[neica_nimeni_altul]

În prealabil postat de ioanna

Eu vreau sa caut o eclipsa de soare dimineata, am un feeling ca umbra lunii ar trebui perceputa spre nord-vest la rasaritul soarelui. (ma uitam pe istoricul eclipselor) btw, ce spui tu tot nu demonstreaza ca pamantul e un punct fix

sunt doua fenomene care se pot explica strict d.p.d.v geocentric si anume umbra lunii la eclipsa si umbra gnomonului la ecuator:

http://www.hexaimeron.ro/Cosmologie/...e.html#eclipsa
http://www.hexaimeron.ro/Cosmologie/...ie.html#admin2

Sa vedem insa cum demonstreaza Aristotel ca Pamantul este fix:

Despre poziţie nu toţi au aceeaşi părere, ci cei mai mulţi, toţi câţi afirmă („...precum Empedocle, Anaximandru, Anaximene, Anaxagora, Democrit şi Platon...”) că întreg cerul este limitat, spun că este aşezat în centru, contrar a ceea ce spun filosofii din Italia, numiţi pitagoricieni. Într-adevăr, ei afirmă că în centru se găseşte focul, iar Pământul, fiind unul dintre astre şi fiind purtat circular în jurul centrului, produce noaptea şi ziua.

În plus, ei construiesc un alt Pământ, opus acestuia, pe care-l denumesc cu numele de Antipământ, căutând să obţină teoriile şi cauzele nu în raport cu faptele observate, ci să aranjeze împreună faptele observate, antrenându-le şi forţându-le în raport cu anume teorii şi păreri ale lor (sistemul cosmologic pitagoreic, de regulă atribuit lui Philolaos - aprox. 470-400 î.Hr. - sau autorilor anonimi, avea în centru focul, pe orbita cea mai apropiată se mişca Antipământul, urmând apoi Pământul, Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn, iar la sfârşit sfera stelelor fixe.

Sistemul celor 9 planete, începând cu Antipământul, forma, împreună cu sfera stelelor fixe, numărul 10 care, potrivit doctrinei pitagoreice, era numărul perfect - suma primelor patru. Ideea că numărul 10 este numărul perfect al corpurilor cereşti a dus la inventarea Antipământului, de neobservat undeva pe cer şi care, spuneau pitagoreicii, este invizibil nouă fiind opus Pământului.

Dar şi mulţi alţii vor fi de acord că Pământului nu trebuie să-i fie atribuit locul din centru, căutând convingerea nu din faptele observate, ci mai mult din raţionamente. Într-adevăr, celui mai nobil lucru, presupun ei, îi aparţine cel mai nobil loc, iar focul este mai nobil decât pământul şi limita decât intervalul; dar extremitatea şi mijlocul sunt limite (în interiorul unei sfere), astfel că, judecând prin analogie plecând de la acestea, ei presupun că în centrul sferei nu este situat Pământul, ci mai degrabă focul („Dintre corpuri, focul este cel mai nobil, iar celui mai nobil dintre corpuri îi aparţine în mod propriu cel mai nobil dintre locuri”.)

În plus, pitagoricienii cel puţin, şi din cauză că partea cea mai importantă a universului trebuie să fie cel mai bine conservată, iar centrul este în acest fel, numesc focul care se află în acest loc cetatea lui Zeus („Philolaos spune că există un foc în centru şi îl numeşte inima întregului, casa lui Zeus, mama zeilor, altarul, susţinătorul şi măsura naturii”), ca şi cum centrul ar fi definit într-un singur fel, iar centrul mărimii şi al lucrului ar fi şi centrul naturii...

Antinomia. Există, într-adevăr, multe feluri în care se vorbeşte despre mişcarea şi repausul Pământului. Există deci o dificultate (dificultatea de a concepe Pământul în repaus) care revine în mod necesar tuturor, căci numai o inteligenţă prea superficială poate să nu se mire pentru ce o mică bucată de pământ, ridicată în aer şi lăsată liberă, se mişcă şi nu poate să rămână pe loc... dar întreg Pământul, dacă este ridicat în aer şi lăsat liber, nu se mişcă. Cu toate acestea o greutate atât de mare rămâne imobilă...

Noi să arătăm mai întâi dacă Pământul este în mişcare sau este fix, căci, precum am spus, unii (pitagoricienii) îl fac să fie unul dintre astre, alţii, care-l aşează în centru (Platon, Timaios), afirmă că este balansat şi mişcat în jurul axei centrale. Dar, că amândouă teoriile sunt imposibile, dacă într-adevăr se mişcă, fiind fie în afara centrului, fie în centru, este evident când se consideră, drept punct de plecare, că este necesar ca el să se mişte forţat prin această mişcare... În plus, tot ceea ce se mişcă prin deplasarea circulară se observă că este în regresie şi mişcat cu mai mult de o singură deplasare, afară de prima sferă, încât şi Pământul, fie că se mişcă în jurul centrului, fie că rămâne în centru, este necesar să se mişte prin două deplasări.

Dar, întâmplându-se aceasta, este necesar să se producă mutarea (πάροδος - deplasare, mutare - se referă, probabil, la deplasarea laterală a punctelor de răsărit şi de apus ale stelelor fixe) punctelor răsăriturilor şi schimbări ale direcţiei astrelor fixe. Or nu se observă producându-se acest lucru, ci totdeauna aceleaşi astre răsar şi apun în aceleaşi locuri ale Pământului.

Intre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară Soarele urcă de la ecuator către tropicul Cancerului, coboară spre ecuator între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, apoi de la ecuator spre tropicul Capricornului până la solstiţiul de iarnă, pentru a urca din nou către ecuator între solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară; dacă, deci, axa de rotaţie a Pământului ar fi identică cu axa de rotaţie a celorlalte planete, atunci stelele fixe ar avea aceleaşi mişcări ca ale Soarelui şi celorlalte planete şi, prin urmare, nu ar răsări şi nu ar apune în aceleaşi locuri ale orizontului. Dar observaţia infirmă acest lucru, deci Pământul este nemişcat.