasca, deoarece Dumnezeu corespunde in totalitate continutului acestei informatii pe care El insusi a intemeiat-o si a modelat-o impreuna cu omul, emitatorul ei. in cazul celei partiale lucrurile se comporta insa diferit. O parte din finalitate se realizeaza in cadrul acelei parti a sistemului initial de comunicatie despre care spuneam ca nu poate sa dispara niciodata din initiativa sau printr-o actiune oarecare a omului. Putem aprecia ca aici este vorba de o implinire reala a finalitatii. in cazul celeilalte parti a fluxului comunicational, care este reorientata spre fapturi, situatia va fi cu totul alta. Informatiile sunt indreptate acum spre un sistem care nu le este propriu, care nu corespunde continutului lor. Exista deci o discrepanta intre cantitatea si calitatea informatiilor care se indreapta spre sistemul respectiv, si nivelul informational evident mai scazut care i-a fost dat de Dumnezeu prin intemeiere. in acest caz nu se mai poate realiza insa o comunicatie efectiva intre om si faptura sau fapturile spre care si-a re-orientat o parte a comunicatiei cu Dumnezeu, pentru el constitutiva, ceea ce face sa fie incalcat principiul constantei informationale si sa nu se respecte finalitatea data prin intemeiere. Pentru a se evita aceasta rasturnare radicala a echilibrului informational din sistemul de ansamblu si o actiune umana impotriva propriei finalitati, informatia suplimentara, de tipul Dum-nezeu-om, isi va modela noul obiect, ii va imprima acele trasaturi specifice lui Dumnezeu, care sa-l faca capabil sa realizeze un schimb informational integral. Omul, care dirijeaza in mod cu totul impropriu informatia Dum-nezeu-om spre o faptura incapabila sa o recepteze, ii confera acesteia, la fel de impropriu, anumite trasaturi specifice lui Dumnezeu, pentru a face posibila comunicatia. in felul acesta se produce o sacralizare iluzorie a fapturilor, care este perceputa insa de om, autorul acestei actiuni, ca un lucru perfect real, fapturile ajungand astfel sa se substituie in perceptia sa lui Dumnezeu. Este cat se poate de limpede ca omul care provoaca imputinarea comuniunii initiale, realizand, de asemenea reorientarea ei partiala spre alte fapturi si sacralizarea acestora, va nutri convingerea ca primeste din partea acestor fapturi, in fond iluzoriu, dar pentru el realmente revalorizate, si transmite spre ele acele informatii specifice caracteristice comunicatiei sale constitutive cu Dumnezeu care reprezinta finalitatea intregii sale vieti. Se poate afirma, in consecinta ca atunci cand partializeaza comuniunea sa cu Dumnezeu, omul, care trebuie sa-si mentina in mod necesar finalitatea sistemica, reorienteaza segmentul partializat de informatie specifica, de comuniune intre Dumnezeu si om, spre fapturi, acestea fiind astfel sacralizate si substituite lui Dumnezeu.

Capitolul trei din Cartea Facerii prezinta cat se poate de pregnant principalele trei directii in care se realizeaza sacralizarea fapturilor prin echivalare informationala. Noi le vom numi de la bun inceput, urmand sa ne re-referim apoi pe scurt la fiecare in parte. Este vorba de reorientarea informatiei specifice Dumnezeu-om spre forte spirituale negative, spre sine insusi si spre celelate fapturi, in primul rand spre ceilalti oameni.

Orientarea spre forte spirituale negative. Pentru identificarea ei trebuie reamintit faptul ca omui ajunge sa refuze comunicatia indirecta cu Dumnezeu in urma dialogului cu sarpele care ii sugereaza acest mod de a proceda, in legatura cu acest dialog si urmarile lui facem urmatoarele constatari importante pentru problema care ne preocupa:

- Comunicatia omului cu Dumnezeu este integrala pana in momentul optiunii impotriva ei. Integralitatea implica sesizarea tuturor sensurilor ei, ceea ce face de neinteles orice optiune negativa, care nu mai poate fi posibila decat in urma interventiei unui factor exterior omului, care sa conteste (ispita!) o parte din continutul informational pe care i-l transmite Dumnezeu omului. Acest factor exterior nu poate fi nici inferior, nici egal din punct de vedere informational cu omul ispitit, deoarece in primul caz ii este subordonat, deci nu-i poate influenta optiunile, nici egal, pentru ca ar beneficia de acelasi grad de intelegere si nimic mai mult. Rezulta de aici ca din moment ce in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu omul stapaneste toate celelalte fapturi si ca in aceeasi calitate impartaseste cu celalalt om a-ceeasi intelegere a comuniunii cu Dumnezeu, factorul exterior nu poate fi cautat in nici unul dintre aceste sectoare. Singurul domeniu al Existentei Create unde mai poate fi gasit este lumea spirituala, insa in latura ei negativa, deoarece se opune comuniunii. Concluzia fireasca este ca sarpele reprezinta tocmai lumea spirituala in latura ei negativa.

