Vraji, vrajitoare, vrajeli

Vraji, vrajitoare, vrajeli Mareste imaginea.

La finele lui 2011, drept reactie la scandaluri mondene cu urmari penale, luminile reflectoarelor au fost directionate asupra unui fenomen greu de incadrat pentru majoritatea comentatorilor faptului social. Pentru cateva zile, ecranul mediatic a fost ocupat de figurile pitoresti ale unor vrajitoare in razboi cu gramatica limbii romane, dar in armonie cu fortele misterioase ale universului. Inclusiv presa internationala s-a grabit sa relateze, mai mult sau mai putin exact, despre „vanatoarea de vrajitoare” declansata in Romania. Pentru a cata oara, am reusit sa surprindem, sa ne consternam contemporanii. Ca si cum cazul Tanacu nu ar fi fost suficient, iata ca avem si aceasta istorie bizara, vandabila la o adica, legata de vrajitorie.

Undeva, la capatul estic al Europei, acolo unde se termina civilizatia, se descopera ochilor uimiti ai omului postmodern o lume mustind de magie, de duhuri si potiuni. Daca universul lui Harry Potter poate fi retrait in parcuri tematice de distractii, iata ca vrajile pot fi experimentate „pe bune” intr-o tara care, era sa uit, l-a dat si pe legendarul Dracula. Una peste alta, ca prin vraja, castigul brand-ului national a fost in ultimele luni exponential cu vehiculatorii sai. Dincolo de ironia involuntara, ar merita sa precizam, pe scurt, cateva lucruri. In primul rand, contrar etichetelor care vor sa sugereze ca suntem aparte, chiar daca numai la rele, ocultismul nu este o specialitate exclusiv romaneasca. Apoi, legat de excesul magicului in post-comunism, ar mai fi de luat in seama contextul cultural si mental al tranzitiei de la noi si nu numai. In al treilea rand, tot in registru analitic, putem vedea in fenomenul vrajitoriei o confirmare fara echivoc a tezei lui Eliade despre capacitatea sacrului de a se „camufla”. In fine, in ceea ce priveste lectura social-teologica, vrajitoria este opusul religiei pe care, in esenta, o caricaturizeaza. In aceasta ispita cad si unii preoti carora harul de la Hirotonie nu le este „de ajuns”, plusand vedetist si nu de putine ori interesat material. Sa le luam insa pe rand.

Apetitul pentru supranatural nu este nici pe departe trasatura de caracter a societatilor asa-zis „inapoiate”, rudimentare din punct de vedere civilizational, al structurilor de autoritate sau al mecanismelor de emancipare. Cine doreste, plecand din Occident, sa descopere conservat in Romania „Evul Mediu intunecat”, in periferiile tiganesti sau la Tanacu, nu are nevoie de o astfel de calatorie. Este suficient sa consulte piata locala de oferte. De la astrologi la psihoterapeuti autoinvestiti cu puteri speciale si de la interpreti ai pietrelor la cautatori ai Graalului – spectrul este foarte larg. La fel si listele de preturi. La o adica, nici nu este obligatoriu sa cauti in internet sau in publicatiile „specializate”. Orice librarie ceva mai mare din Vest are intre timp o sectiune, la concurenta cu filosofia si teologia, de lucrari si „bunuri” ezoterice.

Pe langa volume, de regula bogat si viu ilustrate, se vand betigase aromate, mici statui cu Budha razand, talismane, cristale, globuri de sticla, carti de joc, ceaiuri care te pun in relatie cu stramosii, esarfe ale pacii, colectii de „pamanturi sfinte” (de la Ierusalim si pana la altarele incase), semne de carte, steaua lui David, drapelul curcubeu etc. Toate ingredientele epocii numite potrivit new age sunt la indemana. Tendinta omului occidental, crescut teoretic in spiritul modern al indoielii si certitudinii exclusiv stiintifice, probate, de a imbratisa oferte pseudo-spirituale este intre timp un fenomen care ingrijoreaza inclusiv decidentii politici. In Franta laicismului militant, dar si in Germania sau Austria, in ultimele decenii au fost instituite comisii parlamentare de analiza a ofertei sectelor si psiho-gruparilor. Cu titlu exemplar, sa ne gandim la seria de procese legate de „Biserica scientologica”, dar si la galeria figurilor oculte controversate de ieri si de azi, majoritatea lor avand probleme cu justitia seculara.

In ceea ce ne priveste pe noi, pentru a trece la al doilea aspect, odata cu libertatea recastigata a presei, printre primele anunturi din ziarele romanesti se vor regasi cele invitand la aflarea viitorului, la scaparea de deochi si altele de genul acesta. Asemeni altor oferte la limita penala, magia si/sau vrajitoria au reintrat in spatiul public post-comunist fara complexe. Pe fundalul confuziei si a mutatiilor sociale brutale, breasla clarvazatorilor, a ghicitorilor in stele si cafea, a maestrilor spirituali, a idolilor meditatiei sexuale, a vindecatorilor si a sarlatanilor de orice obedienta a prosperat. S-a format o adevarata industrie, cu pagini electronice, grupuri si „scoli”, teritorii de actiune si domenii de influenta.

Intrebarii de ce apeleaza oamenii la astfel de „servicii” este greu sa ii oferim in spatiul dat un raspuns complet. Cert este ca, si aici intervine specificul asupra caruia doream sa atrag atentia, viteza schimbarilor din viata personala si de grup, aparitia unor momente de impas, precum divortul sau boala, ii determina pe unii sa caute alternative radicale, sa acceseze solutii aflate in afara propriei lor puteri de decizie, sa se puna, fie si provizoriu, sub un scut de la care spera o protectie pe care nu o mai pot garanta si nici astepta de la cei din jur. In ciuda faptului ca se declara religiosi, avand in mod cert o sensibilitate care ii face victime sigure ale vrajitoriei, acesti oameni gresesc sistematic interlocutorul. Avand probleme reale, bat la usi false.

