[tricesimusquintus]

Deși s-au dat suficiente răspunsuri la problema aceasta spinoasă a nemuririi sufletului, observ că există încă suficiente nelămuriri. Obsesiv se repetă aceleași așa-zise argumente în sprijinul acestei teorii străine Scripturii. Consider că ar trebui să repetăm și noi argumentația biblică mai în amănunt.

Desigur, ar trebuie să începem cu raportul creaţiei biblice aşa cum este el descris în Scriptură. Scripturile conţin o singură relatare a modului în care Dumnezeu a adus la viaţă pe Adam, iar aceasta este descrisă în Geneza 2,7 (Am să folosesc de data aceasta o sursă neutră: Septuaginta, vol. 1, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, pagina 119, Iaşi 2007)
„Dumnezeu a plăsmuit omul – praf din ţărână – i-a suflat în faţă suflare de viaţă şi omul a devenit suflet viu.”

Mai înainte de a merge mai departe este foarte important să înţelegem, sau să alegem, cum vom interpreta textele pe care le vom analiza din Scriptură. Cunoaştem că din punct de vedere al gândirii noi suntem influenţaţi de gândirea greacă, iar această influenţă a afectat, -așa cum am arătat într-o postare anterioară- şi gândirea teologică creştină. Se poate pune întrebarea: când studiem textele biblice le gândim prin prisma dualismului grecesc şi a filosofiei greceşti, sau ne apropiem de ele prin modul de gândire iudaic, aşa cum a funcţionat în vechime? Putem să vedem foarte bine sistemul de gândire iudaic în această problemă făcând apel la sursele de informare existente astăzi. Ce facem cu textele Scripturii, le luăm aşa cum sunt scrise acolo, făcând o exegeză onestă pe text, sau le trecem prin sisteme filosofice greceşti de gândire? Ce este suflarea de viaţă care i-a fost dată omului? Ce este sufletul viu? Dar spiritul?
Cuvântul ebraic “neshamah ” este tradus în limba română prin suflare de viaţă. Citind pasajul din Geneza 2:7 putem înţelege că omul a devenit viu doar după ce Dumnezeu i-a suflat în faţă (în nări, spun alte traduceri) suflare de viaţă. Această părere poate fi verificată cu afirmaţia pe care o face Iov: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33: 4 Cornilescu), iar Septuaginta spune: „Duhul dumnezeiesc e cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic mă învaţă ” . Tot Iov afirmă următoarele: „... cu adevărat, cât timp suflarea se mai află-n mine şi duh de la Dumnezeu îmi va mai străbate prin nări, nu vor rosti buzele mele nelegiuiri, nici sufletul meu nu va chibzui nedreptăţi„ (Iov 27: 3-4). Conform versetului analizat din Geneza, omul a fost „modelat” din ţărâna pământului şi apoi Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă [neshamah]. Acesta este momentul, spune Scriptura, în care omul devine un suflet viu. Ce fel de suflet era înainte de primirea suflării de viaţă? Cuvântul tradus în limba română prin suflet este cuvântul ebraic „nephesh” , care în cultura ebraică avea nenumărate înţelesuri. Astfel, ”nephesh” înseamnă viaţă, persoane, sânge, minte, inimă, creatură, dorinţă, apetit, sine, plăcere, respiraţie, dorinţă, sufletul este locul emoţiilor şi a personalităţii. Unele dintre aceste aspecte poate ar trebui analizate individual, că observ existența anumitor confuzii...

Se afirmă că „suflarea de viaţă” ce i-a fost suflată omului în faţă (nări) este sufletul nemuritor cu care omul a fost înzestrat(aceasta ar fi cea mai mare confuzie). Această afirmaţie nu are suport în literatura biblică deoarece niciunde în Scriptură nu se vorbeşte despre „suflarea de viaţă” ca fiind identificată cu sufletul nemuritor. Am amintit mai sus versetul din Iov 33: 4 „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă”; atunci când Iov foloseşte cuvântul duh el spune „ruach”, iar când foloseşte suflarea de viaţă spune „neshamah”. Paralelismul dintre cele două arată că ele sunt folosite interschimbabil. Acest fapt se datorează faptului că pentru că ambele se referă la darul vieţii oferit de Dumnezeu. Posedarea „suflării de viaţă” nu conferă omului mortalitate, şi ea însăşi nu este o entitate nemuritoare care poate trăi separat de trup.
Jewish Encyclopedia spune că sufletul [nephesh], este numit în literatura biblică şi „ruah”(în general tradus „spirit” în limba română), şi [neshamah], suflare de viaţă. Observăm că uneori doi termeni diferiţi (pentru noi), pot identifica amândoi acelaşi lucru în esenţă, dar diferiţi în însemnătate. Acest fapt se datorează concepţiei holistice a evreilor faţă de natura omului. Conform „The Jewish Encyclopedia”, dacă vorbim despre suflarea de viaţă, [neshamah], vorbim de spiritul (duhul) care „acţionează” în corpul omenesc, când vorbim de suflet, [nephesh], vorbim despre asocierea spiritului (a suflării de viaţă) cu corpul, iar spiritul în mod simplu „ruah” indică forma elementară. Observăm din aceasta că evreii în comparaţie cu grecii, vedeau foarte diferit natura omului. Ceea ce au înţeles ei din raportul biblic al creaţiei nu este că omul a primit un suflet, ci că omul a devenit un suflet. Ceea ce a fost introdus în faţa (nările) omului la creaţie, nu a fost o entitate inteligentă, nemuritoare şi care poate trăi separat de trup, ci a fost un principiu de viaţă, care vine de la singurul care are nemurirea, Dumnezeu. După ce trupului i s-a dat acest principiu, el a devenit un suflet viu. Ideea sufletului care poate exista separat de trup, ideea că ar exista un astfel se suflet este de origine păgână şi a fost preluată de către evrei prin schimbarea gândirii sub influenţa perşilor şi a grecilor.