- Dialogul cu sarpele duce la partializarea celui cu Dumnezeu, omul renunta la un segment de sens transmis de Dumnezeu, inlocuindu-1 cu altui receptat de la sarpe, prin care realizeaza, de altfel, si sistemul de comunicatie cu ispititorul. Am aratat insa ca pentru om este constitutiva realizarea schimbului informational cu Dumnezeu si ca orice informatie specifica Dumnezeu-om nefolosita va fi echivalata, asa incat sistemul de comunicatie dintre om si sarpe, respectiv diavol, nu reprezinta nimic altceva decat o astfel de echivalare.

- In termenii argumentatiei anterioare echivalarea aceasta reprezinta o sacralizare a sarpelui, a diavolului, lui i se atribuie niste determinari, niste competente, cum ar fi, de pilda, cunoasterea consecintelor unei anumite fapte incluse in mod esential in relatia Dumnezeu-om, care apartin de fapt lui Dumnezeu. Sacralizarea spiritului negativ nu depaseste insa anumite limite, si dupa realizarea ei il vedem pe om dialogand cu Dumnezeu. in felul acesta se poate afirma ca din perspectiva omului si a sistemelor sale de comunicatie sarpele/diavol i se substituie in parte lui Dumnezeu, fara a-L putea inlocui in intregime, deoarece aceasta ar contraveni caracterului constitutiv al comuniunii omului cu Dumnezeu.

Orientarea spre sine insusi. Pentru a o evidentia ne referim la doua situatii distincte. Prima este cuprinsa in cuvintele: in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac. 2, 17), dupa care nu urmeaza nici o replica negativa a omului, ceea ce echivaleaza cu acceptarea lor. Dumnezeu controleaza aici in mod evident intreaga existenta in cadrul a ceea ce se numeste comuniune integrala.

Cea de a doua situatie este data de acceptarea posibilitatii de a nu muri si de a dobandi prmtr-o actiune proprie un statut similar cu cel al lui Dumnezeu: . .. veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este... vrednic de mancat, pentru ca da stiinta, a luat din el... (Fac. 3, 5-6). In versetul cinci este invocata posibilitatea unui control uman al existentei, al asumarii partiale a identitatii Creatorului (partial pentru ca omului i se propune nu sa fie singur Dumnezeu, ci ca Dumnezeu), in versetul sase posibilitatea amintita este acceptata in mod explicit.

Confruntarea celor doua stiuatii evidentiaza cu deosebita pregnanta transferul de informatie specifica Dumnezeu-om spre om insusi si o implicita sacralizare a acestuia, omul isi asuma atribute sistemice de control specifice in exclusivitate lui Dumnezeu. Ca aceasta asumare are repercursiuni reale este clar specificat in cap. 3, 22: Iata, Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul. Efectul acestei cunoasteri este exact invers fata de cel scontat, adica duce la o sensibila diminuare a controlului pe care-l exercita omul asupra unui anumit sector al Existentei Create, insa aceasta nu afecteaza cu nimic valoarea de adevar a constatarii ca Adam se sacralizeaza pe sine insusi.

Orientarea spre celelalte fapturi. Pentru a o putea documenta ne referim la intalnirea omului cu Dumnezeu in gradina raiului, dupa ce a mancat din pomul cunoasterii si a refuzat astfel comuniunea indirecta cu Dumnezeu. Partializarea comuniunii este indicata aici de faptul ca omul vorbeste Cu Dumnezeu fiind ascuns intre pomii raiului, refuzand deci comunicatia vizuala si mentinand-o pe cea verbala. in intentia omului, cu totul iluzorie, de altfel, pomii au in aceasta situatie un efect de ecranare, de intrerupere a unui anumit aspect al comunicatiei. Lasand la o parte orice alte consideratii in legatura cu aceasta intentie si cu eventualele ei consecinte, ne intrebam doar cum este posibil sa li se atribuie pomilor44 capacitatea de a realiza ecranarea comunicationala.

