Au ajuns in strada din varii motive. Multi erau deja bolnavi, mai mult sau mai putin sever, inainte sa ajunga in strada, unii au fugit tocmai in cautarea unei solutii la infernul de acasa (parinti alcoolici, batai etc.).
Pentru multi dintre ei strada e o alternativa convenabila. Isi gasesc un echilibru, se integreaza in grupuri cu ierarhie, reguli, obligatii si drepturi...
Pentru unii e mai greu, unii nu rezista si mor din variate cauze (boala, crima).
Pentru cei dispusi sa accepte ajutor exista din pacate doar cateva solutii, pe care le consider insuficiente.
Apoi, pe langa centrul amintit, din Grozavesti, am aflat ca mai exista un centru de servicii (masa, gazduire peste noapte, consiliere, plasare in scoala sau oferirea unui loc de munca) langa statia de metrou Republica, la Poarta 4 Faur. Acolo merge uneori baiatul de care pomenisem mai devreme.
Cat priveste primirea lor in casa, eu unul am doua experiente delicate. Asa s-a intamplat, poate nu m-am priceput sa fac ce era mai bine. Prima data nici nu am reusit de fapt sa il gazduiesc deoarece au sarit vecinii, mai ales vecinele, si au facut un taraboi ... De atunci ma suspecteaza ca as fi un vecin rau, le par foarte dubios (mai ales cand imi creste barba cam mult...), m-au taiat de pe lista oamenilor respectabili.
A doua oara am avut necazuri pentru ca omul meu s-a facut repede stapan peste lucruri, m-a eliminat de la computer si altele... Un pic m-am amuzat, i-am gasit scuze, a fost acceptabil. Stiam si eu cand l-am gazduit ca nu va fi chiar o mare fericire... Dar a fost rau cand m-am trezit cu icoanele puse pe jos, cu fata spre pamant... Asta m-a surprins tare de tot, nu am stiut ce sa ii spun, ce sa fac... Am sters-o in camera mea si am stat treaz pana dimineata... Desigur, nu erau acasa copiii si sotia, asa ca trec intamplarea aceasta la capitolul "cand pisica nu-i acasa..." :)
Tind sa fiu de acord, ca strategie de abordare, cu Ana-Maria. Daca ar fi dupa inima mea, i-as primi desigur... totusi mai sunt si vecinii si alte piedici... Cel mai bine cred ca e sa sprijinim, in vreun fel sau altul (de pilda prin donatii sau prin participarea la programele lor de instruire) institutiile care se ocupa de ei cu mijloace mai puternice.
Si desigur, sa ne purtam crestineste cu ei, sa ne rugam pentru acesti oameni... Cu siguranta au mare nevoie.
E dificil uneori sa convietuim cu ei, nu sunt tocmai gentlemani, dar daca lor nu le putem cere foarte multe, noua ne putem cere un efort sufletesc, in primul rand.
Dumnezeu sa ne ocroteasca, pace tuturor!