[tricesimusseptimus]

Până acuma m-am concentrat asupra aspectelor legate de modul în care Dumnezeu a creat omul şi animalele şi am ajuns la concluzia că omul este un suflet viu şi nu este înzestrat cu o entitate care poate trăi conştient după moartea lui. De asemenea am putut vedea că prin suflet evrei înţelegeau nu numai persoana, (sufletul viu), ci ei defineau sufletul ca loc al emoţiilor şi al stărilor sufleteşti. Această gândire holistică diferă foarte mult de gândirea dualistă greacă despre care vă tot spun.

În continuare încerc să pătrund puţin mai adânc în gândirea holistică ebraică, fără a avea însă pretenţia că voi spune totul despre acest subiect.

Modul în care Scripturile evreieşti îl vedeau pe Dumnezeu, felul în care era privită natura omului şi lumea sunt foarte diferite de ceea ce putem găsi în cultura greacă. Credinţa fundamentală a evreilor că Dumnezeu este Creatorul nostru, că lumea şi oamenii sunt creaţia Lui, că omul a fost creat pentru a fi un suflet viu, este în opoziţie totală faţă de gândirea greacă care vede că lumea materială este o sferă a răului, iar trupul este o închisoare a sufletului. Pentru evrei Dumnezeu nu era doar o fiinţă supremă, ci era un Dumnezeu personal care Se descoperea omului, Dumnezeul evreilor nu era o fiinţă abstractă ci una care poate fi înţeleasă, urmată şi ascultată. Evrei îşi legau existenţa de existenţa lui Dumnezeu. El a fost cel care i-a creat şi El este cel ce le dă viaţă. Astfel, evreii se înţelegeau pe sine în lumina descoperirilor lui Dumnezeu.

Noi suntem din punct de vedere intelectual robi gândirii greceşti. Modul nostru de gândire este structurat practic pe tiparele lăsate de Aristotel, Platon, Socrate şi alţii. Şi este foarte dificil pentru noi să gândim diferit de cum am făcut-o până acuma, din acest motiv se şi lungeşte acest topic. Este dificil să scăpăm de aceste tipare şi să gândim în modul evreiesc. Dar, pentru subiectele care au de-a face cu Scriptura, aşa cum este şi cazul subiectului din aceast topic, trebuie să o facem, pentru că în această chestiune Scriptura are ultimul cuvânt, nu gândirea filosofilor greci!

Astfel trebuie să vedem cum mai era percepută natura umană în cultura evreilor. Să analizăm câteva aspecte legate de felul în care evreii înţelegeau rolul inimii în viaţa lor şi în relaţia cu Dumnezeu, iar apoi să identificăm locul spiritului în gândirea poporului evreu.

Am amintit că gândirea poporului evreu era concentrată în jurul învăţăturilor Scripturii şi relaţiei lor cu Dumnezeu. Creatorul l-a făcut pe om din ţărâna pământului (acum avea doar trupul), i-a suflat în nări suflare de viaţă şi trupul a devenit un suflet viu, un om, o persoană. După ce l-a creat pe om, Scriptura concluzionează că totul era bun. Aici se vede diferenţa între gândirea dualistă greacă asupra faptului că sufletul este în trup ca într-o închisoare şi cea ebraică, care vede în trupul din ţărână, animat de principiul de viaţă, un suflet viu. De asemenea Scripturile nu ne spun că trupul omului este rău, aşa cum susţine filosofia grecească a lui Platon (care susţinea ideea că materia este rea). În raportul Genezei toate erau bune, materia din care omul a fost făcut a fost bună, sufletul viu care a rezultat în urma primirii „suflării de viaţă” a fost bun. Ceva s-a stricat în momentul în care păcatul a pătruns în lume, o idee cu totul diferită de toate celelalte concepţii.

În Scripturile ebraice inima ocupă un loc foarte important. Ea este organul vieţii, iar pentru a descrie natura umană Scripturile ebraice folosesc foarte mult inima. Pentru evrei inima este locul în care se realizează legătura cu Dumnezeu, este izvorul de viaţă, este un leac pentru om dacă este „bună”, dacă nu, usucă oasele, este sursa energiilor fizice, emoţionale şi intelectuale. În ea se manifestă teama, fericirea, durerea. Ea determină caracterul şi personalitatea individului. Aceste trăsături ale inimi sunt foarte identice cu trăsăturile pe care Scripturile le alocă sufletului. Inima poate fi veselă, supărată, îngrijorată, curajoasă sau descurajată. Sufletul este neliniştit, are sentimente, urăşte sau iubeşte după caz, sufletul caută pe Domnul, tânjeşte de dor, se întristează, etc.
Alte caracteristici ale inimi sunt acelea în care inima este centrul inteligenţei, inima este ceea care caută ştiinţa, Solomon cere de la Dumnezeu o inimă capabilă să judece poporul. Cu inima o persoană gândeşte, caută, înţelege cunoaşte, meditează. Inima este centrul voinţei şi al vieţii morale. Ea poate plănui lucruri rele şi bune. Toate aceste caracteristici enumerate se regăsesc în Scripturi şi la suflet, şi la om.

Aceasta se datorează faptului că vederea ebraică asupra naturii omului era foarte diferită de cea grecească, cu care noi astăzi suntem obişnuiţi. Ceea ce se spune despre inimă se poate spune şi despre suflet. Scriptura nu face distincţii radicale între variatele aspecte care au legătură cu o individualitate. Faptul că multe din caracteristicile inimii se regăsesc la suflet nu trebuie să ne surprindă, tocmai datorită acestei percepţii asupra naturii umane pe care o aveau evreii. Scripturile ebraice văd natura umană ca o unitate. Vederea grecească era însă caracterizată de dihotomie. Trupul şi sufletul nu sunt duşmani. Trupul este materie, sufletul este rezultatul animării, de către principiul de viaţă a trupului. Omul este un suflet viu. Sufletul nu este în trupul omenesc ca într-o temniţă, el nu este nemuritor, ci este omul. Dihotomia trup-suflet nu a fost prezentă în Scripturile oamenilor lui Dumnezeu. Unitatea funcţională a individului dată de activitatea sufletului, corpului, inimii neagă cu vehemenţă dualismul grecesc. Funcţiile naturii umane, cele spirituale şi morale, pe care dualismul le leagă de suflet, sunt atribuite în gândirea ebraică şi inimii. Suficient de clar pentru a vedea că ceea ce Enciclopedia Iudaică afirmă despre identificarea sufletului cu persoana omului este corect. Reamintesc:

„Suflet - In Biblie
Personalitatea a fost considerată ca un întreg în perioada biblică. De aceea sufletul nu era perceput cu totul distinct de trup. În ebraica biblică cuvintele neshamah şi ru’ah înseamnă amândouă „respiraţie” şi nefesh se referă la persoană sau chiar trupul.”

(Encyclopaedia Judaica, Keter Publishing House Jerusalem Ltd, a patra publicare 1978, vol. 15, pagina 171)