"Odata, mergând la parintele cu unele necazuri, l-am întrebat si despre fiica mea cea mica, I.
- Parinte, ce sa ma fac cu ea? E cea mai mica, dar nu ma asculta deloc, nu-i asa cum as fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Ma rog eu si zi si noapte lui Dumnezeu sa o întelepteasca pe ea macar un pic si sa o întoarca pe calea cea dreapta, dar totul e degeaba. La biserica merge doar daca încep sa plâng. Iar pe lânga toate astea, s-a mai înscris si la un cerc de artisti amatori si vor sa joace o piesa de teatru care se numeste "Discutia Evei cu Dumnezeu". Eu, când am ascultat repetitia lor si am auzit ce discutie e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnavit de mâhnire si nu mai am nici o speranta s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei acolo. Mai bine as înmormânta-o de vie decât sa o vad hulindu-L pe Dumnezeu.
Asa mi-am varsat eu amarul înaintea staretului si lacrimile mi-au curmat vocea.
Parintele Lavrentie a ascultat cu multa atentie cuvintele mele aplecând capul si privind tot timpul în pamânt. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit si mi-a spus cu blândete:
- Nu mai plânge asa amarnic, femeie. Fiica ta "cea rea" va deveni cea mai smerita si mai ascultatoare dintre toti cei trei copii ai tai. Ea se va ruga pentru tot neamul vostru si pentru toti dreptcredinciosii crestini. Se va întoarce pe calea cea dreapta, se va întoarce la Domnul si va intra în monahism ca si tine. Va avea grija de tine si te va înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugaciunile ei se vor ruga si altii pentru tine. Iar ceea ce au întreprins (sceneta) se va destrama si nu se va duce pâna la capat. Roaga-te si tu si ma voi ruga si eu.
M-a binecuvântat facându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasa cu sufletul linistit si cu nadejde pentru viitor.
Si într-adevar, la scurta vreme lucrurile au început sa-si schimbe mersul si s-au îndreptat datorita sfintelor rugaciuni ale parintelui Lavrentie. Fiica mea I. s-a îmbolnavit si a fost internata la spital. A stat la izolare o perioada de timp, si numai ce începuse sa se vindece ca s-a îmbolnavit de tifos, încât era sa-si dea sufletul si noi am crezut ca va muri. Dar încetul cu încetul a început sa se însanatoseasca, iar când s-a întors acasa, eu nu am mai recunoscut-o, caci era de nerecunoscut. Nu atât ca era schim-bata trupeste, ci mai ales comportarea ei. Batrânetile mele s-au luminat vazând cum fata mea a început sa umble la biserica, sa se roage acasa, sa citeasca carti duhovnicesti si sa duca cu totul alt mod de viata. Nu stiu cum sa-I multumesc lui Dumnezeu ca, pentru rugaciunile parintelui Lavrentie, S-a milostivit de noi "
|