Pentru a putea da un raspuns adecvat trebuie stabilit in cateva cuvinte semnificatia ecranarii in acest context. Rolul ecranului este in cazul acesta de a prelua o parte din informatia care se indreapta spre Adam si porneste de la el spre Dumnezeu. Absorbtia presupune insa capactiatea reala de a controla fluxul informational, de a-1 influenta intr-un fel oarecare, ceea ce inseamna ca ecranul are un grad ridicat de complexitate informationala, corespunzator informatiei specifice pe care o modeleaza, adica adecvat comuniunii existente intre Dumnezeu si om. Primii oameni atribuie, dupa cum se stie, pomilor functia aceasta asa de importanta a ecranarii. Reamintim insa ca in textul scripturistic de care ne ocupam pomii fac parte din ambianta restransa a omului, sunt supusi ca atare controlului sau, reprezinta un sistem informational net subordonat, care nu poate aspira in nici un chip la un statut functional care-i depaseste cu mult datele de intemeiere. Si in acest caz se repeta intrebarea: cum de le poate atribui omul capacitatea de ecranare a informatiei specifice Dumnezeu-om? in urma clarificarilor de mai sus raspunsul nu poate fi decat unul singur: prin atribuirea unei potente comunicationale care nu le este proprie prin intemeiere. Pomii sunt substituiti de catre om in parte lui Dumnezeu, sunt sacralizati, insa nu numai ei, ci si toate celelate fapturi pe care le reprezinta aici si care sunt toate subordonate omului.

Acestea sunt, dupa cum s-a vazut, cele trei directii fundamentale in care se realizeaza, in conformitate cu textul analizat din Sfanta Scriptura, reorientarea comuniunii constitutive dintre Dumnezeu si om din fagasul ei firesc spre diferitele fapturi ale Existentei Create. Le-am analizat separat, pe fiecare, pentru a le putea pune mai usor in evidenta, prin interrelationare ele constituie insa in ansamblul relatarii biblice un proces unitar al echivalarii, in care fiecare are o coloratura specifica. in aceasta perspectiva preeminenta este orientarea omului spre sine insusi, optiunea in favoarea ei duce in mod nemijlocit la partializarea comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ca sa se ajunga insa aici omul a trebuit sa asculte in prealabil glasul sarpelui si sa se orienteze spre el, ceea ce arata ca acest tip de echivalare o conditioneaza pe prima, chiar daca aceea pare sa reprezinte finalitatea ultima a intregului proces. in mod concret primele doua echivalari devin vizibile prin cea de a treia, in care informatia specifica Dumnezeu-om se indreapta spre fapturile care constituie, de fapt, ambianta extinsa si restransa a omului. Se observa, deci, cu claritate in ce mare masura se conjuga intre ele cele trei reorientari ale schimbului informational natural dintre Dumnezeu si om.

Cu aceasta am incheiat analiza modelului comunicational pe care il configureaza primele trei capitole din Sfanta Scriptura, model considerat atat in dimensiunea integrala cat si in cea partiala a comunicatiei, respectiv comuniunii dintre Dumnezeu si om. in cele ce urmeaza vom recapitula foarte pe scurt cele mai importante rezultate obtinute:

- Primele trei capitole din Cartea Facerii descriu constituirea si modul de functionare al unui sistem inchis, alcatuit dintr-o serie de sisteme intre care exista niste relatii comunicationale constitutive, extrem de precis definite de Dumnezeu prin intemeiere in ce priveste continutul si cantitatea informatiilor care circula intre diferitele sisteme.

- Pentru relatiile existente intre Dumnezeu si om si intre oameni s-a folosit termenul comuniune. in primele doua capitole suntem confruntati cu functionarea integrala a sistemului, in conformitate cu valorile sale de intemeiere, in consecinta si cu o comuniune integrala intre Dumnezeu si om. Extrem de important este faptul ca aceasta comuniune integrala este constitutiva pentru natura omului atat in ce priveste continutul cat si cantitatea informatiei Dumnezeu-om care o constituie. Integralitatea comunicatiei, si implicit a comuniunii, reprezinta o exigenta inevitabila impusa de asa-nu-mitul principiu al constantei informationale.

