[mihailt]

[SIZE=3]Dreptmăritori creştini,[/SIZE]

[SIZE=3]Toate acestea le înţelegem lămurit din Sfintele Scripturi, unde istoria mântuirii descrie lucrarea prin care Dumnezeu S-a făcut om şi prin care omul devine dumnezeu după har. Deci, încă din Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut simţite prezenţa şi lucrarea Lui personală în relaţie cu oamenii. El i-a pregătit pentru venirea Sa mântuitoare prin descoperirile divine, care au confirmat venirea Lui în trup, proorociile înşirându-se progresiv şi desluşindu-se din ce în ce mai clar, cu cât timpul se apropia de venirea Sa. În sensul acesta, patriarhii şi proorocii trăiau evenimente viitoare în care li se comunica prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi El nu intrase încă în comuniune directă cu omul. Astfel, Fiul lui Dumnezeu stătea de vorbă cu ei şi le spunea despre faptele Sale viitoare, fără să-Şi facă simţită calitatea Sa de persoană. „Cuvintele legii şi ale proorocilor, zice Sfântul Maxim, fiind înaintemergătoare venirii Lui în trup, au călăuzit sufletele la Hristos“. De fapt, există o legătură profundă între descoperirile divine din Vechiul Testament, referitoare la Fiul lui Dumnezeu, şi raţiunile divine din lucruri. Logosul divin punea în legătură şi în lumină faptele Sale cu cuvintele Sale, aşa cum spune psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa“.[/SIZE]
[SIZE=3]În sensul celor arătate se înscrie şi proorocia din cartea Facerii, rezumată în cele trei aspecte premergătoare venirii lui Mesia. Primul - misiunea istorică a poporului lui Israel, al doilea - încheierea acestei misiuni odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu şi al treilea - rolul Mântuitorului ca răspuns divin la aspiraţiile tuturor neamurilor. Această profeţie a influenţat hotărâtor viziunea creştină asupra istoriei şi a fost citată de scriitorii şi teologii Bisericii pentru a demonstra venirea lui Mesia, de-a lungul istoriei. Din ea desluşim faptul că venirea unui izbăvitor era o aşteptare de veacuri, valabilă pentru toate neamurile, nu numai pentru poporul lui Israel. Dacă aceştia din urmă L-au văzut profetic pe Mesia, păgânii au descris venirea Lui din perspectiva filosofiei şi, potrivit lui Clement Alexandrinul, „au cunoscut o fărâmă din Sfintele Scripturi“, dar, fireşte, n-au înţeles întregul adevăr. Cu toate acestea, revelarea voinţei lui Dumnezeu în cele zece porunci şi căutarea virtuţii de către filosofi au fost amândouă rânduite de Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]În Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Fiul lui Dumnezeu Cuvântul că „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi“, adică S-a făcut om într-un anumit context, iudaic, care cuprinde familie, popor, teritoriu, cultură, tradiţie religioasă, în care a trăit şi a murit. Acest lucru arată „că aceia care au murit în Adam trăiesc în Hristos şi învie cu Hristos“. Deci, Fiul lui Dumnezeu făcându-Se om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, înomenirea Lui este un fapt universal, care dă o nouă dimensiune vieţii de comuniune a omului cu Dumnezeu şi legăturii cu realitatea istorică, creată. Astfel, taina naşterii Domnului devine centrul teologiei şi al antropologiei ortodoxe, al mântuirii şi al spiritualităţii noastre. Prin ea, Hristos ni Se arată a fi scopul şi împlinirea tuturor fiinţelor create, naşterea Lui cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca „mărturie a lumii, ca ziua de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii“. Însuşi troparul de la Bunavestire ne prezintă acest moment ca fiind „începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, când Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face“.[/SIZE]
[SIZE=3]Iubiţi credincioşi şi credincioase,[/SIZE]

[SIZE=3]Din cele arătate înţelegem lămurit că taina înomenirii Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor profeţiilor şi tipurilor din Sfânta Scriptură. Prin întrupare, Dumnezeu Se coboară în umanitate pentru noi şi pentru a noastră mântuire, până în cele mai de jos ale pământului, pentru ca să ne înalţe apoi mai presus decât toate cerurile. El coboară la omenire, luând ce era mai rău din aceasta, ca să-i dea ce este mai bun din El. Astfel, iubirea Tatălui se extinde şi la alţi fii, tocmai pentru că El are un Fiu, prin care a hotărât să-i aducă pe aceştia la existenţă şi vrea să-Şi extindă şi la ei iubirea Sa, pentru a-i aduce la viaţă prin Fiul Său. Deci, fără Fiul lui Dumnezeu făcut om, omenirea n-ar avea pe Dumnezeu prezent în ea şi n-ar exista nici o legătură între om şi Dumnezeu. Sfântul Ioan Evanghelistul sublinia acest adevăr când spunea că Dumnezeu Cuvântul este Cel „prin care toate s-au făcut, adică în El e sensul tuturor lucrurilor“. În această relaţie, Dumnezeu, pe de o parte, caută mereu persoana umană capabilă de un dialog angajat în lucrarea Sa, iar omul, pe de altă parte, doreşte progresul său spiritual. Ca atare, prin naşterea Domnului, la plinirea vremii, umanitatea se regăseşte în Mesia - Hristos, care S-a arătat „lumină spre descoperirea neamurilor“. Este cunoscut faptul că, până la întrupare, omul şi creaţia erau îndepărtate de Dumnezeu, aflându-se în întuneric şi în umbra morţii. Pentru ca să-şi revină din această agonie şi din căderea lor, oamenii aveau nevoie să primească viaţa divină de la însuşi Dătătorul de viaţă, pentru a începe să urce pe calea coborârii Lui.[/SIZE]
[SIZE=3]Din această perspectivă, întruparea Fiului lui Dumnezeu este punctul central al istoriei universale, de la naşterea Domnului, istoria umanităţii fiind considerată înainte şi după Hristos. [/SIZE]
[SIZE=3]Un strămoş al nostru, Sfântul Dionisie Exiguul, canonizat anul acesta de Biserica noastră, a făcut numărătoarea anilor de la Naşterea Domnului, fiind considerat părintele erei creştine.[/SIZE]