DESPRE LUMINA NECREATA
1. Calea spre vedere
…Lumina Împaratiei ceresti vazuta pe Tabor sau pe drumul Damascului ori în alte împrejurari atrage spre sine, dar se vede în chip neajuns, depasind la infinit vrednicia noastra, mai bine zis nevrednicia noastra. Rugaciunea tâsnita din aceasta sfânta durere lanseaza duhul omului în alta lume; si aceasta lume pamânteasca este uitata; si însusi trupul nu se mai simte. Parintii numeau aceasta stare “iadul pocaintei”, care ne aseamana cu Hristos, pogorându-se în “iadul Iubirii”. Oricât de greu ar fi acest “chin adamic”, oricât de mare ar fi aceasta suferinta, lânga ea este prezenta bucuria chemarii lui Dumnezeu si lumina unei vieti noi.
Mi-e mi-a fost dat sa traiesc câteva genuri de lumina si de lumini: “lumina” inspiratiei artistice, provocata de frumusetea lumii vazute; “lumina” contemplatiei filozofice, care trece în experienta mistica; vom introduce aici si “lumina” cunoasterii stiintifice, care are întotdeauna si inevitabil o valoare relativa; am fost ispitit de aparitiile luminoase aduse de duhurile vrajmase. Dar, deja, în vârsta matura, când m-am întors la Hristos, ca la un Dumnezeu desavârsit, mi-a stralucit Lumina cea fara de început. Aceasta minunata Lumina, în masura în care dupa bunavointa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a întunecat pe toate celelalte, întocmai cum soarele ce rasare nu permite sa se vada nici chiar stelele cele mai luminoase.
Faptul Întruparii lui Dumnezeu ocupa un loc central în istoria omenirii, de la crearea lumii. Acest eveniment a rasturnat toate încercarile omenesti de a cunoaste Începutul Cel fara de început, prin eforturi venind de jos, chiar daca aceste eforturi par uneori geniale…
…Dar nici acum nu pot povesti acel profund proces care se petrece înlauntrul meu. Nu pot gasi numele acelei puteri, care în chip retinut, dar activ, îmi vindeca mintea si inima. În locul cel mai intim al inimii se înalta ceva tainic, totusi ceva cunoscut din frageda mea copilarie. Cresterea aceasta era unica: când primea o forma lenta dintr-un proces anevoios, când izbucnea…
…Noi coborâm, în actul osândirii de sine, în prapastii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa începem sa sesizam bezna întunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scânteiaza în noapte face întunericul mai nepatruns, tot astfel , ivindu-se noua lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem întunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. Aceasta vedere genereaza înlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam în întregime în râurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. “Din adâncuri strigam catre El” (Ps. 129, 1).
Asa se zamisleste în noi pocainta. La început, ea este însotita de o profunda tristete; apoi, schimbându-se în intensitatea încordarii si în formele sale, cainta ramâne cu noi nedespartita. Pocainta pe pamânt nu are sfârsit,caci sfârsitul sau ar însemna o deplina îndumnezeire a noastra printr-o desavârsita asemanare cu Hristos cel înaltat.
Elanul de pocainta, din timp în timp, devine atotmistuitor. În minte si în inima nu exista nimic decât constiinta plina de suferinta: “Eu sunt prizonierul raului întuneric”. Si iata, într-un chip neprevazut, în temnita sufletului, patrunde Lumina Soarelui necreat, acea Lumina care umple toate dimensiunile cosmice. Ea umple cu dragoste mintea si inima noastra. Noi o vedem si petrecem în ea; totusi, nu suntem înca în stare sa credem în aceasta minune a Bunatatii Parintelui nostru…
Paraclisul Sfantului Siluan de la Essex (Anglia)
