Imi suna foarte cunoscut acest mod de a gandi, este de altfel ceva asemanator cu ceea ce gandeam si eu atunci cand eram crestin.
Dar va rog sa observati in primul rand un lucru : acesta nu este un argument ca ar exista dumnezeu, e mai curand o justificare utilitarista a religiei si credintei in divinitate, este adica util omului sa creada ca exista cineva acolo sus ca sa aibe un sens viata lui. Ceea ce nu inseamna implicit ca si exista cineva acolo sus.
Dar mergand mai departe, va spun ca nu sunt de acord cu dumneavoastra in acest punct. Ceea ce spuneti dumneavoastra imi suna a ceva de genul : daca nu exista ceva etern in afara vietii, ceva care sa garanteze viata si sa ii confere un sens superior, atunci viata nu are sens, putem doar sa construim idoli.
Eu va spun ca viata are sens, mai exact are sensurile pe care i le dam fiecare din noi. Iar in firul gandurilor dumneavoastra gasesc mai curand un rationament nihilist in raport cu viata. Devalorizati viata, o reduceti la nimic pentru simplul motiv ca nu e asa cum doriti sa fie, in cazul de fata pentru simplul motiv ca nu exista acel sens superior pe care l-ar conferii divinitatea.
E un noroc pur ca ne-am nascut, nu e scris nicaieri ca ar fi trebuit sa ne nastem, sunt probabil miliarde de altii care nu s-au nascut si nimeni nu isi va putea pune vreo intrebare in ceea ce ii priveste. Viata este inapreciabila, dar nu un dar divin, ci un rod al intamplarii, intamplare ale carui mecanisme si profunzimi raman insondabile pentru mintea omeneasca.
Iar a devaloriza viata aceasta, singura de care putem fi siguri, singura pe care putem paria, a o devaloriza in favoarea unei presupuse vieti viitoare inseamna in viziunea mea a nu traii in masura propriilor posibilitati, inseamna a traii doar pe jumatate.