Psalmul mortilor,
Ei se iubesc pe ei insisi,
Ei se mantuiesc prin iubirea de iubirea de sine,
Arunca vina pe iubire sustinand ca din cauza ei e raul, ca a aparut iubirea in zona si iubind a rezultat ca iubirea de sine e rea si de acolo au inceput toti sa slujeasca acel rau, acea acuzatie la adresa iubirii facuta de iubirea de sine. ”Ce bine ar fi fost sa nu fie iubirea”, se plangeau ei, ”caci nu mai era raul”, ziceau ei, ”toti iubindu-se pe sine ar fi fost fericiti, ar f fost buni”, credeau ei. Insa, va intreb, oare fara iubirea iubire nu cumva ramane acolo o pestera de talhari in care iubindu-se fiecare pe sine insusi se barfesc, se pismuie, se omoara si se dezbina intre ei pentru ca sa se laude in ei iubirea de sine? Toti stiu experienta asta, toti stiu ce inseamna sa-L lepezi si sa-L parasesti pe Dumnezeu, toti stiu ca o sinagoga a iubirii de sine e o pestera de talhari, toti stiu ca o biserica a iubirii de sine e o pestera de talhari, toti stiu ca un templu al iubirii de sine e o pestera de talhari, toti stiu ca o familie a iubirii de sine e o pestera de talhari, toti stiu ca un partid al iubitorilor de sine e o pestera de talhari, toti stiu ca iubirea de iubirea de sine e o iubire de sine deci e o pestera de talhari, adica o sursa a tuturor relelor, dracul cu iubirea lui de sine, ”Tanda cu Manda”, "Jean si Jeana", tu si papusa gonglabila din interior. Cutra asta batrana ce se da fecioara, mamona asta, satana asta, e insasi iubirea de sine ce le slujeste altora toate patimile si faradelegile ca sa se poata ea lauda mai abitir pe sine. Lor le place sa se alinte cu ea, lor le place sa se incante cu ea, o descopera mereu ca pe o mare fericire si odihna, ca pe o rezolvare la toate problemele. Lor la place sa se bage in ea ca bani-n pusculitza, in toate comoditatile ei, in toate lagunele, in toate paturile si pernele ei, in toate luxurile si poftele ei gururmande. E irezistibila, e ca o fecioara, ca o mama, ca o casa. Le place sa o simta, le place sa o ravneasca, le place s-o socoteasca plina de intelepciune si plina de virtuti. O adora poetii, o adora judecatorii, o adora politicienii, o adora jurnalistii, o adora oamenii de stiinta, o adora toti generalii si luptatorii de pe front, o adora toti comerciantii si toti muncitorii, care pentru ea se jertfesc, pentru ea lucreaza, pentru ea se intrec, pentru ea alearga toti sportivii si cei ce vor sa-si dovedeasca puterea si competentza, cu ea se incununeaza si se lauda toti premiantzii, cu ea se inaltza toti catzaratorii pe munti, cu ea zboara toti aviatorii si cosmonautzii, cu ea se ingrijoreaza toti salvatorii si mantuitorii, pentru ea, cu ea, numai si numai ea, iubirea de sine e cea mai mare eroina a tuturor romanelor politiste, ea e cireasa de pe tort, ea e regina balului, ea e miss univers si mister musculo instalatorul gel, deci e vorba de ea si numai de ea pe toate canalele. In trup ea umbla ca o bagaboanda ca sa te insufleteasca, ea iti umple mintile de vise, ea iti umple inima de dorinti. Cine nu s-ar da in carusel cu ea, cine nu s-ar plimba cu trasura cu ea, cu barca pe lac, cu vaporashul pe Dunare, cu iahtul pe mari si oceane, cine nu ar juca o partida de tenis, de sah sau de ritzi pitzi cu ea in timpul orelor, cine nu ar canta impreuna cu ea, cine nu ar juca scenete si teatre, cine nu s-ar urca pe scena sa fie vazut si auzit de ea, cine nu ar face pentru ea toate grozaviile palpitante, la limita imposibilului, cine nu s-ar hazarda la orice rau ca s-o impresioneze, ravnind sa-i dea ea putere, curaj, ca sa se afirme, sa-i faca ea ochi dulci, sa-i dea ea bani si mila cand esti in nevoie, la greu... deci ea e cea mai dorita, ea e iubirea de sine insusi, maica tuturor relelor si pacatelor, insasi minciuna, insasi lumea, insasi moartea care se cere mereu inviata pentru bani.
Vai de tine, fa proasto, ca inteleapta te mai crezi, vad ipocrito cu nasul pe sus ca desi esti moarta vrei sa mori ca sa ma omori, sa murim impreuna ca Romeo si Julieta, insa nu servesc, nu pun botul la mandre, n-ai decat sa mori singura ca smintzii-ispitzii Smiths din Matrix care te transforma in ei, in ea, n-ai decat sa te omori disparand ca focul de pacura amestecacios, strain, s-a aprins, a ars, a disparut si nimeni nu mai stie si nu va mai stii vreodata ca a fost oricat si-ar intretine mandria repetandu-si memoriile la fraieri naivi, ca prea te crezi vesnica, prea te crezi infailibila, prea te dai mare inaintea pripitzilor, prea te crezi o mare imparateasa, o regina, o femeie importanta, celebra, cu inceput si sfarsit tragic ca dama cu camelii ca sa-mi fie si mie mila de tine si sa te iubesc luandu-te in bratze din scaietzi, insa nu esti decat o vrajitoare, o capcana, un blestem, o
Jeana, o fata morgana!
Nu vezi ca esti plina de barne, de
tzepe?
Piei barfo din ochii mei!
Esti amagirea!