Viata pierderii si aflarii

Viata pierderii si aflarii Mareste imaginea.

Viata crestina este viata pierderii si aflarii, a distrugerii si a intregirii. Pierderea se realizeaza la nivelul stricaciunii, iar aflarea la nivelul vesniciei. Trecerea de la stricaciune la vesnicie se face prin puterea lui Hristos, dar are nevoie si de indraznirea omului. In trupul lui Hristos credinciosul depaseste impartirea firii sale si isi afla unitatea lui ontologica. Este eliberat de constrangerea stricaciunii si a mortii si devine partas vietii adevarate.

Este introdus in orizonturi nemarginite si dobandeste posibilitatea de-a deveni ipostas adevarat. Locul dezvoltarii noului sau ipostas este trupul lui Hristos, Biserica, iar taramul manifestarii acestuia sunt ceilalti.

Adevarata societate sau comuniune umana se dezvolta dupa modelul Sfintei Treimi. Dupa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi nu are doar o parte a firii dumnezeiesti, ci este Dumnezeu desavarsit si are intreaga Dumnezeire, tot astfel si fiecare om adevarat nu are doar o parte a firii omenesti, ci este om desavarsit si are intreaga umanitate. Om adevarat este omul universal sau „omul pe de-a'ntregul"; este acela care, prin harul lui Dumnezeu, cuprinde in ipostasul sau intreg neamul lui Adam. In ciuda diferentei incomprehensibile si a alteritatii naturale care exista intre Dumnezeu si om, Dumnezeul Treimic este pus inaintea Bisericii ca model pentru intreaga omenire si pentru fiecare om in parte.

"Eu" isi afla sinele propriu in "tu", pentru ca astfel devine cu putinta identificarea lui cu intreaga fire omeneasca. Legile identitatii si opozitiei sunt inlaturate. Ceilalti devin invierea fiecaruia. Interesul fiecaruia se afla in interesul celuilalt. Castigul unuia dintre madulare este castig de obste. Mantuirea fiecaruia priveste intreg trupul.

Actualizarea unitatii credinciosilor in trupul Bisericii se realizeaza prin iubire si se cultiva prin supunerea reciproca a madularelor ei. Supunerea libera, ca expresie a iubirii fata de aproapele, largeste persoana umana, o face salas al "impreuna-cuprinderii" celorlalti si o arata ipostas ce imbratiseaza intreaga existenta umana. Credinciosul desavarsit nu isi iubeste aproapele "ca pe sine insusi" intrucat l-ar simti psihologic sau social asemanator siesi, ci fiindca este ontologic unit cu el prin firea omeneasca ce o au in comun, al carei nou cap, in Biserica, este Hristos; fiindca este deofiinta cu el.

Iubirea catre aproapele ramasa la nivel psihologic sau social nu depaseste ruptura dintre eu si tu. Poate fi forma superioara de iubire proprie lumii cazute, dar nu este cea mai desavarsita pe care o poate cunoaste omul. Iubirea catre aproapele la nivel ontologic se afla dincolo de ruptura dintre eu si tu. Este iubirea ce duce la perihoreza sau intrepatrunderea lor. Iar aceasta nu se izbuteste prin puterile omenesti, ci are caracter harismatic si devine cu putinta in Biserica lui Hristos. Iubirea lui Hristos devine si iubire a credinciosului, inlauntrul caruia traieste Hristos.

Crestinul este omul social prin excelenta, dar si omul antisocial prin excelenta. Este prin excelenta antisocial pentru ca neaga lumea si lucrurile lumii, spre a se da pe sine insusi lui Dumnezeu. Dar este si prin excelenta social pentru ca in Dumnezeu si prin Dumnezeu afla adevarata iubire si comuniune cu intreaga lume. Intrucat traieste in Hristos si viata lui "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu", detine premisele ontologice de a-l iubi pe fiecare om, chiar si pe vrajmasul sau.