Asa ajungem la al treilea aspect. Cat mai succint si limpede formulat, apelul la practicile magice este de natura sa confirme teza lui Eliade potrivit careia religiosul nu dispare in modernitate pur si simplu, asa cum erau de parere mai toti sociologii religiei din ultimele doua secole, ci se „camufleaza”, devenind insa vulnerabil la traduceri improprii. Cu alte cuvinte, in absenta unei traditii religioase, a transmisiei ei pe tiparele de pana acum, de unde si amnezia care se lateste din ce in ce mai mult, la concurenta cu ateismul artagos al „credinciosilor” in progres, homo religiosus isi gaseste noi forme de exprimare, unele complet nefericite precum religiile seculare de la baza totalitarismelor secolului XX.

„Nevoia” de religie fiind constanta, eruptia ei la suprafata epocilor istorice produce noi peisaje sufletesti, noi referinte simbolice, toate avand in comun nu atat faptul de a reprezenta un nou stil, cat de a confirma perenitatea religiosului ca atare. In aceasta capacitate a vechiului de a se exprima prin nou rezida paradoxul omului religios pe care Eliade a incercat sa il puna in lumina. Or, legat direct de vrajitoria de alta data sau de acum, ea nu face altceva decat sa exploateze rudimentele religioase ale persoanei, operand mai ales cu straturile prost asimilate, de aceea vibrand la magic, ale sufletului. Sarlatanii de orice fel se insinueaza abuziv in cutele insuficient explorate ale misterului existentei, erijandu-se in interpreti de sens si surse de certitudine, pun stapanire peste destine si le transforma in tot atatea surse de venit. „Taxa de protectie” capata valente cvasi-religioase.

In lectura social-teologica, asa cum am formulat deja, vrajitoria sau ocultismul sunt opusul radical al religiei. Mai cu seama in viziune crestina, revelata nemijlocit prin Mantuitorul Hristos, religia este credinta in cunostinta de cauza. Un crestin autentic, ancorat temeinic in datele propriei sale credinte, pe care nu intamplator o marturiseste la fiecare Sfanta Liturghie, nu poate fi in acelasi timp un abonat al vrajitoarelor. Minunile in Crestinism, de la cele relatate in Evanghelii si pana la cele care se petrec azi, nu reprezinta inscenari ale supranaturalului si nici nu se constituie intr-un „material propagandistic”. Tocmai pentru ca cea mai mare minune este insasi Intruparea si Invierea, toate celelalte lucrari ale lui Dumnezeu in creatie, prin Sfintii Sai, confirma cele deja stiute.

Altfel spus, crestinul este in posesia unei luciditati deschise minunii, pe care o si intepreteaza prin aceasta prisma pentru a nu cadea victima nalucirilor. In acest sens, este sugestiv schimbul de replici, pe care il parafrazez mai jos, dintre un calugar batran si ucenicul sau din pustia egipteana a secolului IV. „Spune batranul: aseara, dupa rugaciune, Hristos a venit in chilia mea si mi-a stins lumanarea. La care tanarul, entuziasmat, il intreaba: si ce ai zis Domnului? Sa plece imediat, spuse senin avva. Cum asa? Ei bine, daca era o ispita diavoleasca, s-a risipit de la sine, iar daca era Domnul, Acesta sigur nu s-a suparat!” Lectia este de doua ori fundamentala: relatia personala cu Dumnezeu si Sfintii Sai presupune pe de o parte un regim de existenta in care minunea si transfigurarea materiei sunt posibile, iar pe de alta parte indeamna la trezvie, adica la luciditate si discernamant. In buna logica duhovniceasca, Dumnezeu ne castiga increderea nu demonstrand puterea Lui – cati dintre cei vindecati de Hristos i-au fost si recunoscatori?! –, ci indemnandu-ne sa ne descoperim propria putere de a parasi pacatul, de a alege virtutea, de a ne transforma, ca prin minune, iar nu prin „vraji”, viata si de a ne agonisi deja in istorie arvuna mantuirii.

In fine, nu este mai putin adevarat ca, din pacate, unii slujitori ai altarelor, pentru a castiga notorietate si nu numai, au tendinta de a suspenda granita dintre magie si minune, dintre preotie si samanism. Profitand, asemeni vrajitoarelor, de starea sufleteasca tulbure a unora si de suspendarea ratiunii religioase, astfel de preoti „vestiti” sugereaza ca ar fi in posesia unor daruri unice, insinuand un raport privilegiat cu Dumnezeu. Contrar logicii filocalice, potrivit careia darurile duhovnicesti se tainuiesc, adica nu se pun pe cartea de vizita, „pravilarii” sunt exemple tulburatoare ale imposturii spirituale. Chiar daca prin ei lucreaza Duhul Sfant, dat la Hirotonie, maniera in care se manifesta personal reprezinta, in ultima instanta, o grava luare in desert nu numai a numelui lui Dumnezeu si a Sfintilor Sai, dar si a lucrarii Creatorului in lume. Iata de ce, condamnand vrajitoria propriu zisa, precum vedem in canoane, Biserica nu este mai putin aspra fata de laicii si clericii care se comporta vrajitoreste, amestecand pe cele sfinte cu cele impure. Pentru ca, in cele din urma, despre aceasta este vorba: a fi sau a nu fi in intregime al lui Hristos.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.

Despre autor

Radu Preda Radu Preda

Senior editor
86 articole postate
Publica din 08 Decembrie 2016

10 Iunie 2013

Vizualizari: 2860

Voteaza:

Vraji, vrajitoare, vrajeli 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE