Pentru că m-ai „invocat”, mă bag şi eu, însă mă simt cam încurcat, mai ales că nu stau prea bine în privinţa cunoştinţelor teologice, cum poate am reuşit să dau impresia. De altfel, eu am propus subiectul ca să aflu răspunsuri, ca să mă dumiresc eu însumi cât de cât.

Dar o să încerc să spun şi eu ceva, ca să nu tac.

Particularitatea tainei căsătoriei cred că este tocmai faptul că e Hristos prezent în ea. Că cei doi sunt uniţi în Hristos, că nu mai sunt doar ei doi, ci e şi Domnul, şi prin asta formează o mică biserică. Şi bine este ca ei să nu uite niciodată Cine îi uneşte.

Iar prezenţa aceasta a Lui şi conştiinţa acestei prezenţe pe care soţii o au le sfinţeşte legătura, iubirea, integral - trup, suflet şi duh, armonizându-le astfel încât să nu mai fie despărţite între ele şi să nu mai aibă nevoi, chemări, pofte antagonice, ci toate supunându-se, în dragoste şi smerenie, lui Dumnezeu.

Mai cred că este taină şi pentru că în ea este o deschidere către taina celuilalt, pe care n-o epuizezi niciodată dacă rămâi viu, dacă relaţia rămâne vie, dacă întotdeauna te preocupă durerile şi bucuriile lui, dacă toate le împărtăşeşti cu el, dacă trăieşti cu adevărat şi prin el. Dacă „a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt” (cum spunea părintele Galeriu, dar parcă cita pe cineva), iar în celălalt este Hristos (şi tu ştii asta), atunci el îţi devine interior ţie şi tu lui, Hristos îţi devine interior ţie şi tu Lui.

Păcatele în căsnicie le simţi concret, atunci când îl răneşti pe celălalt şi sufletul i se strânge, i se închide, lăsându-te singur şi lipsit de har. (Aş îndrăzni să spun că fiecare persoană, după chipul lui Dumnezeu fiind, emană un „har”, o energie a prezenţei şi iubirii sale către ceilalţi)
Poţi înţelege (şi simţi) în felul ăsta, prin analogie, ce este iadul, dacă ai refuzat iubirea lui Dumnezeu, dar şi ce este Împărăţia, dacă te-ai străduit din răsputeri să te lepezi de toate răutăţile, egoismele, meschinăriile, patimile, ca să poţi iubi. Pentru că în celălalt, în iubirea şi atenţia lui pentru tine, e însuşi Hristos, şi atunci când nu poţi face o jertfă de sine ca să-l iubeşti, te desparţi de El, ieşi din dragostea Lui.

Cred că în căsnicie poţi vedea clar, dacă eşti sincer cu tine însuţi, cam cum stai cu păcatele şi patimile, cam cât te lasă ele să iubeşti, de câtă jertfă de sine eşti în stare.

Poate ce am scris aici nu răspunde întrebărilor voastre, pe care poate nu le-am înţeles prea bine. Dar chiar şi despre „Sărutul” lui Brâncuşi, că tot v-aţi referit la el, mie nu mi se pare că acolo este doar trup. Din contră, cred că dacă ar fi fost doar atât, aia n-ar fi fost o operă mare. Acolo e cuprinsă, într-o piatră (care sfidează trecerea timpului), perfecţiunea unei comuniuni totale.