- Capitolul trei ne pune in fata realitatea partializarii acestei comuniuni prin optiunea si actiunea omului, care se sustrage intr-o oarecare masura comunicatiei indirecte, si apoi si celei directe cu Dumnezeu.

- Analiza textul vii demonstreaza ca partializarea comunicatiei nu poate fi niciodata sinonima cu suspendarea continutului ei, indiferent de amploarea optiunilor omului in acest sens, altminteri nu ar mai fi constitutiva.

- Sensul partializarii este ca doar o parte a informatiei specifice Dumnezeu-om mai circula pe traseul indicat ei prin intemeiere. Principiul constantei informationale reclama insa ca aceasta informatie specifica sa ramana stabila din punct de vedere cantitativ. in consecinta informatia eliminata de pe traseul initial va fi orientata in mod necesar spre alte sisteme, respectiv spre fapturi, printr-o asa-numita echivalare informationala, pentru a realiza, in acest mod impropriu (care nu este insa perceput ca atare) propria finalitate sistemica.

- Echivalarea informationala nu implica doar reorientarea informatiei specifice spre fapturi, ci si o revalorizare, in fond inadecvata, a acestora pentru a putea face fata noilor parametri de comunicatie. Omul le atribuie in acest proces fapturilor trasaturi specifice lui Dumnezeu, in felul acesta le sacralizeaza.

- Falsa sacralizare este clar evidentiata in capitolul trei al Cartii Facerii, ^"de se si arata ca este vorba de un proces unitar, pe care omul il realizeaza orientand informatia Dumnezeu-om spre spiritul negativ al Existentei Create, spre sine insusi si spre celelalte fapturi.

Incercand, in fine, o evaluare de ansamblu a comuniunii se constata ca pe parcursul celor doua faze distincte din evolutia modelului diferitele forme de comuniune prezinta similitudini si diferente in ce priveste cantitatea si calitatea schimbului informational realizat. Ne vom referi succesiv la ambele categorii.

In ce priveste cantitatea comuniunii se observa ca ea pastreaza niste valori constante, atat in faza integrala, cat si in cea partiala. Diferenta dintre cele doua momente rezulta din traiectoriile pe care sunt realizate. Cea integrala se desfasoara in cadrul sistemului constitutiv de comunicatie direct si indirect cu Dumnezeu, deci pe traiectoria ei fireasca, cea partiala in buna masura in cadrul sistemului de comunicatie cu fapturile, constitutiv si el, -dar nu pentru acest tip de informatie specifica. Asadar, dincolo de aceasta identitate globala iese in evidenta marea diferenta referitoare la fiecare traiectorie luata in parte.

Apropierea dintre cele doua modalitati de comuniune include si numeroase, as zice esentiale suprapuneri de continut, insotite de la fel de importante nesimilitudini. Elementele comune rezulta in primul rand din constatarea fundamentala ca un segment esential al comuniunii initiale nu poate fi niciodata deturnat din traiectoria sa fireasca. in al doilea rand ele decurg din insusi continutul informatiei echivalate: desi se adreseaza in mod cu totul impropriu sarpelui, omului insusi sau unei alte fapturi, continutul informational este acelasi cu cel intalnit in faza integrala, difera doar obiectul spre care este dirijat. Continutul acesta comun are un caracter obiectiv, el reprezinta o realitate ontica. Diferentele vizeaza partenerul de comunicatie al omului: in primul caz el se orienteaza, cat se poate de firesc, exclusiv spre Dumnezeu, in al doilea informatia specifica este indreptata total nefiresc spre cele trei grupuri de fapturi amintite. Aici este extrem de vizibila distorsionarea situatiei comunicationale de ansamblu: fara sa aiba aceasta calitate, omul atribuie anumitor fapturi un statut ontic care nu le este propriu, care nu le poate apartine, si se comporta apoi fata de ele ca si cum atribuirea ar fi nu numai legitima, ci ar avea repercursiuni ontice reale.

