[strajeru]

Sfânta Cruce a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfă adevărată şi preotul care a adus-o, câştigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adevereşte Sfânta Scriptură, zicând: Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare..., nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 11–14).
Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor, eram duşmani ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca unul ce este iubitor de oameni. Totuşi, priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut cu adevărat şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, numai, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi” .
Să se mai ştie şi aceasta, că în Sfânta Scriptură, cuvântul cruce are două înţelesuri:
a) un înţeles spiritual (întrebuinţat mai rar);
Înţelesul spiritual al cuvântului Cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
b) un înţeles material, propriu sau obişnuit, însemnând lemnul Crucii sau Crucea de lemn, compusă din două lemne puse de-a curmezişul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Înţelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sunt următoarele: Şi ducându-Şi crucea Sa, a ieşit din cetate la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota (Ioan 19, 17). Şi ieşind cu El afară, au găsit pe un om din Cirene cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă Crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi Te pogoară de pe Cruce (Marcu 15, 30; Ioan 19, 31).
În înţelesul obişnuit, în vorbirea de toate zilele (nu şi în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă şi semnul crucii făcut cu mâna dusă la frunte, la piept şi la cei doi umeri (vezi capitolul următor).
Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată şi în Vechiul Testament, prin «şarpele de aramă» (Num. 21, 9) şi arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan 3, 14–15).
Sectarul: Crucea este o spânzurătoare şi este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?
Preotul: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit crucea şi a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de altă parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre şi să o slăvim. Aşadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiţi voi, blestemaţilor sectari, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasă jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.
Sectarul: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.
Preotul: Dar şi în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci şi sabia cu care a ucis pe Goliat, căci şi ea a fost ţinută cu mare cinste în Cortul Sfânt lângă efod, după cum spune: Şi David a întrebat pe Abimelec: «N-ai cumva la îndemână vreo suliţă sau vreo sabie? Că n-am luat cu mine nici sabia mea, nici celelalte arme ale mele...» Răspuns-a arhiereul: «Sabia lui Goliat filisteanul, pe care tu l-ai răpus în valea stejarului, iat-o e învelită într-un veşmânt şi pusă în spatele efodului...» (I Regi 21, 8-9). Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, aşezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea şi Marele Apostol o numeşte puterea lui Dumnezeu, zicând: Crucea, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci şi piroanele, cununa de spini, pe Pilat şi pe Iuda, pe arhiereii Ana şi Caiafa, pe ostaşii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit şi aceştia, cât şi Crucea, la mântuirea noastră.
Preotul: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostaşii batjocoritori şi ucigaşi ai Domnului, pentru că trebuie să ţinem seama de intenţia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile şi la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L ruşina şi de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveşte cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim şi pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcaţi cu Dumnezeu prin ele, şi nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.
Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu şi toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătoşi, nu pot fi sfinte şi vrednice de a fi venerate.
Preotul: Dar atunci şi cu Biblia ar trebui să facem tot aşa. Astăzi avem foarte multe Biblii – şi prin asemănare cu cele ce spui dumneata – ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu şi pe toate celelalte tipărite de culegători şi de tipografi păcătoşi sau necreştini. Aceasta ar fi însă ceva de neînţeles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînţeles este şi obiecţiunea de mai sus a dumitale.
Sectarul: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici şi în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.
Preotul: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreşte pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc şi întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, şi crucea dinlăuntrul nostru, ca simţământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afară. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeşte şi crucea cea dinlăuntru şi cinsteşte cu evlavie şi semnul ei din afară.