Citat:
În prealabil postat de ingerul_pazitor
buna dragii mei
am o mare suferinta in suflet si anume: eu mereu imi cer iertare si cand gresesc si cand nu, insa eu mereu pic de proasta iar ceilalti isi pastreaza cu demnitate respectul.
eu nu mai inteleg nimic din religia asta, care e treaba cu umilinta ca vad ca daca o aplic in afara de faptu` ca eu sunt cea care sufar si mi se inchide usa in nas, nu am nimic de castigat....  |
daca iti ceri iertare pt o fapta gresita, arata ca ai putere de discernamant, taria sa iti recunosti (identifici si accept / asumi greseala si consecintele ei) samd
daca iti ceri iertare pt o fapt ainteleasa de altii ca gresita, tu facand asta de dragul bunei intelegeri intre ce/cu cei din jurul tau) esti facatoare de pace. Nu prea inteleg ce inseamna "ceilalti isi pastreaza cu demnitate respectul". Nu, ei isi pastreaza iluzia ca stiu, pot, continua sa fie de fapt slabi sufleteste (mai ales daca dau vina pe altul).
Ce are de a face umilinta cu toate acestea? Nu stiu nici eu prea bine diferenta intre smerenie si umilinta; deocamdata vad smerenia ca atitudinea omului realizat material, spiritual,a omului a carui viata e doldora de roade si care zice " asa mi-a dat Dzeu sa fac" sau " ale Tale dintre ale Tale", neluand nici un merit din preaplinul roadelor.
Eu as zice ca ar trebui sa te uiti catre cine faci gestul de asumare a vinei: unii pot sa invete ceva din exemplul tau dar in fata altora tu ar trebui sa fii cea care invata sa isi apere punctul de vedere prezentand cu dragoste, cal si intelepciune faptele asa cum tu le vezi.
Nu exista o atitudine unica pe care sa o aplici tuturor, ci ttrebuie sa iti adaptezi felul de a comunica in functie de "auditoriul".
Intelepciune tuturor.