Consideratiile pe care le-am facut mai sus incheie analiza raporturilor comunicationale majore din cadrul Existentei, asa cum au fost identificate ele in primele trei capitole ale Cartii Facerii. A sosit momentul sa se aprecieze masura in care ele arunca o lumina asupra problemei pe care ne-am propus sa o rezolvam, si anume asupra raportului dintre unitatea vietii religioase si pluralitatea formelor ei de expresie. inainte de a proceda la aceasta evaluare trebuie facuta o precizare terminologica, de natura sa scoata de-indata in relief modul in care a fost solutionata problema care ne preocupa. Este vorba de sintagma viata religioasa. Pe aceasta o asimilam in general comuniunii dintre Dumnezeu si om, in faza ei integrala si cea partiala, cu inceputul acesteia din urma fiind confruntati in Cartea Facerii, capitolul 3. Ea continua sa se manifeste apoi pe parcursul intregii istorii a mantuirii, gasindu-si integralitatea originara in persoana si lucrarea Domnului Iisus Hristos, care o si realizeaza in mod maxmial. Vom intelege deci prin viata religioasa orice forma de realizare a comuniunii dintre Dumnezeu si om, stiind ca din momentul incalcarii poruncii de a manca din pomul cunoasterii, pana la Domnul Hristos, iar dupa aceea in afara vietii in el, ea nu mai poate fi decat partiala. Cu alte cuvinte, termenul va fi folosit in realitate exclusiv pentru comuniunea partiala. Manifestarile ei, extrem de variate, includ, pe langa religiile clar structurate, si o serie intreaga de formule individuale de comuniune, insa asupra acestei idei vom reveni mai jos. Aici este suficient sa indicam suprapunerea vietii religioase, si a feluritelor ei forme de manifestare, cu comuniunea partiala.

Dupa aceste din urma precizari evaluarea pe care ne-am propus-o este lesne de facut. Pentru a o putea realiza este suficient sa amintim faptul ca textul la care ne-am referit mereu are un caracter exemplar, determinare ce se refera in primul rand la constatarea ca Existenta, asa cum apare ea in Facere 1-3, constituie un sistem inchis, cu o dinamica informationala precisa, pe care am incercat sa o punem in evidenta. Atributele si realitatile sistemice si comunicationale pe care le-am identificat nu definesc insa numai acest sistem anume, ci si toate celelalte sisteme inchise, inclusiv toate formele de manifestare ale vietii religioase, despre care am spus de la bun inceput ca reprezinta niste sisteme de acest fel.

Determinarea se refera in al doilea rand la o consecinta a acestei similitudini intre sistemul inchis analizat si toate celelalte manifestari religioase care reprezinta, dupa cum spuneam, si ele sisteme inchise. Ma refer la posibilitatea de a extinde rezultatele obtinute in contextul primelor capitole ale Cartii Facerii asupra tuturor situatiunilor de acest fel, fiecare dintre ele introducand in moderni initial un element specific prin care este individualizata.

Primul pas al evaluarii ne confrunta cu problema masurii in care viata religioasa se raporteaza la ansamblul modelului comunicational pe care l-am identificat in textul scripturistic sau doar la o parte a lui. Raspunsul nostru la aceasta posibila interogatie nu poate fi decat unul singur: datorita identitatii de principiu a vietii religioase cu comuniunea partiala, pentru a o putea incadra intr-o perspectiva de ansamblu coerenta trebuie folosita ca punct de referinta permanent si in cazul ei comuniunea integrala data omului prin creatie, asa cum este descoperita ea in textul scripturistic analizat. Rezultatele obtinute in acest context vor constitui criteriul permanent de apreciere si pentru toate formele posibile de viata religioasa.

Prin raportare la comuniunea integrala, in primul rand, iar apoi prin receptarea celorlalte rezultate ale analizei intreprinse pana acum, se poate afirma ca manifestarile vietii religioase prezinta cele doua trasaturi fundamentale pe care le-am putut sesiza in cazul comuniunii partiale a omului cu Dumnezeu: pe de o parte un filon comun foarte usor de identificat, pe de alta numeroase deosebiri.

Elementul comun reprezinta un dat ontic incontestabil si are doua componente distincte. Este vorba mai intai de acea parte a comuniunii constitutive dintre Dumnezeu si om care nu poate fi niciodata suspendata, despre care spuneam ca reprezinta o permanenta a existentei umane. Pe langa acest continut comunicational autentic, propriu naturii omului, apare insa si continutul comun al comuniunii echivalate, la fel de reala si ea, desi gresit orientata. Aceste doua elemente comune esentiale explica motivul pentru care viata religioasa din toate timpurile prezinta anumite izomorfisme, uneori izbitoare. Se poate afirma, asadar, ca unitatea formelor de manifestare ale vietii religioase se bazeaza pe comuniunea fundamenta!a care exista intre Dumnezeu si om si care supravietuieste oricarei incercari de partializare a ei. Oamenii din toate timpurile experiaza o reala comuniune partiala cu Dumnezeu, aceasta este esenta incontestabila a vietii lor religioase. Aceasta afirmatie ii include si pe crestini, care realizeaza potential in Hristos o integralitate pe care nu o pot actualiza decat asimptotic in procesul amplu al indumnezeirii, care echivaleaza cu amplificarea comuniunii integrale prin viata in Hristos. in cadrul acestui proces viata lor religioasa coincide cu segmentele de comuniune realizate in alte spatii religioase.

