[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Din perspectiva unor realitati vazute din perspective diferite:acu ceva vreme,lasat probabil in offside de consilierii sai,papa Francisc a binecuvantat la gramada baieti cu motoare veniti la Roma pt a aniversa 110 ani de la infiintarea Harley-Davidson.Ba chiar i-a lasat sa intre si in Piata Sfantul Petru.Ce nu i-au spus consilierii sai este ca o parte din acesti baieti fac parte din organizatia de maicute :)) numita ,,Hells Angels".You rule baby,(all)i want to rock and roll :) Am lacrimat cu nostalgie si emotie cu gandul la tineretea mea apusa si zbuciumata,unde erai tu atunci Francisc? :) Totusi ieri am auzit la radio in masina o stire care m-a facut sa urlu de bucurie km intregi.Am gasit calea cea mai scurta spre Paradise,ce rugaciuni cand ma scol,psalmi si altele.Ampress citand antena3 aduce la cunostiinta globului pamantesc faptul ca acel cartier din Roma numit Vatican a decis,din dorinta de a spori nr celor conectati la mesaje virtuale lansate de papa ,de a-i recompensa cu iertarea pacatelor pe cei care-l urmaresc pe pontif pe Twitter :)).Deci cand ma trezec dau connect,apoi intra pe Twitter,il ascult pe ,,papito",dau ,,like"si zbor spre Paradise (Lost).Sunt la marginea deciziei de a ma converti,rock si net la un loc sunt o oferta aproape de nerefuzat,i love rock n'roll,so put another dime in the jukebox(cu indulgente)baby :) N-ai cum sa nu-l iubesti pe ,,papito" :))

Pelerinule, tu care mult călătoreşti, ştii bine că una e să vezi Londra ori Stambulul în poze (fie şi în pozele pe sticlă), alta să trăieşti în locul acela, printre oameni, sub cerul lor...
Aşa că urmărirea papei pe Twitter e mai degrabă ca urmărirea prepeliţelor de către un brac german care se uită la desene animate în România...:)
Cel mult un antrenament mintal, acolo, o preparaţie în vederea marii întâlniri.

Dar eu îmi amintesc de-o noapte la Valencia, în drum spre un turneu de şah (Benidorm)...
Printre papistaşi...
Descoperisem oraşul vechi, uimitoarea lui atmosferă de reculegere şi veselie, inteligent ponderate, precum şi tinerii rockeri motorişti. Valencia e un oraş al motoarelor şi-al tinerilor care se iubesc cuminte, fără vulgarităţi şi obscenităţi ca la noi. Fetele merg frumos acasă, în jurul orei zece noaptea. Singure, pe motor, fără să se teamă că vine vreun obsedat mai mult sau mai puţin colorat, să le facă vreun rău... Îndrăgostiţii se ţin de mână (tot mai rar pe la noi asemenea gest demodat), într-o prelungită logodnă, până la terminarea studiilor universitare, cel puţin. Se ştie, oare, asta pe la noi, cuvioşii?
Într-o seară, după ce am colindat prin varii aşezăminte, minunîndu-mă de modul cum ştiu oamenii aceia să întâmpine un străin (şi încă ţigan român, nu-i aşa?) şi cam ce discută ei între două piese rock la o sticlă de limonadă (ori vin spaniol, de-al lor), m-am îndreptat spre una din pieţele care îmi făcuse cu ochiul în timpul plimbării de seară.
Acolo se adunaseră între timp tineri studenţi, perechi-perechi, băieţi şi fete cu păr lung, pe motoare strălucitoare în bătaia lunii. Cântau la chitară, când m-am apropiat, un grup de 4-5 fredonau iar alţi 7-8 ascultau... M-am aşezat cuminte la câţiva metri de ei, să nu deranjez. Cântau frumos, stăteau înbrăţişaţi cuminte, chipul lor era luminos, erau tineri.
Apoi am vorbit cu ei, m-au pus (amuzaţi dar respectuoşi) să le cânt ceva românesc (le-am cântat la chitară un cântecel compus de mine când eram de vârsta lor, un cântec de dragoste).
Lângă noi, în pătrat, o catedrală catolică şi zidurile curţii ei... După colţ, turnul unei biserici zvelte, în stil gotic. În diagonală intrarea într-o mânăstire...
Şi portocali peste tot, întindeam mâna şi luam o portocală micuţă şi nu-mi venea să cred că-mi pot umple rucsacul cu portocale, dacă vreau. (Nu l-am umplut, am luat câte una, când îmi era sete şi vroiam să mă asigur că nu visez.)
Am discutat şi despre religie, inevitabil. S-au limitat la întrebarea privind apartenenţa mea religioasă şi nu au comentat nimic, deşi au înclinat binevoitor, din cap, zâmbind cald...
Apoi am cutreierat alte locuri, Valencia e mare, foarte mare, iar străduţele ei subţiri, întortocheate, te îmbie parcă să cauţi noi mistere...
Inutil să spun că refuzam să mă gândesc că voi veni iar acasă, în avionul plin de "....." şi "...." şi "........" (ştii tu!), unde stewardesele repetă ca un tonomat "domnilor, vă rugăm frumos, sunt şi oameni din alte ţări printre noi.... ne facem de râs, vă rog...."

Nu ştiu cum o fi cu papito sau fără, că io sunt român şi n-am de gând s-o tulesc spre alte zări decât în vacanţă, dar decât o ţară în care roadele sunt cele de la noi, uneori îmi vine s-o iau spre o alta, unde papistaşii, aşa cum le zicem noi şi cum or fi ei, te fac să te simţi, nu ştiu cum, aparţinînd speciei umane, nu subumane.
O credinţă care nu rodeşte şi nu plineşte omenescul, nu e de la Dumnezeu.
Cu atât mai rău că o credinţă a unor oameni ca Pavel, Petru, Ioan, Iacov şi ceilalţi, ajunsă pe mâna unor cămătari se transformă în contrariul ei. Ca rod vorbesc, la roade mă refer. La ceea ce noi, ortodocşii, punem la mare preţ când zicem, docţi: "aspectul ontologic, sfinţirea, îndumnezeirea prin conclucrarea cu harul" şi toate celelalte minunate teorii fără urmă concretă pe praful străzii.

Mergeţi în Valencia, să adunaţi portocale nu pe plantaţie, ci din curtea mânăstirii, la plimbarea de seară... Ca turişti, se înţelege, spre luare aminte.