[Moroco]

Psalmul prostiei, nebuniei, rautatii si ipocrismului, adica al nepasarii de suflet.

Nu este bine sa fie omul singur, acesta este cel mai mare rau si o stie asta omul direct de la Dumnezeu deci nu mai are nevoie de confirmari stiintifice de la terte parti: ingeri, animale, pomi, stele, femei, sine insusi, speciali, lume, ocultisti, demoni, sate, pagani etc.

Prostia grava sta in lipsa constientizarii diferentei dintre grozavie si indrazneala.
Grozavia=satana iar Indrazneala=Preasfanta fecioara Maria.

Prostul acum si azi toata ziua isi genereaza neascultari, necredinte, faradelegi sau le preia de la lume inclusiv de la parinti, nevasta, casnici sau de la copii si nepoti, caznd prin cei intimi, dand impresia ca e mare si tare, curajos, puternic si grozav nepasandu-i de raul care va veni pentru suflet de la ceea ce tocmai face (rau) fiind in acelasi timp foarte grijuliu cu trecutul iertat, plangandu-se de altii si smolindu-se si cersind indurare pentru faptele cele vechi, care au fost iertate sau trecute cu vederea de Dumnezeu, si cu toate astea el se plange cu frica de raul care cica ii va veni aici de la ceea ce a facut in trecutul iertat, vazandu-si inclusiv iadul si condamnarea vesnica in mod absurd si nicidecum nu ii pasa de raul care sigur ii va veni de la ceea ce tocmai face acum si in ziua de azi in timp ce se smoleste de ochii lumii si ai sai, facand faradelegi viclene si desrfranari ascunse, de la care chiar va avea de suferit si aici si dincolo si culmea e ca nu vrea sa scape de raul care ii vine de la faptele de azi ci vrea mereu sa scape fugind de consecintele faptelor vechi si iertate care cica ii vor venii din vesnicie in vremelnicie ca sa-l ia mai repede in iad inca de aici, chinuindu-se cu frica asta si crapand cu zile de la tulburarea asta adusa in el din pisma dracilor grozavi care nu vor sa vina la pocainta ca sa se laude cu nepasarea fata de chinuri infernale.

Inteleptul indraznet face exact invers, el smerindu-se nu fuge de niciun rau care vine din trecutul personal sau de la altii, oricine ar fi acela ci-si duce crucea data de lume si de toti pacatosii si dracii, rabdand toate chinurile pana la sfarsit in timp ce acum si toata ziua e spovedit, pocait, impartasit adica fara pacat, fara gresala, smerit, umil, cinstit si astfel iesind din ipocrismul si viclenia si desfranarea lumii oculte ascunsa dupa paravnul departarii de Dumnezeu si de ceilalti, al zidurilor, al trupului, al obrocului pus peste lumina, al fetzei, al faptelor jocurilor de scena si al oricarui comportament folosit ca paravan in spatele caruia ipocritul autotzepuit isi ascunde si-si creste fire pacatoasa si nedreapta, mincinoasa, el cu dreapta credinta merge pe Calea Domnului, calea cea stramta crestin ortodoxa spre fericirea Raiului sufletului sau caci acum si astazi nu mai face decat binele crezand si ascultand din toata inima si dragostea sa.

satana are un comportament antichrist si isi duce sufletul cu inconstienta in chinuri vesnice tot mai insuportabile, in rusini, in suferinte, in rauri, care vin peste elea chiar daca isi inchipuie cu naivitate ca va putea sa se pocaiasca in ultima clipa ca talharul, dar chiar daca o va face tot va fi intro oarecare rusine caci chiar primind iertarea ramane suferinta si rusinea memoriei celorlalti caci oricine stie ca un iertat nu mai e la fel ca un nevinovat caruia Dumnezeu nu are ce sa-i ierte, desi amandoi mostenesc Raiul, si de acolo tristetea pentru cele vechi si fericirea lui vesnica a vietii celei noi, pe cand inteleptul care fara pacat asculta si rabda toate relele care vin peste el fara sa le genereze sau sa le excaladeze el insusi, isi duce sufletul in fericire indraznind cu curaj sa creada si mergand pe Cale ajunge sa intre in bucuria vesnica a Stapanului si Domnului Dumnezeu.