Diferentele dintre manifestarile religioase rezulta de pe urma partiali-zarii comuniunii initiale, in lipsa acesteia viata religioasa ar fi doar una, realizata sub forma integrala, si a reorientarii informatiei, Dumnezeu-om spre cele trei mari grupuri de fapturi care intra in componenta Existentei Create (lumea spirituala negativa, omul insusi si restul fapturilor, indiferent daca fac parte din ambianta restransa sau extinsa a omului). Aceasta reorien-tare are un efect de sacralizare a acestora, lor li se atribuie niste insusiri structurale si relationale specifice lui Dumnezeu, caruia ii sunt substituite. Actiunea de echivalare a comunicatiei partializate se indreapta spre toate cele trei categorii amintite, ele apar intotdeauna interrelationate, accentul principal fiind pus insa pe sacralizarea omului, ceea ce duce la conferirea unor elemente antropomorfice si celorlalte fapturi sacralizate. Se poate afirma, in consecinta, ca, privite in perspectiva pluralitatii lor, manifestarile concrete ale vietii religioase reprezinta intotdeauna elemente ale Existentei Create sacralizate printr-o reorientare partiala a comunicatiei constitutive Dumnezeu-om spre lumea spirituala negativa, spre om insusi si spre celelalte fapturi, in cadrul celor trei directii, interrelationate, putandu-se observa, totusi, o preponderenta a umanului.

Partializarea comuniunii nu are insa un caracter unitar, in cadrul comunicatiei reale cuantumul de informatii specifice care continua sa circule pe traiectoria lor fireasca nu este intotdeauna acelasi, ceea ce are implicatii si asupra continutului comunicatiei perceput de catre om, in sensul ca optiunea pentru o mai mare partializare duce la o mai scazuta capacitate de receptare a determinarilor sistemice ale lui Dumnezeu, asa cum i le transmite El. Aceasta face ca gradul de sacralizare calitativa a diferitelor fapturi sa scada si el, fara sa fie afectata astfel cantitatea informatiilor sacralizante, exclusiv pentru comuniunea partiala. Manifestarile ei, extrem de variate, includ, pe langa religiile clar structurate, si o serie intreaga de formule individuale de comuniune, insa asupra acestei idei vom reveni mai jos. Aici este suficient sa indicam suprapunerea vietii religioase, si a feluritelor ei forme de manifestare, cu comuniunea partiala.

Dupa aceste din urma precizari evaluarea pe care ne-am propus-o este lesne de facut. Pentru a o putea realiza este suficient sa amintim faptul ca textul la care ne-am referit mereu are un caracter exemplar, determinare ce se refera in primul rand la constatarea ca Existenta, asa cum apare ea in Facere 1-3, constituie un sistem inchis, cu o dinamica informationala precisa, pe care am incercat sa o punem in evidenta. Atributele si realitatile sistemice si comunicationale pe care le-am identificat nu definesc insa numai acest sistem anume, ci si toate celelalte sisteme inchise, inclusiv toate formele de manifestare ale vietii religioase, despre care am spus de la bun inceput ca reprezinta niste sisteme de acest fel.

Determinarea se refera in al doilea rand la o consecinta a acestei similitudini intre sistemul inchis analizat si toate celelalte manifestari religioase care reprezinta, dupa cum spuneam, si ele sisteme inchise. Ma refer la posibilitatea de a extinde rezultatele obtinute in contextul primelor capitole ale Cartii Facerii asupra tuturor situatiunilor de acest fel, fiecare dintre ele introducand in moderni initial un element specific prin care este individualizata.

