[catalin2]

Un articol al Mitropolitului Ierotheos Vlachos despre teologia neo-patristica, post-patristica si contextuala: http://www.pemptousia.ro/2012/08/%e2...i-contextuala/
"Consider, aşadar, că sintagmele teologie „neo-patristică” şi „post-patristică” au fost create în cadrul unei astfel de perspective. La început, cu timiditate, a apărut termenul „neo-patristic”, în sensul că textele Părinţilor nu trebuie doar repetate, ci „duhul” lor trebuie localizat şi transpus în conjuncturile vremii noastre, adică să fie cercetat modul în care ar fi vorbit Părinţii despre chestiunile contemporane [nouă].
În ciuda bunelor intenţii ale unora, este un lucru cu totul periculos, pentru că, în realitate, întreaga teologie patristică este subminată în momentul în care oameni pătimaşi încearcă să transpună „duhul” Părinţilor în epoca lor. Un transfer autentic presupune oameni care deja au aceeaşi cunoştinţă empirică sau sunt măcar familiarizaţi cu ea.
Apoi a apărut expresia teologie „post-patristică”, considerându-se că Părinţii nu ne mai sunt necesari, căci ei au trăit în alte vremuri, au abordat alte probleme, au avut alte întrebări ontologice şi cosmologice, „o cu totul altă viziune asupra lumii” şi, în consecinţă, ei nu mai pot veni în ajutorul epocii noastre.
Cred că teologia „neo-patristică” şi „post-patristică” sunt reminiscenţe ale unui punct de vedere care consideră că teologia patristică a avut o valoare semnificativă pentru epoca ei, iar mai târziu, teologia scolastică apuseană i-a devenit superioară, în vreme ce teologia expusă de teologii contemporani o întrece şi pe cea patristică, şi pe cea scolastică.

O astfel de perspectivă constituie, însă, o torpilă la adresa teologiei ortodoxe, pentru că înglobează ideile eretice a Revelaţiei progresive a Adevărului de-a lungul vremii şi a adâncirii Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, în vreme ce învăţătura ortodoxă subliniază limpede faptul că „tot adevărul” s-a descoperit, deplin, în ziua Cincizecimii. Astfel, nu există o adâncire a Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, nici vreo arătare progresivă a Adevărului, ci doar formularea de către Biserică a Adevărului „odată descoperit”, în funcţie de problemele vremii.
La apariţia aşa-zisei teologii neo-patristice şi post-patristice au contribuit anumiţi teologi care au profesat în apus, îndeosebi la Paris. Ei au intrat în dialog cu gândirea apuseană şi au încercat să răspundă problemelor întâlnite de ei.
Datorăm mult acestor teologi (un exemplu ar fi Vladimir Lossky) care au scris lucrări teologice folosind scrierile Părinţilor Bisericii şi, bineînţeles, ale Părinţilor numiţi neptici.
Printre aceşti teologi sunt şi unii care au exprimat puncte de vedere aparţinând teologiei neo-patristice, post-patristice şi contextuale. Voi aminti, pe scurt, câteva din aceste idei.

Ei vorbesc despre un ecumenism care „ar trebui să renunţe la argumentările verbale şi să se bazeze pe un realism experimental al mântuirii: scufundând sistemele şi sensurile, care, la urma urmei, nu sunt decât urme, în trăirea sferică a Bisericii, în tot ceea ce experienţa Ei are mai bun”.
Fanatismul este legat de „identitatea confesională”, care „dacă nu constituie sămânţa lui, este, cel puţin, pământul pe care el este cultivat”, din acest motiv vorbindu-se de necesitatea reconstruirii unei case „cu porţile deschise, noul Ierusalim, Împărăţia”, în care toţi să aibă loc. Iar cei care nu vor să contribuie la construirea unei astfel ce case, trebuie îndepărtaţi, „cheia” casei fiind tot ceea ce are celălalt mai bun şi tot ceea ce ne uneşte."