[laurastifter]

În prealabil postat de guardian knight

Nu cred ca religia trebuie sa strice relatiile dintre oameni,daca acestea sunt foarte bune !!!

Numai niste minti inguste fundamentaliste pot face din religie motiv de galceava, lupta si neintelegere intre oameni !

Sa nu uitam ca, religia prost inteleasa de oamenii pacatosi,a dus in cursul istoriei la intolerante si razboaie sangeroase, in care oamenii si-au dat efectiv in cap la propriu in numele unei religii, prost intelese, ma repet !!!

Religia trebuie sa fie motiv de legatura intre oameni si nu de conflicte !

Dumnezeu a lasat formula triadica a crestinismului, cu cele trei ramuri ale sale :ortodoxia,catolicismul si protestantismul !
Cred ca este o atitudine gresita ca sa sutinem ca una din ele este mai buna decat alta, si e o atitudine inteleapta sa spunem ca sunt mai degraba complementare si sa le tratam in mod egal cu intelegere frateasca !!!

"Religia trebuie sa fie motiv de legatura intre oameni si nu de conflicte !"
În această privinţă, sunt întru totul de acord cu dvs!
"Dumnezeu a lasat formula triadica a crestinismului, cu cele trei ramuri ale sale :ortodoxia,catolicismul si protestantismul !"
În privinţa aceasta, opinia mea este diferită.
Dumnezeu a întemeiat o singură credinţă, o singură Biserică (în sensul de comunitate de credincioşi, nu mă refer la organizarea şi ierarhia instituţională...).
"Este un Domn, o credinţă, un Botez" - scria în acest sens, în Epistola sa către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel (Ef5, 4).
Ulterior, în timp, creştinii s-au divizat în confesiuni distincte, hiperbolizând importanţa unor diferenţe dintre ei, până când s-a ajuns la situaţia actuală (o creştinătate dezbinată, care propovăduieşte unitatea).
Domnul Iisus Hristos i-a dorit pe credincioşii Săi uniţi în comuniunea dragostei, împreună-căutători ai adevărului şi trăitori ai libertăţii în Duhul Sfânt, iar nicidecum despărţiţi în confesiuni şi denominaţiuni distincte, care-şi revendică, într-un duh al concurenţei total străin de Evanghelie, superioritatea unora faţă de alţii.
Căutarea şi regăsirea unităţii pierdute este, aşadar (sau bine ar fi să fie) unul dintre principalele deziderate ale creştinătăţii actuale; şi tocmai acesta este şi scopul mişcării ecumenice: "ca toţi să fie una", în numele lui Hristos.
Ridicăm adesea ziduri despărţitoare între noi, trasăm graniţe artificiale, dar atât de greu ne este să construim şi punţi de legătură...
"Cred ca este o atitudine gresita ca sa sutinem ca una din ele este mai buna decat alta..."
Şi în această privinţă am o opinie parţial diferită.
Am o viziune şi o atitudine profund ecumenică, căutând din toată inima duhul Bisericii primare, în care creştinii erau una (erau "ecumenişti", ar spune unii dintre colegii noştri de forum), neexistând dezbinări între ei, deşi diferenţe de gândire şi trăire a credinţei existau, în mod inevitabil (că doar nu ne-o fi creat Dumnezeu pe toţi identici, ci persoane unice ne-a făcut, după chipul unicităţii Sale...). :)
Totuşi, ideea de a nu asuma nici o credinţă, privindu-le pe toate ca egale îmi pare, mai degrabă, relativism confesional decât ecumenism autentic.
Poate că exagerez eu?
Dacă două persoane au opinii diferite într-o anumită privinţă, privesc aceeaşi realitate din perspective diferite (cum îmi place mie să spun), le voi respecta opiniile amândurora, încercând să preiau ceea ce este frumos şi constructiv din ambele viziuni. Totuşi, îmi voi însuşi doar una dintre aceste opinii.
De exemplu, dacă aici, pe forum, unii dintre membrii suntem ecumenici, iar alţii antiecumenişti (aşa cum se declară ei înşişi), voi respecta viziunile ambelor categorii, dar nu voi putea fi, totodată, ecumenică şi neecumenică, aşa că voi opta pentru una dintre alternative: pentru cea ecumenică.
La fel şi-n cazul celor 3 confesiuni:
îi respect din toată inima pe confraţii mei creştini catolici şi protestanţi, NU mă cred întru nimic mai bună sau privilegiată în raport cu ei şi, totodată,
nu-mi relativizez credinţa,
nu sunt ortodoxă, catolică şi protestantă în acelaşi timp (nu de alta, dar o astfel de poziţie ar fi inconsistentă în sine, ar încălca principiul noncontradicţiei...), ci
îmi asum şi trăiesc cu toată convingerea credinţa ortodoxă,
străduindu-mă să caut, împreună cu semenii şi coreligionarii noştri de alte confesiuni, unitatea mult dorită atât de Dumnezeu, cât şi de noi.
Cred că este important să urmăm dreapta socotinţă (discernământul duhovnicesc), strecurându-ne printre extreme (intoleranţă vs. relativism) şi păstrând astfel o deschidere iubitoare specific evanghelică, atât de compatibilă cu la fel de evanghelica statornicie întru credinţă, consecvenţă în principii şi trăire.
Personal aşa înţeleg şi aşa cred... Care este opinia dvs în această privinţă?