Primul pas al evaluarii ne confrunta cu problema masurii in care viata religioasa se raporteaza la ansamblul modelului comunicational pe care l-am identificat in textul scripturistic sau doar la o parte a lui. Raspunsul nostru la aceasta posibila interogatie nu poate fi decat unul singur: datorita identitatii de principiu a vietii religioase cu comuniunea partiala, pentru a o putea incadra intr-o perspectiva de ansamblu coerenta trebuie folosita ca punct de referinta permanent si in cazul ei comuniunea integrala data omului prin creatie, asa cum este descoperita ea in textul scripturistic analizat. Rezultatele obtinute in acest context vor constitui criteriul permanent de apreciere si pentru toate formele posibile de viata religioasa.

Prin raportare la comuniunea integrala, in primul rand, iar apoi prin receptarea celorlalte rezultate ale analizei intreprinse pana acum, se poate afirma ca manifestarile vietii religioase prezinta cele doua trasaturi fundamentale pe care le-am putut sesiza in cazul comuniunii partiale a omului cu Dumnezeu: pe de o parte un filon comun foarte usor de identificat, pe de alta numeroase deosebiri. Elementul comun reprezinta un dat ontic incontestabil si are doua componente distincte. Este vorba mai intai de acea parte a comuniunii constitutive dintre Dumnezeu si om care nu poate fi niciodata suspendata, despre care spuneam ca reprezinta o permanenta a existentei umane. Pe langa acest continut comunicational autentic, propriu naturii omului, apare insa si continutul comun al comuniunii echivalate, la fel de reala si ea, desi gresit orientata. Aceste doua elemente comune esentiale explica motivul pentru care viata religioasa din toate timpurile prezinta anumite izomorfisme, uneori izbitoare. Se poate afirma, asadar, ca unitatea formelor de manifestare ale vietii religioase se bazeaza pe comuniunea fundamenta!a care exista intre Dumnezeu si om si care supravietuieste oricarei incercari de partializare a ei. Oamenii din toate timpurile experiaza o reala comuniune partiala cu Dumnezeu, aceasta este esenta incontestabila a vietii lor religioase. Aceasta afirmatie ii include si pe crestini, care realizeaza potential in Hristos o integralitate pe care nu o pot actualiza decat asimptotic in procesul amplu al indumnezeirii, care echivaleaza cu amplificarea comuniunii integrale prin viata in Hristos. in cadrul acestui proces viata lor religioasa coincide cu segmentele de comuniune realizate in alte spatii religioase.

Diferentele dintre manifestarile religioase rezulta de pe urma partiali-zarii comuniunii initiale, in lipsa acesteia viata religioasa ar fi doar una, realizata sub forma integrala, si a reorientarii informatiei, Dumnezeu-om spre cele trei mari grupuri de fapturi care intra in componenta Existentei Create (lumea spirituala negativa, omul insusi si restul fapturilor, indiferent daca fac parte din ambianta restransa sau extinsa a omului). Aceasta reorien-tare are un efect de sacralizare a acestora, lor li se atribuie niste insusiri structurale si relationale specifice lui Dumnezeu, caruia ii sunt substituite. Actiunea de echivalare a comunicatiei partializate se indreapta spre toate cele trei categorii amintite, ele apar intotdeauna interrelationate, accentul principal fiind pus insa pe sacralizarea omului, ceea ce duce la conferirea unor elemente antropomorfice si celorlalte fapturi sacralizate. Se poate afirma, in consecinta, ca, privite in perspectiva pluralitatii lor, manifestarile concrete ale vietii religioase reprezinta intotdeauna elemente ale Existentei Create sacralizate printr-o reorientare partiala a comunicatiei constitutive Dumnezeu-om spre lumea spirituala negativa, spre om insusi si spre celelalte fapturi, in cadrul celor trei directii, interrelationate, putandu-se observa, totusi, o preponderenta a umanului.

