[Mihailc]

Ateii îmi provoacă şi acum numeroase perplexităţi. Cum ar fi faptul că îi caută mereu pe credincioşi să vorbească cu ei şi să-şi exprime diferenţa specifică, ba mai mult, fac din ateismul lor un soclu pe care se urcă să-şi fluture presupusa superioritate, altfel nu-mi explic cum de pierd ei atâta vreme cu noi, nişte închipuiţi (în opinia lor). Ce miză are un astfel de comportament?
De ce faci blog ca să-ţi declari ateismul dacă eşti convins de faptul că credinţa e oricum o sminteală şi nu vrei să ai de-a face cu ea? De unde atâta energie pentru polemică, construit argumente, deconstruit argumentele altuia, dacă ai ajuns la concluzia că eşti un mamifer emancipat şi n-ai ce să-i faci?

Eu ştiu că un credincios discută cu un necredincios, spre binele celui din urmă. Atunci ce "bine" urmăreşte un ateu când vrea cu tot dinadinsul să-l scoată pe credincios din credinţa lui ca să ajungă cum spunea psalmistul: "Nebunul zice în inima lui: nu este Dumnezeu"?
Ce rost are să faci un forum unde să te bucuri cu alţii că viaţa ta n-are niciun rost?