In invatatura crestina, aproapele nu este doar cel apropiat spatial sau social, rudenia, cel de acelasi neam sau religie si cu aceleasi opinii. Prin asemenea delimitari era prezentat aproapele la evrei, unde si iubirea se subordona nevoii autoconservarii poporului si supravietuirii lui intr-o lume idolatra. In invatatura crestina, insa, aproapele nu este definit prin elemente exterioare, ci este creat prin iubire si este slujit cu daruire de sine si jertfa. Aproapele nu se da, ci se face. Aproapele este virtual orice om, chiar si vrajmasul. Dar si vrajmas este virtual orice om, mai ales cel apropiat spatial. Cand iti privesti semenul ca pe un mijloc de afirmare sau evidentiere al eu-lui tau, il consideri iad sau chiar diavol. Cand, insa, te oferi pe tine insuti semenului din iubire, abia atunci devine cu adevarat aproape al tau si il consideri rai sau chiar Hristos.

Hristos a venit in lume ca Mesia, asadar ca Mantuitor si mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Si savarseste lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al lui. Se infatiseaza ca flamanzind, insetand, strain, gol, bolnav, in inchisoare, avand asadar nevoie de ajutor, ospitalitate si sprijin. Mai mult, nu Se margineste la cineva sau la cativa, ci Se imparte in mod neimpartit si Se afla deopotriva in toti si in fiecare. Tine de om faptul de-a primi sa raspunda la venirea Lui. Si daca aduce lui Hristos hrana, apa, adapost, ajutor, atunci Hristos insusi i Se face lui hrana, apa, adapost, ajutor si viata si sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. in persoana aproapelui exista Hristos insusi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, dupa cum si refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevarata viata a omului se afla in persoana aproapelui sau. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupa in viata crestina locul cel mai inalt.

Biserica il cheama pe om sa priveasca rautatea sau neputinta celuilalt ca a sa proprie si sa o combata in sine insusi. Cu atat mai mult il face, desigur, sa lupte impotriva propriilor lui rautati si neputinte, ajungand pana la ura de sine. Ura de sine, ca ura fata de pacatul care se incuibeaza inlauntrul omului, il curateste de rau.

Iubirea crestina nu este o notiune abstracta, ci este legata de persoane concrete si de o umanitate concreta. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concreta si nu notiunea abstracta a omului sau a umanitatii. Iar iubirea catre Dumnezeu are caracter personal. Trairea ei se realizeaza la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu si a aproapelui. In Dumnezeu se afla plinatatea iubirii. Iubirea catre Dumnezeu, ca iubire catre arhetip, face adevarata si iubirea catre icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotriva, despartirea de Dumnezeu distruge si iubirea fata de aproapele. Destrama comuniunea adevarata si da nastere singuratatii, care poate exista chiar in cazul unor mari densitati de populatie.

Trupul lui Hristos este spatiul mantuirii si al punerii in valoare a potentialului omului. Credinciosul care traieste ca madular al trupului lui Hristos participa la bucuria si tristetea aproapelui sau. Priveste aspiratiile celuilalt ca propriile sale aspiratii si realizarile proprii ca realizari ale intregului trup. Acest fapt necesita, insa, sfaramarea cochiliei izolarii egoiste si incetarea potrivniciei fata de aproapele. Credinciosii se unesc in trupul lui Hristos ca madulare inseparabile ale lui. Sfintirea fiecaruia capata dimensiuni universale, pentru ca in persoana lui este recapitulata intreaga lume.

Lumea este asemenea unui spital in care fiecare sufera de o anumita boala. Cand crestinul se ingrijeste de vindecarea sa, nu il osandeste pe celalalt de boala lui. Cand uita de adevarul acesta, uita de fapt de insusi scopul sau.

