Anca, omul inainte de caderea in pacat se hranea cu viata dumnezeiasca prin cele create. Orice era luat ca hrana era un dar al lui Dumnezeu, o "binecuvantare" a lui Dumnezeu, adica o realizare a relatiei cu El - o realizare a vietii ca relatie.
Cade in pacat si ajunge sa creada ca se poate realiza prin sine. Ajunge astfel sa moara. A rupt relatia cu Viata. Acum ca omul sa nu ramana in moarte, ci sa se ridice mai presus de ea, trebuie sa se hraneasca cu Viata. Pe cat de mult mori tie, pe atat de mult te ridici mai presus de moarte.
In cazul mentionat de tine, este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4).
Deci, sa murim tainic pentru El, caci asa vom fi vii.
|