Formându-ni-se gândirea prin prisma dualismului grecesc putem vedea în textul din Geneza 2:7 ceea ce el nu spune, dar atunci când studiem scrierile biblice, trebuie să le vedem aşa cum au fost văzute ele prin prisma holismului evreiesc. Moise nu afirmă în această descriere a creţiei omului că omul ar fi primit de la Creator un suflet viu, ci spune foarte clar că omul a devenit un suflet viu. Pentru evrei omul nu este altceva decât o fiinţă care își are existenţa în suflare, în suflet, în spirit, în acel principiu de viaţă pe care creatorul l-a dat omului.

Tertulian, de exemplu, credea că acesta este momentul în care omul primeşte spiritul, inteligenţa, devenind asemenea lui Dumnezeu, iar Augustin, Irineu şi Sf. Ioan Gură de Aur credeau că acesta era momentul în care omul a primit sufletul. Tertulian are o interesantă teorie a sufletului. Sufletul e născut din suflarea lui Dumnezeu, e nemuritor, material, cu formă, simplu în substanţa sa, înţelept prin sine, mişcându-se in chip variat, înzestrat cu hotărâre liberă, expus accidentelor, schimbător prin fire, raţional, suveran, divinitoriu, revărsându-se deodată. Sufletul e material pentru că, potrivit cunoscutei teorii a lui Tertulian, materialitatea este condiţia existenţei; ceea ce nu e alcătuit din materie, nu există. Tertulian este primul scriitor creştin care introduce în teologia creştină ideea iadului (grecescul hades), focului veşnic, rugăciunea pentru morţi. O asemănare izbitoare cu dualismul grecesc şi filosofia grecească.

Aș putea rezuma rezuma cele spuse până acum în următoarea schemă rezultată din citirea textului din Geneza 2:7.

......................OMUL (SUFLETUL VIU) = ŢĂRÂNĂ + SUFLARE DE VIAŢĂ..................

Acesta este raportul creaţiei. Omul nu are suflet, omul este un suflet. Acest aspect scoate foarte puternic în evidenţă diferenţa dintre felul în care evreii înţelegeau natura omului şi felul în care o percepeau grecii. Evreul vechi nu gândea ca grecul. Gândirea lui biblică nu îi permitea să gândească greceşte. Pentru viaţa lui vorbea Dumnezeu. Dacă pentru greci sufletul era o unire a două lumi, aceea a sufletului şi a trupului, pentru evreul Scripturii omul era ţărână, animată de suflarea lui Dumnezeu. Această ţărână, animată de Spiritul lui Dumnezeu devine un suflet viu.

Aș încheia această analiză asupra creării omului concluzionând totul cu două pasaje, primul din „Encyclopaedia Judaica”, iar cel de al doilea din „Britannica Encyclopaedia”, amândouă foarte relevante pentru noi. Pasajele reprezintă o parte din definiţia care se dă noţiunii de „suflet” în ambele enciclopedii.

„Suflet - In Biblie
Personalitatea a fost considerată ca un întreg în perioada biblică. De aceea sufletul nu era perceput cu totul distinct de trup. În ebraica biblică cuvintele neshamah şi ru’ah înseamnă amândouă „respiraţie” şi nefesh se referă la persoană sau chiar trupul.” (Encyclopaedia Judaica, Keter Publishing House Jerusalem Ltd, a patra publicare 1978, vol. 15, pagina 171)

“Se pare că evreii din vechime aveau un concept despre suflet, dar nu-l separau de corp, deşi scriitorii evrei de mai târziu au dezvoltat mai departe ideea de suflet. Referinţele din Vechiul Testament sunt asociate de conceptul de respiraţie şi nu creează nici o diferenţă între sufletul eteric şi corp. Conceptul creştin al dihotomiei corp-suflet se trage de la vechii greci şi a fost introdus în teologia creştină la o dată timpurie de Grigore de Nisa şi Sfântul Augustin.” (The New Encyclopaedia Britannica, 1995 Encyclopaedia Britannica INC., Chicago, London, Paris, vol. 11. pag. 25)

Consider că comentariile sunt de prisos...