Partializarea comuniunii nu are insa un caracter unitar, in cadrul comunicatiei reale cuantumul de informatii specifice care continua sa circule pe traiectoria lor fireasca nu este intotdeauna acelasi, ceea ce are implicatii si asupra continutului comunicatiei perceput de catre om, in sensul ca optiunea pentru o mai mare partializare duce la o mai scazuta capacitate de receptare a determinarilor sistemice ale lui Dumnezeu, asa cum i le transmite El. Aceasta face ca gradul de sacralizare calitativa a diferitelor fapturi sa scada si el, fara sa fie afectata astfel cantitatea informatiilor sacralizante, aceasta ramane iritotodeauna aceeasi, in conformitate cu principiul constantei informationale. Se poate observa, asadar, o perfecta dependenta a continutului informatiei sacralizante, orientata spre fapturi, de cantitatea de comuniune constitutiva reala care a supravietuit partializarii: cu cat este mai importanta cea din urma, cu atat mai evidenta este raportarea taptu-rlior sacralizate la Dumnezeu, asocierea lor cu atribute specifice exclusiv Lui, si invers, un grad de partializare ridicat va face sa se estompeze, pana la aparenta disparitie, continutul comuniunii reale. Spun aparenta disparitie, deoarece este vorba, cum bine se stie, de realitatea constitutiva naturii omului, care nu se poate suspenda, asa incat continutul acestei comuniuni va persista, dar nu in legatura cu Dumnezeu, ci cu fapturile, si mai ales cu omul, in ultima instanta tinta tuturor echivalarilor. in astfel de cazuri cel in cauza va pierde paria si constiinta unei relatii de tip religios cu faptura spre care isi orienteaza actiunea de echivalare, fara insa ca aceasta din urma sa fie mai putin reala.

Prin raportarea celor spuse aici la ansamblul formelor concrete pe care le comporta viata religioasa a oamenilor, rezulta posibilitatea unei mari diversitati in ce priveste procentul de sacralizare pe care il realizeaza oamenii, atat la nivelul unor colectivitati mai mari, cat si atunci cand sunt priviti doar ca membri ai acestora. Se ajunge astfel la concluzia ca extraordinara diversitate pe care o prezinta manifestarile individuale ale vietii religioase se datoreaza raportului dintre comuniunea reala a omului cu Dumnezeu si informatia specifica Dumnezeu-om echivalata spre fapturi, ducand, in ultima instanta, la sacralizarea omului.

Fata de cele aratate pana acum in acest proces de evaluare, apreciem ca rezultatele obtinute pe parcursul analizei sistemice si comunicationale a primelor trei capitole din Cartea Facerii explica in mod satisfacator atat din punct de vedere cauzal cat si ontic cele doua dimensiuni ale vietii religioase si permit formularea urmatoarelor enunturi cu un maxim grad de valabilitate:

- Intre Dumnezeu si om exista o comuniune fundamentala, pe care acesta, desi chemat sa o realizeze integral, o partializeaza, experiind-o in cadrul asa numitei vieti religioase, cu numeroase forme de manifestare concreta.

- Unitatea formelor de manifestare ale vietii religioase se intemeiaza pe comuniunea fundamentala initial integrala care exista intre Dumnezeu si om si care supravietuieste oricarei incercari de partializare a ei.

- Diversitatea lor se datoreaza procentului diferit in care este realizata de fiecare om in parte partiaiizarea comuniunii cu Dumnezeu prin sacralizarea fapturii si ponderea diferita pe care o acorda uneia sau alteia dintre cele trei directii fundamentale de sacralizare, stiindu-se ca ele apar in acelasi timp intotdeauna interrelationate si ca se concentreaza, in ultima instanta, asupra omului.

Cum se explica unitatea si diversitatea manifestarilor religioase? Aceasta a fost intrebarea careia ne-am straduit sa-i dam un raspuns pe parcursul acestei lucrari. Concluziile de mai sus pun in lumina, intr-o forma, ce-i drept, abreviata, insa dupa credinta noastra concludenta, cauzele acestei unitati si diversitati si modul de functionare al uneia si al alteia, atat in formula post-pecatoriala pe care o au in vedere Rudolf Otto si ceilalti cercetatori amintiti in introducere - si multi altii in afara lor, cat si cea a unei impliniri de inceput, care sa fie masura pentru cantarirea celei inainte pomenite si chemare catre toti oamenii spre propria lor implinire viitoare. in ambele cazuri rezultatele obtinute se situeaza in totalitate in traditia gandirii ortodoxe din toate timpurile, pe care o articuleaza insa intr-un limbaj care permite celor de astazi, teologi si neteologi, o mai buna patrundere a acestor adevaruri fundamentale ale existentei noastre. Suntem de aceea convinsi ca folosind un instrumentar epistemic specific epocii noastre aceste rezultate se incadreaza concret in spatiul de comprehensiune al omului modern, oferin-du-i acestuia posibilitatea de a depasi sentimentul de scepticism si indiferenta pe care i-l provoaca pluralismul religios si de a intelege responsabilitatea care ii revine pentru propria-i viata duhovniceasca si pentru cea a semenilor sai.

Diacon Lector Dorin Oancea

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4217

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE