Citat:
În prealabil postat de iustin10
- De ce se da un rol asa mare Tainelor ,incat se ajunge mai mult la excluderea altor persoane care nu le indeplinesc , decat la a arata care e semnificatia lor ? Porunca a fost sa iubim , nu sa intelegem niste taine ,care prin insasi semantica acestui cuvant sunt abstracte,iar daca nu,sa fim condamnati.
|
Cred că Tainele sunt mari prin ele însele, nu le dăm noi, unii, un rol prea mare. La ce excludere te referi de fapt? La alte confesiunui, sau de exemplu la oprirea de la Euharistie a unui orotdox? Te contrazici când ceri a li se arăta semnificația, iar apoi spui că nu am primit porunca să înțelegem Tainele. De altfel, cine suntem noi, cei condamnați de care vorbești?
O taină nu e ceva abstract, ci este ceva personal, o trăire/ un fapt concret. Pentru Tainele Bisericii trebuie să ne pregătim așa cum s-a împământenit. Dacă însă punem prea mult accent pe a le înțelege rațional, putem avea surpiza neplăcută a unor rătăciri.
De exemplu, acum mulți ani, după o perioadă lungă în care nu avusesem prea multă treabă cu Biserica, cu atât mai puțin cu Tainele ei, mi-am dorit să mă îndrept și să revin în sânul Bisericii. O prietenă mi-a recomandat să mă spovedesc la un părinte, destul de tânăr și care avea experiență în relațiile cu tinerii (slujind la biserica Sf Grigorie Palama din Politehnică). Acesta a venit și acasă să îmi facă sfeștanie, să mă cerceteze în necazul meu, nu mi-a luat bani, că o duceam prost atunci, a fost blând șamd. M-a sfătuit să păstrez o anumită conduită până la Paște, să vin la biserică... și poate de Paște mă va împărtăși. Era toamna.
Între timp, având destule probleme stringente de rezolvat, am umblat din biserică în biserică până când am ajuns la una unde sufletul meu a început să vibreze mai viu. Am spus pe scurt părintelui ce vânt mă aduce pe acolo, mi-a dat un acatist și am început să-l citesc așa cum îmi spusese. La scurt timp lucrurile au început să se miște în bine, iar eu am continuat să merg la acea biserică. Eram încă destul de tulburată ... în viață, în suflet... În postul Crăciunului fiind, cam la începutul lunii decembrie, am stat și eu la coadă, să vorbesc cu părintele, așa cum aștepta toată lumea. I-a spus cu năduf ce aveam pe sulfet, el îmi spune ce să fac, iar apoi îmi face semn să mă duc să mă împărtășesc! Eu fac ochii mari, cer confirmare, să nu fi înțeles greșit (sub influența prejudecăților celor care știu mai bine ca preoții ce și când să se lege sau să se dezlege) - dar da, era adevărat, primisem dezlegare să mă împărtășesc... (Să fi fost cam 10 ani de când nu mai făcusem asta)
Așa am fost eu
inclusă, din nou, în viața bisericii, primind acest mare dar, această Taină, când/cum nu mă așteptam, când nu cerusem explicit...