Deci nepasarea de suflet si frica de suferinte, moarte, a nebunului care nu-si da seama ca luand decizia sa-si darame si sa-si mareasca hambarele idolizandu-si patimile sufletului oricat ar fi de stapan si de mandru peste averea sa si peste patimi, acestea il vor lua in noaptea pe care a declansat-o prin trista decizie si-l va duce in chinuri omorandu-l chiar in acea noapte a necredintei si neascultarii, deci oricat isi va spune ca se va pocai si indrepta lasand pe maine, acea zi de maine va fi mereu poi-maine deci nu se va mai pocai niciodata si chiar cand va ajunge ca talharul pe cruce nu va putea sa fie decat talharul rastignit de-a stanga sau un ucenic care nu si-a grijit calcaiele si cozile asa ca iuda care ridicandu-si calciul sa nu fie muscat de sharpele (lumii coculte) care intrase in el a dorit sa-si puna la cale viclenia ipocrita a fatarniciei cu tupeu demonstrand "neputinta" si "orbirea" Domnului de parca Domnul chiar n-ar putea sti daca ar vrea ce e in dosul paravanelor sale construite cu meticulozitate prosteasca si iata ca bazandu-se pe vremurile cand isi ascundea furtul banilor din punga, simtindu-se invins si scos la lumina cu forta, fiind mustrat prin intrebarea despre sarutul vanzator, se grabeste si-si apropie clipa si gresala fatala ca sa se implineasca scriptura, vrand sa fie el insusi un fiul al durerilor, dandu-se un mesia care va fi inaltat si spanzurat pe lemn, tzepuindu-se cu insasi scriptura pe care o foloseste tot ca pe un paravan al ipocrismului in dosul caruia saracul inselat si-a facut propria voie de parca ar fi ascultat si de parca si-ar fi implinit rabdarea si nefuga de chinuri pentru mantuirea sufletului cand el defapt tocmai si le-a regenerat, fiind defapt omorat de propria grozavie generatoare de minciuna, necredinta si neascultare si ducandu-se singur cu mandrie stapanitoare mai repede in chinuri, bagandu-si capul in propriul latz, o capcana mai tare ca cea nascocita si uneltita de satana pe care prin asta ar crede ca l-a invins, taindu-si astfel singur cu nepasare din timpul in care s-ar fi putut pocai si indrepta, grabindu-se cu roadele de carne ale mandriei atarnate in copac ca prostul autotzepuit in ideea grozava ca va putea sa rabde cu nepasare nirvanica chinurile si muncile maxime in care va fi bagat, insa dupa ce trece timpul pedepsei chiar daca va iesi din puscarie dupa cumplitele chinuri, din alcatrazul iadului, dupa 2000 de ani cat ii este data pedeapsa, dupa aia va trebui sa-si rabde saracul suflet de om toata rusinea prostiei si naivitatii prin care si-a ales chinurile de la sine insusi si de la voia proprie, de la acel egoism rau care pismuind chinurile date de altii Domnului si lui ca ucenic credincios nu vrea sa le rabde nicidecum pe alea bune ci infuriindu-se vrea sa rabde doar chinurile pe care si le da el insusi luiusi, si aceasta rusine a pismei si urii egoiste il va intrista mereu caci toata lumea il va recunoaste si-l va stii cine este si ce a facut intelegand cat de neiubitor egoist si mare prost furios a fost in grozaviile satanei lepadand el cu voia sau fara de voia, cu stinta sau fara de stiinta indrazneala cea buna poruncita si sfatuita de Iisus, aceea de a urma indrazneala dreptilor si smertilor si mai ales preasfanta indrazneala a smeritei fecioare Maria si a Domnului Iisus Hristos-Cuvantul ca un exemplu simplu si clar, bun de urmat acum si toata ziua de azi si de mine, de oricine voieste, raspuns bun pentru care te pregatesti mereu azi si nicidecum a-poi-maine.

In concluzie inteleptul acum si astazi indrazneste sa rabde chinurile (negenerate sau exacerbate de el insusi) in timp ce prostul acum si azi se grozaveste cu viclenia si desfranarea producand cu furie pe chinurile de la altii de care se toooot plange, insingurari si paravane pentru ipocrism pana la sfarsit, grozavie mandra si prosteasca ce se va preface in rusine vesnica. Inteleptul indraznet isi duce sufletul azi cu altruism in chinurile facute de altii lui si in vesnicie va fi in fericire caci a lucrat ca fecioarele intelepte cu maxima nevinovatie si ascultare de dreapta credinta ramanand in Cuvant.