Ajutorul Sfantului Nectarie si botezul unui fost romano-catolic in Biserica lui Hristos
Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă dacă aș putea zice așa, mama ortodoxă nepracticantă și tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel și fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo 13-14 ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistențele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace și abia așteptând sa auzim cuvintele: „liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace”. Anii au trecut, cu tatăl divorțat de mama țineam legătura destul de puțin, anturajul, prietenii și libertatea sosită odată cu revoluția m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ține cont de nimic din cele învățate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte și patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărți și filme așa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea ascultam și muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”…. Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru și orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorință nestăpânită de a conduce pe alții, laș și superficial. Cu toate „calitățile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă și inteligentă, cu șapte ani mai mică decât mine, eu având 26, de care m-am îndrăgostit și cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creștină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineața, cum zicea ea „așa ca într-o plimbare” la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau de cele mai multe ori nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli și învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă și înălțătoare a orgii și a corului, cu slujba scurtă și la obiect ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viața de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, mașină, le-am făcut prin forțe proprii sau cel mult ajutat într-o mică măsură de mama sau de mama soacră.
Soția a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu știm din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat la Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu același om, ba încă căutam să-mi înșel nevasta, petreceam nopțile în fața calculatorului și eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e și rușine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băiețel frumos și luminos dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru și fără vedere. Din momentul acela lumea mea s-a prăbușit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o rușine să nu poți face un copil normal, trăiam ca într-un coșmar, veneam acasă de la serviciu și mă închideam în cameră ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc dar în schimb amețindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să știu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându‑ne despre copil că e posibil să fie mai grav de atât. Ajunsesem într-un așa hal de deznădejde încât voiam să‑mi părăsesc casa, soția și copilul. Soția a suferit enorm și ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după nașterea copilului, tatăl ei, la care ținea enorm, a murit subit, neavând timp să-și vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.
Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la țară cu toată familia, întorcându-mă în oraș, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârșise, mai era o măicuță care se pregătea să închidă ușile. Am luat loc pe o bancă și am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult și am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voiești Tu de acum așa voi face.” Nu știu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conștient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greșit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ținute în catedrala catolică, să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Dar nu eram pe deplin mulțumit, nu mă simțeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de rușine ascundeam multe păcate făcute, eram ca întotdeauna, superficial și laș, iar Sfânta Împărtășanie o simțeam ca pe ceva obișnuit, o rutină și încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet și disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim de pe lângă Târgoviște m-ar putea ajuta săvârșind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, așa că, într-o sâmbătă dimineața m-am suit în mașină lăsând acasă o soție tot mai singură în fața necazurilor și convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt niște ciudați care păcălesc oamenii și mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poarta închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunțat și m-am îndreptat către mănăstire unde am aprins lumânări și am lăsat un acatist, fiind învățat cum să procedez de maicile aflate în biserică.
Dar nu m-am lecuit de căutat minuni și convins de colegele mele de serviciu mi-am îndreptat speranța către un domn vindecător numit în alint „Mitruț”. Ele frecventau conferințele și ședințele ținute de el, vorbeau numai de transe, entități, lumini purpurii și tot felul de „Eliberări de păcate” și „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc și într-o duminică dimineața am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun se adunau din toată țara practicanți sau pretendenți, iarăși lăsând în urmă aceeași nevastă supărată și singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam 30 de oameni liniștiți, care stăteau în cerc și cântau. Am înțeles că îl comemorau pe Sfântul Ștefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon și citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entități superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea și despre planurile aflate în plină desfășurare a entităților cu nume ciudate de a schimba lumea cu ajutorul lor și a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniștea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruț”, care, cu voce bubuitoare și voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ștefan Cel Mare care avea un mesaj pentru noi, în linii mari același ca și de la celelalte „entități superioare”. Eram pătruns de cele văzute și auzite, chiar credeam că a vorbit Ștefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc și normal. După amiază urma să apar în fața lui și să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, așa că sfătuit de colege am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult și cum aș vrea să fiu ajutat. Până la ora când trebuia să apar în fața lui am coborât în orașul Suceava și am intrat în biserica unde se află moaștele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla Sfântului, am îngenuncheat și am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de liniște și totodată de tristețe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe față șiroaie, cu greu m-am desprins și m-am ridicat, am îmbrățișat colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin și totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată dar și bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec - eu care habar nu aveam să mă rog. După amiaza am apărut în fața d-lui „Mitruț” care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creștetul capului repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare și altceva la care nu am fost atent pentru că fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă și ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau 100 de lei pentru Eliberare, nu aveam bani așa mulți la mine, nici nu știam că trebuie să plătești să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc dar că e bine s-o fac totuși. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam și continuând să trăiesc ca un mort viu.