Fallen, ridici nişte probleme la care nu mai ştiu ce să spun, aşa de grele le găsesc. Însă, deşi am spus mai înainte că trebuie să ne purtăm crucea, că e mântuitoare, nu cred, totuşi, în fatalitate, nici în căsnicie, nici în afara ei.

Nu ne mântuim noi pe noi înşine, nu trebuie să ne răscumpărăm noi păcatele (asta a făcut-o Hristos), nu trebuie ca viaţa să fie un chin dacă am trăit o vreme în păcate, iar Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască, urmărindu-ne la tot pasul să ne pună pe umeri o cruce pe care să n-o putem duce.

Cazul pe care l-ai descris m-a dus cu gândul la femeia samarineancă. Gândeşte-te că 5 bărbaţi avusese, iar Domnul stătea de vorbă cu ea (El fiind cel care o provoacă la discuţie, cerându-i apă), pentru că avea mintea deschisă, pentru că vroia cu adevărat să înţeleagă. Cred că nu e nevoie decât de pocăinţă pentru a ne uni cu Hristos şi a ne mântui.

Chinurile care există uneori în viaţa de familie cred eu că sunt din cauză că ne trăim viaţa doar la nivel sufletesc, firesc, lumesc. Însă oricât de dureroasă ar fi neînţelegerea cu soţul (soţia), ratarea căsătoriei sau imposibilitatea de a ne găsi un soţ după sufletul nostru, ne putem mântui şi fără asta, putem găsi, adică, adevărata fericire, netrecătoare. Însă este nevoie de linişte sufletească pentru asta, pe care e greu sau imposibil s-o păstrăm într-o viaţă zbuciumată.