[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de delia31

Mie nu mi-e prea clar. Din celalalt topic pe care l-ati deschis, cel despre trasaturile trupurilor inviate, reiese ca latura materiala a omului va fi deplin covarsita de duh. Nu e o antinomie ca un trup pnevmatizat sa mai sangereze si dupa uluitoarea metamorfoza pe care o provoaca Invierea?
Inteleg ca ranile inca mai pot fi sesizate, dar sa mai si sangereze?

La drept vorbind, noi nu ştim dacă rănile Domnului mai sângerau ori nu. Am văzut unele icoane în care de pe ele se prelingeau stropi ale scumpului Său Sânge. Nici nu ştim, bazându-ne doar pe textul evanghelic, dacă Toma chiar şi-a pus degetul în rănile Sale, sau s-a limitat la simţul vederii. Caravaggio, într-un celebru şi arhireprodus tablou, îl înfăţişează pe Sf Toma stând în genunchi şi punându-şi degetul în rănile Sale. Mai ştim că, în cazul sfinţilor la care au apărut stigmatele lui Isus în mod vizibil, acestea uneori sângerau. În cazul unui sfânt, sângerau numai vinerea, pe când în alte zile nu sângerau, deşi erau mereu vizibile. O altă sfântă stigmatizată avea dureri greu de suportat vinerea, ca un fel de actualizare a Patimilor.
Un alt lucru pe care nu îl ştim (dar, de data asta, avem motive să-l presupunem) este dacă Isus înviat purta mereu stigmatele, ori dacă acestea deveniseră vizibile numai spre a-i convinge pe apostoli. Sf evanghelist Luca, ce ne prezintă în modul cel mai detaliat episodul cu cei doi din drumul spre Emaus, nu ne spune nimic despre stigmate. Ei s-au întâlnit cu Isus înviat, dar nu l-au recunoscut. Au avut un dialog întreg, un drum întreg, au petrecut seara împreună, vorbind cu El şi L-au recunoscut abia la cină. Ni se spune modalitatea după care L-au recunoscut: după cum frângea pâinea (moment euharistic). Nimic despre semnele cuielor. Probabil că, dacă le avea, L-ar fi recunoscut mai devreme.
Mai ştim că surzii vor auzi cu trupurile lor înviate, orbii vor vedea şi şchiopii vor umbla. Avem şi argumente liturgice pentru asta (de exemplu cântarea "unde nu este durere, NICI ÎNTRISTARE, nici suspin"). Deci, dacă răniţii nu vor avea semnele lor, avem motive să credem că, atunci când Domnul îşi arată rănile Sale, face un lucru excepţional şi cu scopul pedagogic de a-i convinge. "Priviţi: Eu sunt" le spune El.
Dar de ce Isus, într-un caz (mai precis în două) îşi arată semnele cuielor, pe când în cazul celor doi nu şi le arată ? Şi nu cumva, şi aici ajungem la un punct important, "necredinţa" lui Toma a fost indusă în cuget nu cum este de obicei viermele îndoielii indus de duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci a fost o situaţie rară în care chiar Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, a operat în asemenea mod ? Nu cumva a fost o "necredinţă la comandă divină"? Înclin să cred că da, şi că Dumnezeu a făcut asta ca să luăm în serios mărturia apostolilor. Dacă mărturia lor ar fi fost pe bază de "crede şi nu cerceta", am fi spus poate că apostolii erau oameni uşor influenţabili, nişte emoţionali, victime a tot felul de senzaţii părelnice şi repede dispuşi să le acorde o explicaţie supranaturală, aşa cum vedem adesea prin biserici credincioşi (şi credincioase, mai ales) cu cele mai bune intenţii, dar cu mare emotivitate şi uşor de influenţat. Dar, iată că avem cel puţin un apostol care nu crede. Care cercetează. Care spune că nici dacă vede, nu e destul, trebuie să-şi bage degetul în rană. Să-i perceapă adâncimea, forma, realitatea palpabilă. Omul are, cu adevărat, spirit ştiinţific şi vrea ca experimentul despre care alţii îi relatează poveşti să fie reprodus, deoarece constatările ştiinţifice, se ştie, trebuie să fie reproductibile. Şi Domnul i-l reproduce. Ceea ce Biserica noastră serbează astăzi nu este decât reconstituirea, în aceleaşi condiţii experimentale, dar cu cercetătorul de faţă, a unui eveniment care avusese loc cu 8 zile mai înainte.

"Bine, bine" cineva ar putea spune, "dar de ce apostolilor le arată stigmatele, ca să fie recunoscut, iar celor doi de la Emaus le ascunde stigmatele, ca să nu fie recunoscut?" Aici, părerea mea (tot ce scriu pe acest topic e părere şi nu trebuie luat ca doctrina fidei este că şi în primul, şi în al doilea caz El vrea să fie recunoscut, dar în modalităţi şi cu scopuri diferite. Dar, deja ne îndepărtăm de subiect şi începem să vorbim prea mult despre întâlnirea din drumul de la Emaus.