Credinciosul e dator sa aiba inima curata. Iar cel ce are inima curata ii vede pe ceilalti buni. Curatia inimii omului se adevereste "cand pe toti ii considera buni si nu vede pe nimeni care sa ii fie necurat sau spurcat". Gandurile pe care le cultiva cineva despre aproapele sau sunt revelatoare pentru sine insusi. Iar dupa felul in care se raporteaza la aproapele poate fi inteleasa propria sa stare duhovniceasca. Cultivarea gandurilor bune nu inseamna incapacitatea sau neputinta distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovniceasca, iubire reala si cuget smerit. Gandurile bune cultiva relatii personale pasnice, influenteaza pozitiv mediul social si determina in mod analog fiecare situatie ift parte. Din contra, gandurile rele il rod pe om inlauntrul sau, tulbura relatiile lui personale si determina negativ diversele situatii prin care trece.

Iubirea adevarata nu se margineste la prieteni, ci ii cuprinde si pe vrajmasi. Iubirea de vrajmasi constituie o caracteristica esentiala a iubirii crestine. Este piatra de incercare cu care i se verifica si i se constata in general existenta. Si aceasta se intampla pentru ca iubirea crestina nu este determinata de oportunitati si interese personale, ci de libertate si caracter dezinteresat: "Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai". Iubindu-si vrajmasii, crestinul inlatura impartirile, traieste unitatea firii omenesti si devine universal.

La iubirea aceasta omul nu ajunge dintr-odata, ci treptat. Cand un parinte nevoitor a fost intrebat cum trebuie infruntat vrajmasul, a raspuns: Daca vine cineva sa te ucida, legea nu te condamna daca il ucizi tu aparandu-te. Dar in loc sa il ucizi, te poti purta mai omeneste si sa il scoti din lupta ranindu-l. Daca, insa, ai taria duhovniceasca necesara si il infrunti cu rugaciunea, atunci faci cel mai bun lucru.

In sfarsit, crestinii nu se pot considera pe ei insisi iresponsabili pentru purtarea celorlalti. De altminteri aceasta nu este rupta de purtarea credinciosilor fata de aceia. Daca viata credinciosilor este corecta, ii invata pe ceilalti si actioneaza binefacator asupra dispozitiilor si comportamentului acelora. Un cuvant atribuit Sfantului Apostol Matia spune: "Daca va pacatui vecinul celui ales, a pacatuit cel ales; caci daca acesta s-ar fi purtat precum porunceste cuvantul, si vecinul si-ar fi pazit viata spre a nu pacatui". Iar, dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca ar fi crestinii intr-adevar credinciosi, n-ar mai exista necredinciosi. Ceilalti sunt oglinda noastra.

Pozitia crestinilor in lume este analoaga pozitiei preotilor in Biserica. Precum preotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea credinciosilor, asa si acestia, ca "preotie imparateasca", sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea lumii. Intelesul "preotiei imparatesti" este direct legat de participarea credinciosilor la slujirea proroceasca, arhiereasca si imparateasca a lui Hristos, precum si de raspunderea lor de a da marturia credintei lor lumii, sa se roage pentru ea si sa se ingrijeasca de intoarcerea ei la Dumnezeu. Viata si activitatea crestinilor trebuie sa fie calauzite de duhul iubirii aratat de Hristos. Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este continuata de Biserica, adica de trupul Lui care ii are drept madulare pe toti credinciosii.

Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"


.

18 Iulie 2015

Vizualizari: 2884

Voteaza:

Viata pierderii si aflarii 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Maria PinteaPostat la 2015-07-18 11:31

    "Doamne,miluieste-ne pre noi ,Dumnezeule,dupa mare milaTa,auzi-ma,Doamne si ma miluieste. Ci da-mi mie ,Doamne,lacrimi,ca sa plang faptele mele cu amar"

  • Vasa NastaPostat la 2010-03-01 10:12

    Doamne ajuta necredintei mele a multpacatoasei de Vasilica ! Amin.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE