[cezar_ioan]

Dragă Patrie...,

mă străduiesc de câtăva vreme, în limitele unor cunoştinţe (în afara lor nu pot decât să imaginez) să fac, măcar pentru mine ca exerciţiu, o distincţie necesară pentru omul creştin:
cele ale naturii (cu legile ei pe care le tot desluşesc, mai mult sau mai puţin, oamenii de ştiinţă), de cele ale culturii (cu legile ei, pe care le tot stabilesc şi se luptă să le impună între ei oamenii de cultură - artiştii, poeţii, filosofii etc.), de cele ale Bisericii.

Toate sunt legate în viaţa omului creştin: natura şi cultura şi Biserica.
Ele nu se luptă una împotriva alteia, în ciuda faptului că oamenii se tot luptă între ei.
Biserica, de pildă, păstoreşte şi sfinţeşte atât natura cât şi cultura omului. Aşa cred.

Apar însă o serie de probleme, unele foarte supărătoare.
Enumăr câteva dintre cele care îmi dau bătaie de cap (şi mie înlăuntrul meu şi mie în relaţiile cu oamenii):
1) reducţionismul, adică tendinţa unui domeniu, mai exact al oamenilor dintr-un domeniu de a reduce legile altui domeniu la un caz particular al domeniului unde ei au cunoştinţe;
2) superstiţia, tendinţa morbidă şi demonică spre ocultism şi magie;
3) manipularea oamenilor prin cunoştinţele sau aprehensiunile lor către un domeniu, pentru a servi interesele unor indivizi şi grupări pentru care omul e un instrument/mijloc de satisfacere a propriilor nevoi (ale celor manipulatori);
4) precaritatea cunoştinţelor unor oameni în domeniul lor sau în cele conexe, însoţită de pretenţia ca semenii să îi urmeze în (evident) eroare;
5) lipsa de onestitate a celor care dialoghează (inclusiv aici pe forum) şi abuzuri de tot felul.

Pentru ca noi să înţelegem unitatea şi cooperarea dintre natură, cultură şi Biserică, e nevoie, cred de următoarele (cel puţin):
a) să avem cunoştinţe bune, cât mai exacte şi mai bogate despre fiecare domeniu în parte;
b) să respectăm legile fiecărui domeniu şi să nu invadăm un domeniu cu legile altui domeniu;
c) să raţionăm corect, atunci când activăm cunoştinţele (pentru că deşi cunoştinţele pot fi exacte şi corecte, e posibil să le punem eronat în relaţii sau, în orice caz să le legăm în mod steril, nefolositor pentru cunoaştere şi pentru pacea sufletească întru mântuire);
d) să facem efortul de a gândi, atunci când doar avem păreri şi impresii superficiale; să cugetăm, să cercetăm, să ne întrebăm şi să întrebăm pe alţii mai pricepuţi;
e) să prindem învăţătura (dacă putem!) atunci când unul mai învăţat ne-o oferă;
f) să ne ţinem cât posibil la smerenie, la smerită cugetare.

Din păcate, pe forum şi în general în lume, sunt minusuri mari la toate aceste capitole enumerate.
M-am străduit, acolo unde m-am priceput cât de cât, să aduc un aport prin prisma cunoştinţelor mele şi a experienţei mele de viaţă, ca om creştin, ca profesor, ca psiholog.
Se pare însă că mi-am pierdut vremea, în mare parte.
Oamenii vin adeseori aici pe forum mai degrabă să flecărească ori să-şi mai alunge plictiseala, decât să înveţe ceva ori să ofere ceea ce ei deţin temporar (că nu-i nimic de la noi ci doar e închiriat o vreme pentru noi, ca să ne fie de folos nouă şi semenilor).

Am dat în postarea mea nu un raţionament, ci o serie de cunoştinţe minimale despre funcţionarea corpului, cu scopul de a atrage atenţia că temeiul opririi de la Sfânta Împărăşanie nu este şi nu poate fi explicabil în baza unor fenomene trupeşti (dealtfel inexistente, aşa cum am arătat în postare) ci din raţiuni mai înalte, duhovniceşti.
Am îndemnat către preoţi, Părinţi şi chiar către Bunul Dumnezeu, pe Care Îl putem întreba la rugăciune tot ce credem că ne este necesar.

Dacă nu se găseşte nimeni să comenteze cu folos în continuarea celor scrise de mine, nu-i bai. Deşi mi-ar fi făcut bucurie, fie şi în varianta în care mi-ar fi atras atenţia vreunei erori reale (nu închipuite de vreun semidoct distrat şi miştocar). Aştept să mai aducă şi alt forumist vreun argument (pro sau contra sau pur şi simplu complementar) legat de poziţia mea clară împotriva reducţionismului care "explică" legile şi hotărârile duhovniceşti prin apelul la cele trupeşti.