[NECTARIE]

Iată ce citim în Vechiul Testament, la II Macabei 12, 43-46: Şi, făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim, să aducă jertfa pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a făcut ***ăţenie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat. La acest text se adaugă toată învăţătura Mântuitorului despre învierea morţilor şi viaţa veşnică din Noul Testament, precum şi faptul că toată această învăţătură este bazată pe iubire, care nu dispare o dată cu moartea cuiva. Cele două alăturate arată limpede că dacă cei vii se roagă pentru cei morţi, a căror judecată nu este încă definitivă, păcatele acestora pot fi „slobozite“.
Totuşi, să observăm că cei care respectă porunca biblică o fac deseori cu prea multă osâr*die, adăugând ritualurilor bisericeşti elemente străine, care vin din tradiţia populară şi pe care - de multe ori - le aplică aproape fanatic. Astfel, pe lângă slujba de înmormantare şi parastasurile rânduite de Biserică, mulţi cre*din*cioşi fac tot felul de bizarerii, cum ar fi uda*rea din belşug a mormântului, pentru ca ră*po*satul să nu sufere de sete! Iar dacă nu reusesc, trăiesc cu un imens sentiment de vinovăţie, de ca şi cum cel plecat ar avea nevoie de apa din această lume. Asemenea credinţe primitive n-au nimic în comun cu ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte şi sunt moştenite din folclorul păgân, în care se crede că sufletul „neîmpăcat“ prin diverse practici va reveni pentru a se răzbuna pe cei care nu-l cinstesc cum se cuvine.
Ar fi mult mai bine să înveţe creştinii ceea ce spune Biserica, nu babele speriate de cine ştie ce demoni din preistoria păgână, şi să se roage pentru liniştea şi iertarea celor morţi ai lor, nu pentru prostiile spuse printre ulucii gardului. Căci, după cum se spune în Scriptură, cu adevărat deşertăciune este tot omul ce trăieşte (Psalmi 37, 7). Abate ochii mei de la deşertăciuni şi mă înviorează în căile Tale! (Psalmi 68, 37). Cel ce umblă după deşertă*ciune este om lipsit de minte. (Pilde 12, 11).